Micul Cantemir la mare

Eu, cel care scriu aceste întîmplări, le cunosc demult pe cele două bătrîne, iar pe micul Cantemir de cînd abia ştia să numere pînă la şapte. Citeodată îl iau cu mine la vînătoare. Dar ghinionul, prefăcut într-un magnet afurisit de forma unei mici potcoave, stă mereu prins de ţevile puştii mele aşa că, bătînd amîndoi cîmpul şi pădurea, avem timp de vorbit. Acest băiat are o însuşire deosebită: nu pune niciodată întrebări de prisos. Un mare defect al lui de aici porneşte: cu toţi anii lui puţini, cere tuturor din jur să facă la fel. Ce îndrăzneală! Oamenii mari, cu mintea bine coaptă, auzindu-l, îl muştruluiesc pe loc: „Auzi, ce copil neascultător, ne învaţă el pe noi să nu-l întrebăm. Şi răspunde! Ar trebui să i se scadă nota la purtare, să se înveţe minte”.

Intîmplarea de mai jos mi-a povestit-o un tînăr care era instructor de pionieri într-o tabără la mare, unde micul Cantemir a fost vara trecută.

In timpul somnului de după-amiază, într-o joi, micul Cantemir se strecură afară din dormitorul numărul 5, în care stătea împreună cu cîtiva copii. Avusese grijă să îngrămădească sub pătură cîteva prosoape şi un cearşaf, pentru ca toată lumea să-l creadă adormit acolo cu genunchii la gură, visînd o expediţie spre Aldebaran. Lîngă uşă, dormea cel mai bun prieten al său, Valentin, căpitanul echipei de fotbal. Inainte de a ieşi, micul Catemir îi fixă între buzele întredeschise un cornet de hîrtie. Căpitanul Valentin, fără să se trezească, ţuguia buzele, mişca obrazul, încreţea fruntea, de parcă ar fi trebuit să spună lecţia la geografie şi nu ştia cum să înceapă. Micul Cantemir vru să-i sufle, el era tare la geografie, dar celălalt spuse limpede din somnul său adînc: "Nu mai dribla!" Asta-l hotărî pe bunul lui prieten să-l lase să se descurce singur. Afară îl cuprinse aerul încins al zilei în descreştere. Era vremea cînd lumina fierbe în apa sărată a mării, nisipul arde, iar vietăţile dorm cu oasele moi, neputincioase. Nisip, tăcere, soare nemilos. Băiatul se ţinu în umbra puţină a zidului alb. Vila taberei pîlpîia în aerul încins, o iluzie atunci ridicată din valuri, alge şi scoici o împodobeau.

Incotro mergea băiatul? El auzise că la locul numit Călcîiul Aişei, atunci cînd soarele scapătă, vin delfinii şi, cu strigăte prelungi, adunaţi la un loc într-un vîrtej de spumă, cheamă la ei pe marele Delfin Alb, stăpînul a două treimi din adîncurile Mării Negre. Uneori, se spune, apare din valuri însuşi acest rege al înţelepţilor, uriaşul delfin care ştie paisprezece limbi europene, trei asiatice, ebraica şi vechea greacă. Ferice de muritorul care poate vedea asta! În jurul lui, delfinii încep jocurile lor vestite, care ţin de la asfinţit şi pînă la răsăritul soarelui. Ei zboară, înoată în cap, se luptă în nouăsprezece feluri, joacă polo, fac concursuri de „cine stă mai mult sub apă”, dansează, cîntă şi se pîrăsc unii pe alţii.

Spectacolul merită văzut. Micul Cantemir îşi găsi un loc ferit la umbra unei stînci. Îşi sprijini ceafa de un maldăr de alge uscate şi aşteptă. Oricare dintre voi ar fi făcut la fel. Nu se arăta niciun delfin. Umbra pietrei creştea, se făcea tot mai rece. Culoarea mării se schimbă de cîteva ori. Păsări vineţii se vedeau departe. Băiatul închise ochii şi, cînd ridică pleoapele, în faţa lui, ieşind pe jumătate din apa nemişcată a golfului, rîdea o fată frumoasă cu părul încărcat de scoici. În mîna dreaptă avea un coş de sidef plin cu stridii. „Ia te uită, se gîndi băiatul. Nu cumva o fi Sirena cea mică? Asta-i bună, eu vin atîta drum să văd delfinii şi ea îmi strică socotelile. Sunt sigur că a alungat delfinii”.

- Hei, strigă el, cine eşti?

Fata rîse şi spuse:

- Ai mîncat vreodată stridii?

Avea un glas limpede, curgător, dar nu-l putea spune pe r, ceea ce-l făcu pe micul Cantemir să creadă că acasă la ea vorbeşte mai mult franţuzeşte.

- Nu-mi plac stridiile, răspunse.

- De unde ştii?

- Ce te face sa crezi că ştiu? Am zis doar că nu-mi plac.

- Eşti foarte acru, zise fata. Eu sunt Sirena cea mică.

- Te-am recunoscut de la început, se bucură el. Povestea ta e tristă, o ştiu. Eu sunt Cantemir.

Fata aruncă departe coşul cu stridii. Bătu din palme.

- Hai să jucăm leapşa, strigă.

- Nu prea am chef, mărturisi băiatul. la spune, Sirenă mică, ce se aude cu delfinii?

Ea se întristă, era gata să plîngă.

- Stai că vin, nu te supăra, zise el.

Se ridică, alergă spre apă, ea îi aruncă un pumn de spirale, melci pe care ii scoase din păr. Micul Cantemir îi culese şi mare îi fu bucuria cînd, privind fuga spiralelor, văzu printre cele şapte culori cerul, pămîntul cu ape, marea cu peşti. Toate se vedeau ln adîncurile nesfîrşite ale spiralelor.

- Ţine şi asta, strigă Sirena cea mică, şi-i aruncă un solz de aur, smuls din coada ei de peşte, care bătu cu putere şi iscă valuri pînă departe.

Solzul zbură prin aer, era o mică bucată de soare, băiatul întinse mîinile, dar în spatele lui stăteau pedagogul Iordan şi profesorul Stroiescu. Unde umbli? De ce nu dormi? Somnul e obligatoriu, o să te sancţionăm, te dăm la gazeta de perete, şi uite-aşa îl forfecară din două părţi!

Cantemir le spuse că a venit să vadă delfinii, dar, între timp, a stat de vorbă cu Sirena cea mică.

- După toate astea mai eşti şi obraznic, spuse pedagogul Iordan. Lasă, lasă, vedem noi!

- Ce născocire, zise profesorul Stroiescu. A văzut sirene. Un copil din zilele noastre să scornească asemenea bazaconii! Nu ştii, copile, nu ştii oare că sirenele sunt nişte animale închipuite, inexistente în realitate şi aparţinînd istoriei antice, oare nu ştii? Tu nu înveţi la şcoală?

- Nu, spuse micul Cantemir.

- Vai, ţipă profesorul Stroiescu, ca şi cum şi-ar fi tăiat un deget, auzi, auuu! Eu sunt naturalist, de un sfert de veac învăţ pe copii legile ştiinţelor naturii, dar n-am întîlnit specia asta. Rara avis.

- Trebuie sancţionat, spuse pedagogul. Uite, nicio vietate n-a trecut prin apă de alaltaieri. Apa-i înţepenită şi el vede sirene.

Apa golfului era într-adevăr nemişcată şi pustie.

- Tăiaţi-mi capul, zise micul Cantemir.

- Auuu! Ce tupeu, zise profesorul Stroiescu.

- Mîine nu merge la plajă! adăugă pedagogul Iordan şi vorbesc eu cu instructorul lui să-l scoată în faţa detaşamentului.

In drum spre tabără, micul Cantemir îşi aminti că la masa de seară se dau clătite cu dulceaţă de vişine. Furia celor doi îl lăsase cu totul indiferent. Asta era firea lui!

„Jumătate din conducerea taberei, a adaugat tînărul instructor, era de părerea celor doi: să fie trimis acasă etc. Dar îl cunoşteam bine pe acest băiat ciudat, plin de fantezie şi foarte cinstit. Am avut de furcă atunci. Curios e faptul că, deşi băiatul n-a mai vrut să povestească nimănui întîlnirea cu mica prinţesă de apă, a doua zi toţi vorbeau de asta şi nu puţini au fost cei care au încercat-o la rîndul lor. Ce pedeapsă să dai pentru o poveste atît de frumoasă?

Iar eu, scriind acum capitolul acesta, mă gîndeam că fiecare dintre voi – cine ştie? – ar putea avea norocul să asiste la venirea Delfinului Alb, sau să mănînce stridii din mîna frumoasei sirene, fata cea mai mică a Impăratului Mărilor. Incercaţi vara, spre asfinţit, în liniştitul golf care se cheamă Călcîiul Aişei!

Din “Intâmplări din noaptea soarelui de lapte" de George Bălăiţă
Cap7 Micul Cantemir și stâlpul porții
Cap1 Aici