Mici intamplari cu animale (89)

Treceam într-o dimineaţă prin piaţa Clujului, unde vin să­tenii cu produsele lor. Văd ciorchine de oameni în jurul unui ţăran şi mă apropii şi eu. Omul, care era dintr-un sat de pe Cîmpia Transilvaniei, adusese la vînzare o marfă neobişnuită. Nici el nu ştia ce ar fi anume, şi lăsa pe cei din jur să hotă­rască ei, ba că-i piele de pui de tigru, ba că-i de leopard. Era o blană de rîs. Am cercetat-o şi eu; încă nu era bine uscată. Poate că aş fi cumpărat-o dacă nu ar fi fost prost jupuită şi sfîrtecată în cîteva locuri. Eram însă curios să aflu cum a ajuns blana de rîs în mîna unui om dintr-un sat, aflat la o depărtare de cel puţin o sută de kilometri de vreun munte în care s-ar putea ţine rîşi. L-am poftit să-i fac cinste într-o crîşmuliţă din apropiere şi acolo mi-a povestit întîmplarea.

Gospodăria lui e cam spre marginea satului; curtea-i în­chisă cu gard de nuiele bun. în grajd are vite, într-o şură ier­nează cele cîteva oiţe. Înainte cu o săptămînă se trezeşte din somn în larmă mare. Behăiau oile, se trînteau de poarta şurei, lătra cîinele şi se hîrîia. Sare omul din pat, ia de după uşa tin­dei securea şi năvăleşte în curte. Cîinele se repezea şi dădea să intre în şura închisă; acolo, frămîntare şi bufnituri. A intrat la oi fiară. Numai lup putea să fie. Dar cum a intrat, doar şura e închisă, poarta e pînă sus la grindă? Prin ferestruia din dos, de sub streaşină, n-a putut sări. Lasă omul securea, pune mîna pe furcoiul rezemat de peretele grajdului şi deschide poarta şurei. Îndată au zbughit oile tefere; două se zbăteau pe jos, betegite. S-a repezit în şură şi cîinele, a dat să prindă, si a ieşit îndată scheunînd si înfricoşat. Lup nu-i, hot nu-i, diavolul numai în poveşti umblă prin curţile oamenilor Omul şi-a proţăpit furcoiul în faţă, gata să dea, şi a intrat. Într-un ungher, lîngă nişte scînduri rezemate de perete, vede o negreaţă ghemuită; i se pare că şi lucesc ochii verzui. Dă un chiot, fiara sare ca să treacă pe lîngă el la lărgime, omul împunge cu colţii

de fier, mai împunge o dată în duşmanul prăvălit şi îl ţine ţintuit la pămînt. S-a auzit holcă, au sărit doi vecini, unul a dat cu securea.

— Aşa a fost, domnule, şi acum mă gîndesc să scot barem preţul oii omorîte; pe alta numai sfîrtecată am putut-o folosi... Rîs zici că-i? N-am mai auzit. Seamănă a mîţa, şi de bună seamă numai pe fereastră a putut intra, ca mîţele.

După blană, rîsul era mare. Cum nu-i puteam cerceta dinţii şi era rău jupuit, fără gheare, nu mi-am putut da seama dacă era bătrîn. Totuşi, în mare strîmtorare de foame a trebuit să fie ca să hoinărească pînă la o aşa mare depărtare de ţara lui, în­tr-o regiune cu păduri puţine şi mici, şi să îndrăznească să intre în sat, şi apoi pe fereastră la oile din şură.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor