duminică, 2 septembrie 2012

Sfantul Petru si lupii

Legenda câinelui
Demult, demult, când Sfântul Petru umbla pe Pământ printre oameni spre a-i cunoaşte şi a-i ajuta, într-un vârf de munte trăia un cioban alături de turma sa de mioare. Pleca primăvara devreme şi se întorcea târziu în miez de toamnă, la ai săi în sat. Dar într-un an, peste cioban dădu un mare necaz. Lupii se învăţaseră la oi, şi, cum îl vedeau că se depărtează de turmă, cum ieşeau de sub poalele pădurii hămesiţi de foame şi, înşfăcând ce puteau, răreau pâlcul de mioare, care se împuţina în fiece zi.
Ciobanul nu se mai depărta de oiţe nici cât a merge până la stână.
Într-o dimineaţă cu ploaie rece şi deasă, pe când ciobanul îşi păzea mioarele, apăru în faţa lui, de niciunde, un bătrân gârbov cu barba albă, care-1 rugă din suflet să-i dea ceva de mâncare să-şi potolească foamea grozavă.
La început, ciobanul ezită să plece şi să-şi lase oiţele singure, asta de teama lupilor, dar apoi i se făcu milă de moşneag şi lăsându-i turma în grijă, se îndreptă spre colibă.
De îndată ce plecă ciobanul, un lup şi o lupoaică cu ochi hulpavi apărură din desişul verde. Bătrânul, când îi văzu, ridică un braţ spre cer şi murmură vorbe numai de el ştiute.
Ca prin minune cele două fiare se potoliră, începură să bată din cozi şi se târâră la picioarele bătrânului.
Moşneagul, care era chiar Sfântul Petru îi mângâie pe cap şi le spuse:
„- De azi încolo să păziţi turma acestui om vrednic, ca nimeni să nu-l mai prade vreodată!"
Când se întoarse ciobanul cu o bucată de caş şi alta de pâine şi văzu cum se gudurau lupii la picioarele oaspetelui său, căzu în genunchi şi îi mulţumi cu lacrimi.
Iar lupul şi lupoaica păziră turma norocosului păstor.
Puii celor doi lupi au fost vânduţi celorlalţi ciobani şi au primit numele de caini. de atunci câinele şi ciobanul au devenit prieteni nedespărţiţi.
Culeasă de Rodica Birău


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!