Legiunea blestematilor (5)

Una dintre pacostele noastre era inspecţia care avea loc în fiecare luni. Trebuia să ne prezentăm la apelul de dimineaţă echipaţi cu cască, în tunică de paradă şi pan­taloni albi ca neaua, cu dunga călcată precum o lamă de ras, cu raniţă, cartuşieră, săculeţi de muniţie, cazma de tranşee, baionetă, traistă şi puşcă, cu mantaua împăturită regulamentar, atârnată peste piept.

Fiecare trebuia să aibă în buzunar o batistă curată, de culoare verde. Până şi batista aceasta trebuia să fie împă­turită regulamentar.

ŞMOTRUL

Curăţenia nu a făcut niciodată rău nimănui. Şi nici ordinea. Iar într‑o armată e firesc că trebuie să fie or­dine şi curăţenie, organizate şi codificate, amândouă, în programe amănunţite. Soldatul conştiincios dedică incre­dibil de mult timp ordinei şi curăţeniei, dar soldatul care serveşte în cadrul unui batalion disciplinar le consacră întreg timpul său, sau mai bine spus, tot timpul care nu este ocupat cu alte activităţi.

        Toate duminicile nu făceam altceva decât să spălăm, să curăţăm şi să împăturim, în mod regulamentar, pe scurt să dăm fiecărui lucru locul său prevăzut de regulament, după ce‑i redasem aspectul regulamentar. Piesele din piele ale echipamentului nostru trebuiau să aibă luciul lacului. Şi pe faţă şi pe dos, diferitele noastre ţinute nu aveau voie să ascundă nicio urmă de murdărie. Pot afirma în deplină cunoştinţă de cauză că atunci când soldaţii din­tr‑un batalion disciplinar german se prezintă la apelul de luni dimineaţa, sunt imaculaţi din cap până‑n picioare.

Cu toate acestea, cred că ordinea şi curăţenia cazonă păcătuiesc prin faptul că, după ce o duminică întreagă te‑ai străduit să le realizezi, nu simţi deloc acea mulţu­mire, acea linişte sufletească la care te‑ai putea aştepta după asemenea „mare curăţenie".

Inspecţia de luni nu era un festival justificator. Era un coşmar în stare trează, un concentrat de groază. Solda­tul curat şi spilcuit din cap şi până‑n picioare nu se simţea fără cusur. Mai mult ca oricând se simţea în pielea unei lighioane hăituite.

Cred că folosesc puţin prea des expresii de felul „li­ghioană hăituită", „teroare nebună", „groază". Ştiu că asemenea repetiţii nu sunt bune, iar un bun stil literar are o mare varietate de expresii; dar cum să foloseşti la ne­sfârşit expresii variate pentru a descrie ceea ce, dim­potrivă, e monoton? Poate altcineva ar izbuti s‑o facă. Eu personal nu mă cred capabil de aşa ceva. Sunt prea obosit, prea buimăcit, prea disperat, uneori şi prea furios pentru a‑mi pierde vremea şi forţele în zadarnice căutări de nuanţe şi subtile deosebiri. Ceea ce am de spus e atit de puţin literar! Chiar şi acum, după atâţia ani, amin­tirile acestea mă chinuiesc, uneori, într‑atât încât mă simt îndreptăţit să vă cer a‑mi trece cu vederea lipsurile din vocabular. Dacă izbutiţi să înţelegeţi, pur şi simplu, ceea ce am vrut să spun, prea puţin îmi pasă dacă sărăcia mea verbală vă va face din când în când să clătinaţi din cap mormăind: „Ar fi putut explica asta mai frumos...".

Deci, noi ăştia, soldaţii fără cusur şi fără pată, ne simţeam neîncetat suflete de lighioane hăituite. Orice s‑ar fi întâmplat, eram siguri că tot nouă ni se va sparge în cap. Mai paradoxal decât orice era poate faptul că ştiam că dacă sergentul‑major nu va găsi absolut nimic să ne reproşeze, va face un tărăboi monstru şi, pentru a‑şi potoli furia şi dezamăgirea, va găsi un ţap ispăşitor. Dumnezeu să‑l ferească pe cel pe care vor cădea sorţii! Şi nu era deloc uşor să ştii cum să te porţi într‑o asemenea situaţie.

— Primul rând, un pas înainte... marş! Al doilea rând, un pas înapoooi... marş! Un... doi.

Timp de câteva minute ce par o veşnicie, sergentul‑ma­jor observă rândurile care s‑au depărtat. Oricare ar mişca cât un fir de păr, este slobozit pe loc pentru nesupunere. Dar învăţasem să ne transformăm în stane de piatră şi să rămânem aşa şi câte o jumătate de oră. E un fel de a cădea în transă sau catalepsie care‑i dă celui care e în stare s‑o atingă valoarea propriei greutăţi în aur. O po­ziţie de drepţi rigidă precum o bârnă de lemn, pentru că eşti realmente preschimbat într‑o bârnă de lemn.

Sergentul‑major urlă:

— Sunteţi gata pentru inspecţie?

Întreaga companie răspunde în cor:

— Da, Her Hauptfeldwebel.

Şi, din nou:

— N‑a uitat nimeni ceva necurăţat?

Corul companiei răspunde:

— Nu, Herr Hauptfeldwebel.

Ne străpunge cu o privire feroce. Acum suntem în mâinile lui. Este clipa care‑i place mai mult...

— Nu mai spuneţi! Dacă‑i adevărat, ar fi pentru prima dată în istoria acestui batalion. Dar vom vedea noi imediat...

Se apropie încet de prima bârnă de lemn, o încon­joară o dată, de două ori... Să te învârţi în jurul adversa­rului fără să scoţi un sunet este o formă foarte eficace de „război al nervilor". Ceafa arde, palmele năduşesc, mintea se înceţoşează, respiraţia ţi se opreşte şi‑ţi simţi propria duhoare!

— Mda, da, vom vedea noi! repetă sergentul‑major în spatele celui de‑al treilea din primul rând.

Domneşte tăcerea în timp ce inspectează pe al pa­trulea şi pe al cincilea. Apoi izbucnesc răgetele:

— Compania a treia... dreeepţi!

Odată cu torentul obişnuit de trivialităţi... Despre mult iubitul nostru Hauptfeldwebel obişnuiam să spunem că nu putea slobozi murdării fără ca mai înainte să nu slo­bozeazscă murdăria din el. Poate că nu era prea spiritual, dar noi ne mulţumeam şi cu atât şi asta îl caracterizează destul de bine pe acest mic burghez sadic, putred până‑n măduvă, căruia îi fusese dat să guste puţin din beţia puterii.

— Ce‑i cu compania asta de batjocură? V‑aţi pe­trecut duminica tăvălindu‑vă în balegă? Bălăceală‑n bă­legar. Asta e de voi. Am privit cinci dintre voi! Parcă ar fi cinci codoşi fătaţi de târfe sifilitice...

Nu mai era o gură omenească, era o gură de canal, de mare debit. Îi plăcea mult să pomenească de „boala fran­ţuzească", dar el însuşi era atins de boala prusacă, în­tr‑un stadiu foarte avansat, acea jalnică sete de a‑şi umili aproapele. Este cu adevărat o boală, dar o boală care nu afectează doar batalioanele disciplinare. Ea s‑a răspândit în toată armata germană, precum o epidemie de furun­culoză. Şi în fiecare furuncul poţi fi sigur că o să găseşti un tablagiu, unul din tipii ăştia care cred că reprezintă ceva dar în realitate sunt nimeni.

Pedeapsa obişnuită, în asemenea cazuri, constă în trei ceasuri de exerciţiu special, din care piesa de rezistenţă e un şanţ lung, plin pe jumătate cu noroi dezgustător, în plină fermentaţie, acoperit la suprafaţă de o spumă vâscoasă, gălbuie. De fiecare dată când ordinul „culcat" ne prăvăleşte în fundul şanţului, trebuie după aceea să‑ţi freci şi aproape să‑ţi smulgi pleoapele pentru a‑ţi recăpăta vederea. Vine apoi ora prânzului. În halul în care ne găsim, înfulecăm haleala. Avem o jumătate de oră la dispoziţie pentru a ne prezenta, curaţi ca lacrima, la apelul de după‑amiază.

Pentru aceasta foloseam o metodă simplă pe care v‑o recomand: este suficient să treci sub duş aşa echipat, complet îmbrăcat. Apoi, trebuie curăţată puşca şi .celelalte piese ale echipamentului, să le usuci cu grijă cu ajutorul unei cârpe curate şi să le ungi. Atenţie mare, mai ales pe interiorul ţevii flintei...

Asemenea operaţii de demontare, curăţire şi ungere nu ocupă decât o singură dată pe săptămână timpul unui soldat obişnuit. Cel mult de două ori, în cazul vreunui exerciţiu în condiţii deosebit de murdare. Noi însă aveam parte de ele de cel puţin două ori pe zi.

La apelul de după‑amiază era clar că ne prezentam uzi leoarcă. Dar cu asemenea prilej aveau totuşi bunătatea să nu ne caute neapărat nod în papură. Era suficient să fim curaţi...

*

De un singur lucru ne mai temeam la fel ca de această cumplită inspecţie de luni, anume de controlul dormi­toarelor, la orele douăzeci şi două. Ce era în stare să facă subofiţerul de serviciu cadavrelor ambulante care eram, după o zi istovitoare, atingea uneori sublimul...

Înainte de sosirea subofiţerului, fiecare trebuia să se lungească pe pat, fireşte, în poziţie regulamentară, adică pe spate, cu braţele lipite de trup, cu labele picioarelor goale expuse inspecţiei. Şeful de dormitor avea sarcina să vegheze ca nici măcar un fir de praf să nu existe prin orice ungher al dormitorului, ca picioarele să fie la fel de curate ca cele ale unui nou‑născut, ca toate lucrurile să fie rânduite şi împăturite strict conform regulamen­tului.

La începutul fiecărui control, şeful de dormitor era obligat a spune pe nerăsuflate formula:

— Herr Unteroffizier, şeful de dormitor Brand, pre­zent la raport, declară că totul este în ordine în dormitorul 26, efectiv doisprezece oameni, din care unsprezece pe paturile lor. Sala a fost aerisită şi curăţată cum se cuivne, nu este nimic deosebit de raportat.

Bineînţeles că subofiţerul de serviciu nu‑i acorda nici o importanţă şi începea să scotocească cam peste tot. Nenorocirea şefului de dormitor dacă descoperea cel mai mic grăunte de praf, ori o cutie din echipament prost închisă, ori o umbră de murdărie pe talpa unui singur picior.

Subofiţerul ce purta numele Geerner — cred sincer că locul lui adevărat ar fi fost într‑o celulă capitonată, urla realmente precum un câine. Auzindu‑l aveai impresia că era gata‑gata să izbucnească în plâns, şi, într‑adevăr, îl puteam vedea adesea vărsând lacrimi de furie. Când era Geerner de serviciu curăţăm, spălam şi rânduiam şi mai abitir ca de obicei...

Într‑o seară de tristă amintire, şef de dormitor era Schnitzius. Amărâtul acesta de Schnitzius parcă era făcut să fie ţap ispăşitor, băiat bun de altfel, dar într‑atât de slab cu duhul încât servea drept cal de bătaie tuturor superiorilor, începând cu Stabsfeldwebel‑ii şi coborând fie­care treaptă a ierarhiei.

Schnitzius era la fel de crispat cum eram şi noi toţi, lungiţi pe paturi şi întrebându‑ne ce mai putusem uita şi de data asta. Îl auzeam pe Geerner în dormitorul de alături. De unde eram ni se părea nici mai mult, nici mai puţin că era pe cale să facă ţăndări dulapurile şi stinghiile paturilor desfundându‑le cu cizmele, într‑un amestec de înjurături, scâncete, javre râioase, porci jegoşi ş.a.m.d. Am fi avut de ce să ne piară culoarea din obraji, de n‑am fi fost gata livizi. Geerner era în mare formă. Va fi bine încins când va ajunge şi la 26. Mai bine să riscăm totul părăsindu‑ne cuşetele să mai controlăm o dată camera la sânge. Ceea ce şi am făcut fără a descoperi urmă de praf...

Toată lumea îşi reluase locul când uşa fu dată violent de perete.

Oh! dacă cel puţin altul decât Schnitzius ar fi fost şef de dormitor în seara aceea, unul mai puţin papă‑lapte!

Dar Schnitzius rămăsese acolo buimac, palid ca un mort, cu mintea scurt‑circuitată. Nu putea face altceva decât să‑l privească pe Geerner cu ochii măriţi de groază. Dintr‑un singur salt, Geerner a fost lângă el şi răcni, cu obrazul la o palmă de cel al lui Schnitzius:

— Ce‑i cu raportul? Crezi c‑o să‑l aştept toată noaptea?

Mai mult mort decât viu, Schnitzius debită formula cu voce tremurătoare.

— Totu‑i în ordine? zbieră Geerner. V‑aţi apucat acum să raportaţi fals, hai?

— Nu, Herr Unteroffizier, bâlbâi Schnitzius, rotin­du‑se încet în jurul său, pentru a face faţă subofiţerului.

O tăcere de plumb domni timp de mai multe minute în dormitor. Doar ochii se mişcau. Ochii noştri care‑l ur­măreau pe Geerner în goana sa după urme de praf, de la un capăt la celălalt al camerei. Ridică pe rând picioarele mesei din mijloc, trecându‑şi palma dedesubt. Nimic. Examină tălpile încălţărilor noastre. Fără cusur. Feres­trele şi firul lămpii. La fel. Ne inspectă picioarele cu atenţia pasionată a unuia care ar cădea mort pe loc dacă nu ar găsi ceva de zis,

În cele din urmă, îşi plimbă de jur‑împrejur privirile îndoliate, încărcate de ură. Se părea că de data aceasta, într‑adevăr, trebuia să se resemneze. Avea expresia unuia căruia iubita nu‑i venise la întâlnire şi care urmează să se culce singur, cu dorinţele sale frustrate şi cu deza­măgirea sa.

Tocmai era să închidă uşa în urma lui când se răzgândi brusc.

— Totu‑i în ordine, ai? Ia să vedem...

Năpustindu‑se deodată precum o fiară turbată, sări la cafetiera noastră, un ceainic uriaş de aluminiu de cinci­sprezece litri. Constatase mai înainte, spre marele său regret, că era lustruită fără cusur şi plină cu apă curată, conform regulamentului. Dar toţi am priceput imediat — şi inimile noastre încetaseră să bată — că Geerner născocise ceva nou.

Examină dintr‑o parte suprafaţa nemişcată a apei. Chiar dacă ceainicul fusese umplut cu puţin înainte de venirea lui Geerner, câteva fire de praf se depuseseră totuşi inevitabil...

Zbieretul lui Geerner a fost de‑a dreptul de basm:

— Asta numiţi voi apă curată? Care‑i nespălatul care a turnat în ceainic zeamă de hârdău? Vino‑ncoace, scursură de gunoi pe două picioare.

Se urcă pe un scaun iar Schnitzius trebui să‑i dea ceainicul.

— Dreeepţi! Capul pe spate şi deschide botul!

Încet, întreg conţinutul se scurse in gura deschisă a lui Schnitzius, aproape sufocându‑l. După ce termină, turbatul subofiţer zvârli recipientul de perete, ieşi în goană din dormitor, iscând mare gălăgie în sala de baie, de unde, pe rând, ieşi cu vreo şase găleţi pline pe care le azvârli din zbor pe podeaua dormitorului. Cum nu aveam decât două cârpe zdrenţuite pentru a şterge dezas­trul, asta ne‑a luat ceva timp.

Gluma aceasta o mai repetă de patru ori înainte de a se plictisi. După care se duse la culcare, în sfârşit potolit, pe când noi ne regăsirăm liniştea.

Vechii romani au denumit furor germanicus încrân­cenarea de care s‑au lovit în luptele din războiul împo­triva triburilor de la nord de Alpi. Pentru romani şi ceilalţi duşmani învederaţi ai rasei germanice ar fi fost oare o mângâiere să afle că germanii se comportă între ei cu aceeaşi demenţă cu care îşi tratează vecinii?

Furor germanicus, boala prusacă. Geerner nu era decât un amărât de subofiţer, un gunoi dezechilibrat cerebral care trebuia să se mulţumească cu întâlnirile sale zilnice cu ţărâna.

Pace celei în care probabil s‑a transformat.

Antrenamentul nostru se încheie în apoteoză, printr‑un exerciţiu de şapte zile şi şapte nopţi aproape albe, care avu loc pe un gigantic câmp de manevre numit Sennelager. Fuseseră construite aici sate întregi, cu poduri, răspântii de drumuri, şine de tramvai. Nimic nu lipsea, în afară de locuitori şi aveam aici prilejul să ne arătăm talentele, prin mlaştini, râuri şi mărăcini, peste punţi ce se clătinau, aruncate neglijent deasupra unor adevărate prăpăstii.

Toate acestea sună poate puţin romantic, un joc gen de‑a pieile roşii, la scară mare, dar aceste jocuri au costat viaţa unuia dintre noi, care s‑a prăbuşit de pe una din punţile acelea mişcătoare şi şi‑a frânt gâtul.

Alt joc foarte preţuit consta în a săpa locaşuri adânci doar cât să ne cuprindă, în care ne chirceam apoi, morţi de frică, în timp ce tancurile grele ne treceau peste spinare.

Senzaţiile tari se succedau, noi trebuind să ne aruncăm apoi pe burtă sub aceleaşi tancuri, partea de dedesubt a maşinilor de război ştergându‑ne fesele în timp ce şenilele treceau cu zgomot asurzitor pe stânga şi pe dreapta.

Scopul era să ne facă nepăsători la întâlnirile zilnice cu tancurile.

Trăiam într‑o spaimă aproape neîntreruptă, ceea ce este, de altfel, ceva normal, soldatul german fiind din­totdeauna dresat prin frică, antrenat să reacţioneze pre­cum o maşină sub imboldul fricii şi nu să se lupte curajos, înflăcărat de un nobil ideal, care l‑ar face să‑şi sacrifice cu bună ştiinţă şi viaţa, dacă ar fi necesar, pentru binele poporului său. Poate că tocmai această inferioritate morală este trăsătura caracteristică a mentalităţii prusace şi boala cronică a poporului german.

          Două zile mai târziu compania fu dezmembrată în mici grupe de cinci până la cincisprezece oameni care primiră echipamente noi. Împreună cu alţi câţiva, eu am primit uniforma şi bereta neagră a trupelor de blindate. A doua zi un Feldwebel ne conduse la cazarma din Biele­feld, unde am fost imediat încorporaţi într‑o companie gata de plecare pe front şi urcaţi claie peste grămadă într‑un tren militar.