Mici intamplari cu animale (82)

Catalepsie

O credinţă străveche atribuie şerpilor puterea de a „fascina" victima prin privirea fixă, rigidă, a ochilor. Oamenii de ştiinţă, care au cercetat existenţa acestei puteri, o contestă, o neagă chiar. Într-adevăr, şarpele priveşte fix, rigid, din cauza mobi­lităţii foarte reduse a ochilor şi a lipsei de pleoape, care i-ar putea modifica expresia ochilor. Dar această privire caracte­ristică şerpilor e una involuntară, şarpele nu priveşte aşa în scopul de a „fascina", de a-şi imobiliza prada, ci fiindcă nu poate privi altfel. Ceea ce a dus la credinţa populară este comportarea unor animale mici — şoareci, broaşte, şopîrle etc. — care se văd deodată în faţa groaznicului duş­man, a şarpelui. Uneori rămîn încremenite şi sunt o pradă uşoară. Cauza nu e o putere care ar emana din privirea şarpe­lui, ci rezidă în şocul nervos produs de marea spaimă din organismul viitoarei victime. Catalepsia, adică starea de paralizie pro­dusă de o spaimă mare, apare la animalele mici îngro­zite de un şarpe din nemijlocita lor apropiere. Nenumărate observaţii şi experimentări au dovedit aceasta. Iată cîteva ob­servări personale din lumea vînatului.

Încă nu se deschisese sezonul de vînătoare din toamnă. În­tr-o zi liberă hoinăream cu puşca pe cîmp, ca să mai observ vînatul şi poate să mai răresc din răpitoarele care îl primej­duiesc. Într-o trifoişte de curînd cosită ciuguleau pe jos cîţiva fazani. Erau şi cocoşi împodobiţi, care se plimbau cu coada lungă şi ascuţită ridicată sfătos, erau şi făzăniţe în haina lor modestă. Din scutul unei tufe de soc îi observam cu plăcere, destul de aproape. Iată, un uliu porumbar — duşmanul cel mai temut — se iveşte năprasnic zburînd alături cu pămîntul şi îndată prinde un cocoş de pe pămînt. A şi început să-l sfîşie pe loc. Ceilalţi fazani au luat aripi şi s-au grăbit în scutul unei spinării încîlcite din marginea trifoiştii. Dar o fazăniţă abia a dat să se ridice şi a căzut la pămînt. Am alergat, am dat un foc neîndemînatic asupra uliului, care m-a văzut şi şi-a părăsit prada zburînd fulgerător. Am găsit cocoşul murind. Dar ce-i cu fazăniţa de la cîţiva paşi? Am mers la ea. Stătea răstur­nată pe o latură, nemişcată, cu ochii deschişi. Eram la un pas şi nu s-a ridicat. Am atins-o cu mîna — parcă aş fi atins pasăre moartă. Am luat-o în mîini; îi simţeam bătăile repezite ale inimii. I-am încercat picioarele, aripile, gîtul — parcă erau de lemn. Vreo cinci minute bune am avut în mîini pasărea încremenită. Deodată s-a răscolit, ca trezită din somn, mi s-a zbătut în mîini. Am aşezat-o pe pămînt. Îndată, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, s-a avîntat în zbor şi a dispărut şi ea în tufărie. Încremenise „piatră", în groaza morţii. Se pare că această fazăniţă era... mai slabă de nervi. Din întreg grupul numai ea a încremenit. Asupra celorlalţi fazani apariţia duş­manului a avut efectul normal: încercarea de a scăpa în zbor şi a se ascunde. La biata făzăniţă nu era o încercare de camu­flare sau o manevră de a se „face moartă", ci un şoc nervos, involuntar, care i-a provocat starea de catalepsie. Desigur, uliul ar fi putut-o prinde uşor în această stare de neputinţă.

*

Cercetătorii susţin că în stare de catalepsie, păsărilor li se relaxează pielea în jurul rădăcinii penelor, care atunci se smulg foarte uşor. Poate de aici păcăleala unor vînători tineri, fără experienţă, care au prins de coadă cocoşul de munte sau faza­nul „mort", şi au rămas în mînă cu coada. Şi spaima unei ră­niri uşoare poate provoca încremenirea. Iată o întîmplare cu un cocoş de munte. Ori cu cîtă grijă m-am apropiat, cocoşul, care cîntase înteţit în crucea unui molid înalt, m-a simţit. S-a oprit din versul cîntecului, şi-a netezit penele înfoiate şi acum stătea atent, cu capul ridicat, gata să-şi ia zborul. Depărtarea era mare, împuşcătura cu alice nesigură. M-am lăsat ispitit de nădejdea norocului şi am tras. Aşteptam ca sau să plece în zbor cocoşul, sau să se prăbuşească îndată. Nici una, nici alta. Co­coşul meu rămîne nemişcat pe cetina lui. Mă grăbesc să trag şi din ţeava stîngă. Cartuşul prost nu ia foc. Cocoşul tot în crean­ga lui, ca unul împăiat, fixat acolo. Asta-i minune! A auzit îm­puşcătura, trebuie să mă fi şi văzut, nu-i lovit, de ce nu pleacă? Mă scormonesc prin buzunar după cartuşe ca să încarc arma, cu ochii la pasărea din zare. N-apuc să încarc şi cade cocoşul, venind la pămînt încet din cetină în cetină. Nu era mort, dar nici nu se zbătea. Stătea cu picioarele întinse, cu capul înălţat. L-a ridicat paznicul şi mi l-a adus la picioare, înţepenit. Nu-i nimic mai penibil decît să omori un vînat rănit. Am lăsat treaba asta în seama paznicului, să-l înţepe el în ceafă cu lama briceagului. Cînd să facă această operaţie, deodată cocoşul sare în picioare, şi dacă paznicul Ion nu se arunca asupra lui să-l prindă, dus ar fi fost. S-a trezit din încremenire după vreo cinci minute bune de la focul de armă. Era un cocoş tînăr, nepotrivit pentru împăiat, bun la bucătărie. La cabană, jumulit, i-am căutat rana. N-avea decît una: o ştersătură de alice pe la carnea groasă din coapsă. Rană cu totul neînsemnată, abia sfîşiind puţin pielea. Cu ea, pasărea putea să plece în dragă voie, dar spaima a împietrit-o acolo în cetină, a scăpat apoi creanga din picioare, a căzut şi a mai rămas timp de cîteva minute în starea de înlemnire.

*

După cum înaintează desprimăvărarea, mă scol tot mai de dimineaţă şi îmi prelungesc tot mai mult drumul pînă la servici. Am norocul să pot intercala în acest drum un ocol nu prea mare printr-o alee splendidă, cu arbori mari, bătrîni, în crengile cărora totdeauna e viaţă, cîntec, mişcare.

Într-o asemenea dimineaţă, pe la mijlocul lui martie, m-am oprit lîngă un castan bătrîn din acel parc ca să ascult dialogul unei perechi de grauri care tocmai sosiseră acasă. Se aşezaseră în vîrful copacului, unul lîngă celălalt, şi desigur că îşi spu­neau vorbe de dragoste şi făceau planuri de căsnicie. Soarele apucase să-i cuprindă şi le străluceau metalic penele negre, în care stropiturile albe păreau ţinte de argint bătute des.

Cum stăteam atent, privind spre prietenii mei, aud la spate fîlfîit de aripi şi mă întorc. Un biet porumbel se strecurase printre crengile copacilor, căzînd la pămînt. În urma lui, pira­tul văzduhului, uliul porumbar. Porumbelul, fără să fi fost ajuns de duşman, s-a lăsat lîngă mine, lipindu-se de zidul de împrejmuire al parcului. Uliul a făcut o curbă frumoasă, a luat înălţime şi a dispărut.

Porumbelul stătea nemişcat, cu gîtul întins, într-o încreme­nire. Văzîndu-l că rămîne aşa vreo două-trei minute, am făcut un pas, apoi m-am aplecat spre el, I-am atins cu mîna şi în urmă I-am luat în palmă. Era ca o bucată de lemn. Nu i se mişcau nici ochii, deschişi mari, rotunzi. Pasărea era îm­pietrită.

După ce l-am aşezat din nou pe pămînt, porumbelul a început să-şi revină. S-a ridicat, a zburat încet şi stîngaci pînă la o creangă joasă a copacului de lîngă mine. Apoi a plecat, dînd impresia unei păsări foarte obosite. Porumbelul n-a fost prins şi n-a fost rănit de uliu. Starea în care ajunsese cred că era urmarea groazei de moarte prin care trecuse.