Legiunea blestematilor (6)

„Ca şi cum compania asta n‑ar fi fost plină ochi cu ucigaşi de teapa voastră! Îmi vine să vărs privindu‑vă... Dar nu care cumva să vă prind că faceţi un singur pas greşit, mă auziţi? Să fiu spânzurat dacă nu va fi trimis înapoi la ocnă, în care aţi fi putut avea măcar buna‑cu­viinţă să crăpaţi! La puşcărie e locul vostru adevărat..."

În felul acesta mă blagoslovi în semn de bun venit comandantul companiei a cincea, bădăranul de căpitan Meier, călăul recruţilor, teroarea bobocilor. Dar cuvântă­rile de soiul acesta nu erau nimic nou pentru mine.

Am fost afectat escadronului numărul doi, sub ordi­nele locotenentului von Barring. Şi abia aici mă aşteptau unele lucruri cu care nu eram obişnuit...

PRIMA NOASTRĂ ÎNTÂLNIRE

Von Barring îmi întinse mâna, o cuprinse pe a mea cu o strângere viguroasă, prietenoasă... Nu‑mi venea să cred. Este unul dintre lucrurile pe care un ofiţer al arma­tei prusace pur şi simplu nu poate să le facă; dar el îl făcu, şi făcându‑l, îmi spuse:

— Fii bine venit, băiete, fii bine venit în compania a cincea. Te‑au potcovit bine, azvârlindu‑te într‑un regi­ment de tot rahatul, dar aici, în companie, mai toţi ne ajutăm între noi şi ne descurcăm binişor. Caută camionul 24 şi prezintă‑te la raport în faţa subofiţerului Beier, el e şeful plutonului unu...

Apoi surâse, zâmbetul deschis, sincer, prietenos al unui tânăr ofiţer neînfumurat, băiat bun, simpatic.

Rămăsesem fără suflare!

Am găsit camionul 24 şi cineva mi‑l arătă pe Untero­ffizierul Beier, un bărbat scund, în jur de treizeci şi cinci de ani, bine legat, care juca cărţi împreună cu alţi trei tipi, aşezaţi în jurul unui butoi. M‑am oprit la distanţa regulamentară de trei paşi, mi‑am ciocnit cu putere căl­câiele şi am început cu glas răsunător:

— Herr Unteroffizier, soldatul Sv...

Nu am putut continua. Doi dintre cei patru tipi ţâşniră ca la comandă de pe găleţile cu gura în jos pe care şe­zuseră şi încremeniră în poziţie de drepţi, cu degetele lipite pe cusătura pantalonilor, în timp ce subofiţerul şi al patrulea individ căzură pe spate, cu picioarele‑n sus, iar cărţile de joc zburau în jurul lor precum frunzele moarte luate de o vijelie de toamnă. O clipă toţi mă pri­viră fix. Apoi un Obergefreiter mare şi roşcovan exclamă:

— Sfinte Doamne, măi omule, ne‑ai tras o spaimă! De parcă însuşi marele nostru Adolf s‑ar fi strecurat în pielea ta! Măi, proasta satului, ce‑ţi veni să‑ţi permiţi să întrerupi ocupaţiile inocente ale unor paşnici cetăţeni ce suntem? Ia spune!

— Soldat Sven Hassel raportează, Heer Obersegrefrei­ter. Ordin de la locotenentul von Barring să mă prezint la şeful plutonului numărul unu, Unteroffizier Beier...

Beier şi al patrulea se ridicară, cvartetul măsurân­du‑mă cu priviri îngrozite. Încă un gest din partea mea, exprimau chipurile lor terorizate şi toţi ar lua‑o la fugă urlând. Apoi, dintr‑odată, izbucni un râs nebun, colectiv, homeric.

— Auziţi la el! Herr Obergefreiter. Ha, ha, ha! Herr Unteroffizier Beier, ha, ha, ha!

Obergefreiter‑ul roşcovan făcu o plecăciune foarte adâncă în faţa lui Beier şi continuă:

— Onorabila dumneavoastră Excelenţă! Graţia dum­neavoastră dăruită cu toate virtuţile! Fermecătoarea dumneavoastră măreţie, Herr Unteroffizier Beier, vă implor bunăvoinţa...

Priveam buimac de la unul la altul, nefiind în stare să înţeleg hazul situaţiei. După ce se mai potoliră, sub­ofiţerul mă întrebă de unde naiba veneam şi răspunsul meu îmi aduse pe loc toate simpatiile.

— Las‑o baltă, amice! reluă roşcovanul. Batalionul disciplinar din Hanovra! Acum pricep de ce şi cum! La început am crezut că‑ţi baţi joc de noi când ai pocnit călcâiele în halul ăsta; dar bănuiesc că‑i o minune a lui Dumnezeu că ţi‑au mai rămas călcâiele. În fine, acum iată‑te acasă!

Cuvintele acestea au marcat intrarea mea în plutonul unu şi peste nici o jumătate de oră eram în drum spre Friburg, unde urma să fim încadraţi în unităţi de luptă care vor fi trimise, pentru antrenament suplimentar, prin toate colţurile Europei cuprinsă de nebunie. În timp ce străbăteam traseul acesta în zăngănit de arme, am făcut cunoştinţă cu cei patru camarazi ai mei, împreună cu care aveam să port războiul meu personal.

Willie Beier era cu zece ani mai în vârstă decât noi, din care cauză îi spuneam „Bătrânul". Era însurat şi tatăl a doi copii. Mai era berlinez şi tâmplar. Părerile sale po­litice îi atrăseseră optsprezece luni de lagăr de concen­trare, după care fusese „graţiat" şi trimis într‑un batalion disciplinar.

— Şi de aici nu mă mai mişc, încheie el zâmbind, până când într‑o bună zi mă va găuri vreun glonţ.

Bătrânul era tovarăş de nădejde. Veşnic calm şi ne­tulburat. În cei patru ani înspăimântători pe care i‑am pe­trecut împreună nu l‑am văzut o dată măcar pierzându‑şi hăţurile. Era un om din soiul acela ciudat care avea darul să împrăştie calm în jurul său, calm de care aveam atâta nevoie în clipele grele. Cu toate că nu ne despărţeau decât zece ani, avea faţă de noi o purtare aproape părintească şi nu o dată am mulţumit soartei care mă aruncase în tancul Bătrânului.

Joseph Porta, Obergefreiter, era unul dintre acei incorigibili farsori pe care nimic din lume nu‑l putea atinge. Îi păsa de război precum de izmenele sale şi sunt ferm convins că nici Dumnezeu, nici diavolul nu au cutezat vreodată să i se aşeze în cale, din teama de a nu deveni ridicoli. Toţi ofiţerii companiei se temeau de el şi îl ocoleau ca pe un ciumat, căci era în stare să‑i facă să‑şi piardă prestigiul, uneori pentru totdeauna, doar privindu‑i ino­cent în ochi.

Oricăruia îi tăia calea, nu uita niciodată să‑i spună că era un roşu. Într‑adevăr, făcuse un an la Oranienburg pentru activităţi comuniste, activităţi care, în 1932, se mărginiseră să ajute pe câţiva să pună două‑trei steaguri social‑democrate pe turla bisericii Sf. Mihail. Gluma îl costase cincisprezece luni de puşcărie, dealtfel uitate cu promptitudine, până ce, în 1938, Gestapo‑ul îl arestă pe neaşteptate, încercând să‑l convingă că ştia unde se află misterioasa ascunzătoare a marelui şi invizibilului Wol­lweber, conducătorul comunist. Brutalizat şi supus în­fometării timp de două luni, fu apoi târât în faţa unui tribunal, judecata bazându‑se pe o fotografie mărită peste poate, reprezentându‑l pe Porta şi drapelul său roşu, în drum spre biserica Sf. Mihail. Sentinţa: doisprezece ani de muncă silnică pentru activităţi comuniste şi profanare a casei Domnului. Cu puţin înainte de deschiderea ostili­tăţilor, la fel ca mulţi alţi deţinuţi, fu graţiat aşa cum se obişnuia, adică vărsat într‑un batalion disciplinar. Soldaţii au ceva comun cu banii, n‑are importanţă de unde provin...

Născut şi crescut la Berlin, Porta poseda în cel mai înalt grad umorul echivoc, gura bogată şi fantasticul tupeu al berlinezului tipic. Era suficient să deschidă gura şi toată lumea se şi tăvălea de râs, mai ales atunci când imita inflexiunile tărăgănate şi insolenta aroganţă a va­letului unui boiernaş prusac.

Avea şi un talent înnăscut, autentic, de muzician, cânta la fel de bine la ghitară cât şi la orga bisericii şi căra pretutindeni după el flautul său, din care scotea minuni, cu ochii săi precum bumbii de la ghete, plini de viclenie, aţintiţi undeva înaintea lui, cu chica sa roşie fluturând ca o căpiţă de paie în furtună. Orice interpreta, fie o melopee populară, fie o improvizaţie pe teme clasice, notele ţâşneau din instrument jucând ca fiinţele vii. În ochii lui Porta o partitură muzicală era o adevărată chinezărie, dar era de ajuns ca Bătrânul să‑i fluiere melodia ca el s‑o preia ca şi cum ar fi cunoscut‑o dintotdeauna, ba ca şi cum el ar fi compos‑o.

În sfârşit, mai avea harul povestitorului înnăscut, isto­risirea cea mai aiurită putea dura, la el, şi câteva zile, cu toate că era migălos născocită de la început până la sfârşit.

Ca orice berlinez ce se respectă, Porta adulmeca de la kilometri orice sursă de haleală şi găsea şi modul în care putea să şi‑o procure, ba uneori, când avea de ales, chiar şi metoda cea mai indicată. Fără îndoială, evreii trebuie să fi avut un Porta al lor care i‑a ajutat să supra­vieţuiască în timpul exodului prin deşert...

Susţinea sus şi tare că are multă trecere la femei, dar privindu‑l de aproape nu se putea să nu te îndoieşti. Lung cât o prăjină şi la fel de slab, gâtul de barză îi ţâşnea drept în sus din gulerul uniformei şi, când vorbea, mărul lui Adam te ameţea tresăltând neîncetat. Faţa sa triunghiu­lară era presărată la întâmplare cu pete de roşeaţă. Ochii porcini, de culoare verde, erau împodobiţi cu lungi gene albe şi păreau că‑l străpung pe interlocutor cu săgeţile lor viclene. Claia de păr de un roşu aprins se zbârlea necontenit ca un acoperiş de paie. Cel mai mândru însă era de nasul său, naiba ştie de ce. Când deschidea gura se vedea un dinte, unul singur pe gingia de sus. Susţinea că mai avea şi alţii, dar cum era vorba de măsele, nu se vedeau. Dumnezeu ştie de unde dibăcise o pereche de ghete destul de mari pentru el! Probabil că purta cel puţin patruzeci şi şapte.

Al treilea din acest cvartet, Pluto, era un munte de muşchi. Avea gradul de Stabsgefreiter şi în realitate se numea Gustav Eicken. În cazul său nu politica, ci infrac­ţiuni cinstite de drept comun îl aruncaseră, de trei ori, în lagărele de concentrare. Docher la Hamburg, după bunul exemplu al tovarăşilor săi ciordise o groază de mărunţişuri prin antrepozite şi de pe vasele ce se descăr­cau. În urma acestor activităţi, se aleseseră toţi cu câte şase luni de puşcărie.

Pluto nu fusese eliberat decât de patruzeci şi opt de ore când venise poliţia să‑l caute. De data aceasta era vorba de fratele său, care falsificase un paşaport şi care pentru aceasta îşi pierdu capul. Pluto mai făcu încă nouă luni de pârnaie, fără a fi interogat vreodată. Apoi, într‑o bună zi fu aruncat pe stradă, după ce fusese snopit în bătaie, tot fără nicio explicaţie.

După trei luni fu din nou arestat. De data asta pentru furt, era vorba de un întreg camion cu făină. Pluto habar n‑avea de nimic în legătură cu acest camion, dar încasă totuşi încă o scărmăneală, apoi fu pus faţă în faţă cu un tip care jură că‑i fusese complice în „lovitura cu făina" şi se trezi condamnat, după o judecată de zece minute, la şase ani de muncă silnică. Doi ani îi făcu într‑un lagăr, apoi fu transferat, ca toată lumea, într‑un batalion disciplinar şi sfârşi prin a eşua, împreună cu noi, în Regimentul 271 disciplinar. Dacă voiai să‑l vezi cuprins de‑o furie oarbă, nu aveai decât să pronunţi cuvintele „camion" şi „făină".

Ultimul din cei patru, Anton Steyer, Obergefreiter, nu era numit niciodată altfel decât Tom Degeţelul. Mă­sura abia un metru cincizeci şi era originar din Köln, unde lucrase în industria parfumurilor. O ceartă mai aprinsă, într‑o berărie, îl dusese drept în lagărul de concentrare, cu doi dintre amicii săi. Unul căzuse în Polonia, celălalt de­zertase, fusese prins şi executat.

Trenului nostru îi trebuiseră şase zile să‑şi atingă ţinta, respectiv Friburg, pitoreasca aşezare din sudul Germaniei. Ştiam că nu vom rămâne aici prea mult timp. Locul unui regiment disciplinar nu este în spate, ci mereu în primele linii, acolo unde se scriu cele mai însângerate pagini din istoria popoarelor. Circula zvonul că vom fi expediaţi în Libia, via Italia, în realitate însă nimeni nu ştia nimic. Prima zi s‑a scurs cu formalităţile de cla­sificare, predarea foilor de drum şi alte asemenea fleacuri. Ba am avut şi răgazul să petrecem câteva clipe plăcute la hanul Zum Goldenen Hirsch[1] al cărui patron jovial se numea, evident, Schultze şi, mai puţin evident, se potrivi să fie un vechi prieten al lui Joseph Porta al nostru.

Vinul era din belşug, fetele nostime, iar dacă glasurile noastre nu sunau prea melodios, erau în schimb răsună­toare.          
Se scursese atâta vreme de când nu mai luasem parte la asemenea chiolhanuri şi atâtea lucruri hidoase continuau să mă apese, încât mi‑a fost foarte greu să îngrop trecutul sau, mai bine zis, să‑l elimin peste noapte, doar fiindcă se ivise prilejul. Dacă am izbutit să o fac în seara aceea şi apoi în multe alte seri, a fost mulţumită lui Porta, Bătrânului, lui Pluto şi lui Tom Degeţelul. Şi ei trecuseră prin toate iar acum erau nişte duri, iar când aveau de pileală, fete ascultătoare şi cântece, puţin le păsa de trecut şi de viitor.

---

[1] La Cerbul de aur