O poveste a lui James Joyce (8)

O mică înnorare

Cu opt ani în urmă îl condusese pe prietenul său la Gara North Wall şi-i urase noroc. Gallagher ajunsese cineva. Vedeai asta numaidecît după aerul lui de om umblat prin lume, după croiala hainei de tweed, după siguranţa cu care vorbea. Puţini aveau talentele lui - şi încă şi mai puţini fuseseră în stare să rămînă neschimbaţi în rău de asemenea succes. Gallagher era un om inimos - merita să reuşească, însemna ceva să ai un asemenea prieten.

Încă de pe la ora dejunului, gîndurile Micului Chandler se întorceau mereu la întîlnirea sa cu Gallagher, la invitaţia lui Gallagher şi la marele oraş Londra, unde trăia Gallagher. I se zicea Micul Chandler fiindcă, deşi cu puţin sub statura mijlocie, îţi făcea impresia unui om mic. Mîinile îi erau albe şi mici, silueta fragilă, glasul liniştit şi purtările de om subţire, îşi îngrijea cu mare atenţie părul şi mustaţa cu fire blonde şi mătăsoase, si-şi parfuma discret batista. Semilunile unghiilor lui erau desăvîrşite, iar cînd zîmbea, îi mijea în gură un şir de dinţi albi ca de copil.

Şezînd la pupitrul lui, la King's Inns, se gîndea ce schimbări aduseseră aceşti opt ani. Prietenul pe care-1 cunoscuse cu o înfăţişare jerpelită şi nevoiaşă devenise o figură strălucită în presa londoneză. Micul Chandler se oprea adesea din scrisul său plictisitor şi privea afară pe fereastra biroului. Văpăile stinse ale unui asfinţit de toamnă tîrzie se răsfrîngeau pe pajişti şi alei. Învăluiau binevoitor într-o pulbere aurie pe dădacele neîngrijite şi pe bătrînii nevolnici ce moţăiau pe bănci; pîlpîiau deasupra tuturor formelor în mişcare - asupra copiilor care alergau ţipînd de-a lungul cărărilor cu pietriş şi asupra oricui trecea prin parc. Micul Chandler urmărea acest tablou şi se gîndea la viaţă; şi (ca întotdeauna cînd se gîndea la viaţă) se întrista. O blîndă melancolie puse stăpînire pe el. Simţea cît era de inutil să lupţi impotriva sorţii - aceasta fiind apăsătoarea înţelepciune ce i-o lăsaseră moştenire secolele.

Îşi aminti de volumele de poezie înşirate pe rafturile lui, acasă. Le cumpărase în zilele sale de burlăcie - şi seara, cînd şedea în odăiţa de lîngă hol, fusese adesea ispitit să scoată vreunul din raft şi să-i citească din el neveste-sii. Dar totdeauna îl reţinuse sfiala, şi cărţile rămăseseră la locul lor. Cîteodată îşi repeta lui însuşi unele versuri - şi asta îl mîngîia.

Cînd bătu ora la care îşi termina programul, se ridică şi se despărţi meticulos de pupitru şi de colegi. Silueta lui modestă şi corectă se ivi de sub bolta feudală a clădirii King's Inns şi coborî iute Henrietta Street. Asfinţitul auriu pierea şi aerul se făcea rece. O hoardă de copii murdari umplea strada. Stăteau sau alergau pe trotuar, ori suiau de-a buşilea treptele din faţa uşilor căscate, ori se chirceau pe praguri ca şoarecii. Micul Chandler nu-i băga în seamă, îşi croia agil drum prin această măruntă mişunare de gîngănii şi pe sub umbra înaltelor, spectralelor palate în care hălăduise vechea aristocraţie a Dublinului. Nicio reminiscenţă a trecutului nu-1 atingea; spiritul său era plin de o bucurie prezentă.

Nu mai fusese niciodată la Corless, cunoştea însă prestigiul acestui nume. Ştia că lumea se ducea acolo după teatru să mănînce stridii şi să bea lichioruri; şi auzise că acolo chelnerii vorbeau franţuzeşte şi nemţeşte. Cînd trecuse, grăbit, seara, văzuse cupeuri trăgînd în faţa uşii şi doamne bogat îmbrăcate, însoţite de domni galanţi, descinzînd din ele şi intrînd zorite în local. Purtau rochii ţipătoare şi erau înfofolite în şaluri şi mantouri. Aveau feţe pudrate şi, cînd atingeau pămîntul, îşi săltau poalele ca nişte Atalante speriate. Totdeauna trecuse fără să-şi întoarcă privirile într-acolo. Avea obiceiul să umble repede pe stradă, chiar şi ziua, şi ori de cîte ori îl prindea seara în oraş, grăbea pasul, temător şi nervos. Cîteodată, însă, căuta cu jind ceea ce-i inspira teamă. Alegea străzile cele mai întunecoase şi strîmte şi, călcînd înainte cu îndrăzneală, se simţea tulburat de tăcerea aşternută în preajma paşilor săi; siluetele trecînd în tăcere îl tulburau şi uneori zvonul fugar al unui rîs înăbuşit îl făcea să tremure ca frunza.

Coti la dreapta, spre Capel Street. Ignatius Gallagher în presa londoneză! Cine ar fi crezut una ca asta, cu opt ani în urmă? Şi totuşi, acum cînd i se perinda în minte trecutul, Micul Chandler îşi amintea, cu privire la prietenul său, multe trăsături promiţătoare de mărire. Lumea îl privea pe Ignatius Gallagher ca pe un uşuratic. Fireşte, era adevărat că pe vremea aceea frecventa nişte oameni care se ţineau de chefuri, că bea fără măsură şi lua bani cu împrumut de unde putea, în cele din urmă fusese amestecat într-o afacere dubioasă, o oarecare tranzacţie bănească; sau cel puţin aşa interpretau unii plecarea lui grăbită. Dar talentul nimeni nu i-l nega. Totdeauna avusese Ignatius Gallagher ceva... ceva care te impresiona. Chiar cînd n-avea de nici unele şi dădea din colţ în colţ neştiind cum să-şi procure un ban, tot se arăta curajos. Micul Chandler îşi amintea una dintre expresiile favorite ale lui Ignatius Gallagher cînd era la ananghie (şi această amintire îl făcu să roşească puţin de satisfacţie): „Un moment, băieţi, zicea, numai să-mi pun eu la contribuţie materia cenuşie".

Ăsta era Ignatius Gallagher întreg; şi zău, nu puteai decît să-1 admiri cînd îl vedeai aşa.

Micul Chandler grăbi pasul. Pentru prima oară în viaţa lui, se simţea mai presus de oamenii pe lîngă care trecea. Pentru prima oară, sufletul lui se răzvrătea împotriva serbedei neeleganţe a acelei străzi. Nicio îndoială: dacă voiai să reuşeşti, trebuia să pleci. La Dublin nu puteai face nimic. Cînd trecu Podul Grattan, privi în josul rîului, spre cheiurile din părţile acelea, şi i se făcu milă de bietele case ponosite. I se păreau o adunătură de vagabonzi, stînd grămadă de-a lungul malurilor rîului, cu hainele lor vechi îmbîcsite de praf şi funingine, uluiţi de panorama asfinţitului, aşteptînd parcă primul fior al nopţii să-i zgîlţîie din toropeală, ca s-o poată lua din loc. Se întrebă dacă ar fi în stare să exprime asta într-o poezie. Poate că Gallagher ar putea-o plasa la vreo revistă londoneză. Oare era în stare să scrie ceva original? Nu ştia sigur cărei idei anume ar fi vrut să-i dea glas, dar gîndul că-1 atinsese un moment poetic miji în el, prinzînd viaţă ca o speranţă pe cale a se naşte. Păşea înainte cu vitejie.

Fiece pas îl aducea mai aproape de Londra, mai departe de propria-i viaţă sobră şi neartistică. O lumină prinse să pîlpîie la orizontul gîndurilor sale. Încă nu era bătrîn — avea doar treizeci şi doi de ani. Temperamentul său, s-ar putea spune, ajunsese la maturitate. Cîte tonalităţi şi impresii n-ar fi dorit să transcrie în versuri! Le simţea în sine. Încerca să-şi cîntărească sufletul, ca să vadă de era sau nu un suflet de poet. Melancolia alcătuia nota dominantă a caracterului său, aşa gîndea, dar o melancolie îndulcită de întoarceri la credinţă şi la resemnare şi la bucuriile simple. De-ar putea să exprime asta într-un volum de versuri, poate că oamenii şi-ar apleca urechea spre ele. Popular n-are să fie niciodată, asta vedea bine. N-ar fi în stare să entuziasmeze mulţimea, dar poate că un mic cerc de spirite înrudite s-ar simţi atras către dînsul. Poate criticii englezi ar recunoaşte în el un exponent al şcolii celte, prin tonul melancolic al poemelor sale, şi-apoi el ar strecura şi aluzii. Începu să născocească crîmpeie şi fraze din recenziile pe care avea să le întîmpine volumul lui. „Dl. Chandler are darul versului fluent şi graţios..." „ Versurile acestea sînt străbătute de o tristeţe nostalgică..."„Nota cehă..." Păcat că numele lui n-avea un aspect mai irlandez. Poate c-ar fi mai bine să introducă numele maică-sii înaintea numelui de familie. Thomas Malone Chandler! Sau şi mai bine: T. Malone Chandler. Are să-i vorbească despre asta lui Gallagher.

Îşi urmărea cu atîta ardoare reveria, încît trecu mai departe cu o stradă şi trebui să se întoarcă. Pe cînd se apropia de Corless, începu să-l năpădească iarăşi agitaţia de mai înainte şi la intrare se opri nehotărît. În cele din  urmă deschise uşa şi intră.

Lumina şi zgomotul din bar îl reţinură cîteva clipe în prag. Privi în juru-i — şi strălucirea atîtor pahare roşii şi verzi îi tulbură vederea. Barul îi părea plin de lume şi simţi că toţi îl observă, plini de curiozitate. Aruncă priviri repezi în dreapta şi în stînga (încruntîndu-se niţel, ca pentru a da o motivare serioasă prezenţei sale), dar cînd i se mai limpezi vederea, îşi dădu seama că de fapt nu se întorcea nimeni să se uite la el — şi iată-l colo pe Ignatius Gallagher, desigur, el era, proptit cu spatele de tejgheaua barului şi cu picioarele răşchirate.

—  Sal't, Tommy, iată-te! Ce faci, viteazule? Ce bei? Eu iau whisky: e mai ceva decît ce bem noi dincolo. Sifon? Apă minerală? Fără? Şi eu zic la fel. Îi ia gustu'... Alo, gargon, fii drăguţ şi adu-ne două jumătăţi de whisky malţ... Aşa - şi ce-ai mai dres de cînd nu ne-am mai văzut? Doamne, cum îmbătrînim! Tu vezi ceva semne ale vîrstei la mine – hm? Ia zi! Cam alburiu şi cam rar în creştet, ai, ce zici?

Ignatius Gallagher îşi scoase pălăria şi dădu la iveală un cap mare, tuns scurt. Faţa îi era groasă, palidă şi în întregime bărbierită. Ochii, de culoarea ardeziei albăstrii, îi înviorau paloarea nesănătoasă şi luceau aprins deasupra cravatei vii, de un galben-portocaliu. Între aceste două trăsături, care de care mai izbitoare, buzele păreau foarte prelungi, lipsite de formă şi culoare. Plecîndu-si capul, pipăi cu două degete atente prin părul rărit din creştet. Micul Chandler clătină din cap. Ignatius Gallagher îşi puse iar pălăria.

—  Te doboară viaţa asta de gazetar. Te tot grăbeşti şi te zoreşti întruna, alergi după material şi adesea nu găseşti şi, în plus, trebuie să dai mereu ceva nou. Ducă-se naibii de corecturi şi de tipografii, mi-am zis, barem cîteva zile! Sînt foarte bucuros, atîta pot să-ţi spun, că m-am întors prin părţile noastre! Îţi face bine aşa, un pic de vacanţă. Mă simt ca un peşte în apă de cînd am pus piciorul în drăguţul, murdarul ăsta de Dublin. Şi iată-te şi pe tine, Tommy! Apă? Să-mi spui cîtă.

Micul Chandler îl lăsă să-i dilueze bine whisky-ul.

—  Nu ştii ce-ţi face bine, băiatule! spuse Ignatius Gallaher. Eu îl beau pe-al meu sec.

—  Beau puţin, în general, spuse Micul Chandler, modest. Ici şi colo cîte un pahar, cînd mă întîlnesc cu vreun prieten vechi.

—  Ei, replică Ignatius Gallagher cu voioşie, ridicînd paharul, în sănătatea noastră şi în amintirea zilelor de demult şi a prieteniilor de demult!

Ciocniră şi băură pentru urare.

—  L-am întîlnit azi pe unul din vechea gaşcă, pe O'Hara, continuă Ignatius Galagher. Pare să fie la ananghie. Ce face?

—  Nimic, zise Micul Chandler. S-a dus pe copcă.

—  Dar Hogan are o situaţie bună, nu-i aşa?

—  Da, e în Comisia Agrară.

— L-am întîlnit într-o seară la Londra şi mi s-a părut că era cu buzunarul bine căptuşit. Bietul O'Hara! De la băutură bănuiesc că i s-o fi trăgînd!

—  Şi de la altele, spuse scurt Micul Chandler. Ignatius Gallagher rîse:

—  Tommy, văd că nu te-ai schimbat niciun pic. Eşti exact acelaşi personaj serios care mă dăscălea duminică dimineaţa, cînd mă durea capul şi-mi era gura amară. Ar trebui să te mai vînturi şi tu niţel prin lume. Ai fost vreodată undeva măcar aşa, într-o scurtă plimbare?

—  Am fost la Isle of Man, răspunse Micul Chandler.

—  Isle of Man! rîse Ignatius Gallaher. Du-te la Londra ori la Paris! Parisul - asta-i ceva ca schimbare! Aşa ceva ţi-ar face bine.

—  Tu ai văzut Parisul ?

—  Te cred că 1-am văzut! M-am vînturat niţeluş prin el!

—  Şi e într-adevăr chiar aşa frumos cum se spune? întrebă Micul Chandler.

Sorbi puţintel din paharul lui, pe cînd Ignatius Gallagher îl goli hotărît pe-al său.

—  Frumos? repetă Ignatius Gallagher, oprindu-se pentru a cîntări cuvîntul şi a savura aroma băuturii. Nu-i chiar aşa frumos, de fapt. Fireşte, este frumos... Da' e vorba de viaţa Parisului - asta e. A, nu există oraş ca Parisul, în privinţa veseliei, mişcării, însufleţirii.

Micul Chandler îşi sorbi paharul pînă la fund şi, cu oarecare osteneală, reuşi să capteze privirea barmanului. Comandă încă un rînd.

—  Am fost la Moulin Rouge, continuă Ignatius Gallagher, după ce barmanul le luase paharele goale, şi am fost la toate cafenelele boemei. Ce să-ţi spun, fierbe aerul, nu alta. Nu prea-i de-un tip evlavios ca tine, Tommy.

Micul Chandler nu zise nimic pînă ce se întoarse barmanul cu cele două pahare; apoi ciocni uşurel paharul celuilalt şi-i întoarse urarea de adineauri, începea să se simtă un pic decepţionat. Nu-i plăcea accentul lui Gallagher şi felul său de a se exprima. Prietenul lui avea ceva vulgar, ceva ce el nu observase înainte. Dar poate-i numai rezultatul vieţii la Londra, în iureşul şi concurenţa vieţii de gazetar. Vechiul lui farmec personal îi rămăsese - tot mai răzbătea pe sub această atitudine nouă, stridentă. Şi-apoi, la urma urmelor, Gallagher trăise, văzuse lumea. Micul Chandler aruncă o privire invidioasă spre prietenul său.

—  Totul e vesel la Paris, continuă Ignatius Gallaher. Oamenii, acolo, ştiu să se bucure de viaţă. Nu crezi că au dreptate? Dacă vrei să petreci cu adevărat, la Paris trebuie să te duci. Şi să ştii că ţin mult la irlandezi cei de-acolo. Cînd au auzit că-s din Irlanda, mai să mă mănînce, măi.

Micul Chandler sorbi încetişor vreo patru, cinci înghiţituri.

—  Spune-mi, zise, e adevărat că Parisul ar fi aşa de... imoral cum se spune?

Ignatius Gallagher făcu un gest cuprinzător cu braţul drept.

—  Orice loc e imoral. Fireşte că la Paris găseşti într-adevăr lucruri cam piperate. Du-te, de exemplu, la cîte-un bal studenţesc. Ştiu că e animaţie acolo, ca să zicem aşa, cînd încep Les cocottes să-şi dea drumul. Presupun că ştii ce sunt astea?

—  Am auzit de ele, spuse Micul Chandler. Ignatius Gallagher goli paharul de whisky şi clătină din cap.

—  A, orice s-ar spune, nu există pe lume femeie ca femeia din Paris, dacă-i vorba de şic şi de temperament!

—  Vasăzică, e într-adevăr un oraş imoral, trase concluzia Micul Chandler, cu sfioasă stăruinţă, vreau să zic faţă de Londra sau Dublin?

—  Londra! exclamă Ignatius Gallagher. E tot un drac. Întreabă-l pe Hogan, băiatule. I-am arătat cîte ceva prin Londra, cînd a fost pe-acolo. Ţi-ar deschide ochii... Ce faci, Tommy, nu-l subţia, bietul whisky, ca pe-un punci! Hai, bea-l aşa!

—  Nu, într-adevăr...

—  Haide, las' că încă unul n-o să-ţi facă nici un rău. De care, hm? Acelaşi, nu?

—  Bine... fie!

—  Francois, încă un rînd! Fumezi, Tommy? Ignatius Gallagher scoase la iveală etui-ul cu ţigări. Cei doi amici aprinseră ţigări de foi şi pufăiră în tăcere pînă li se serviră băuturile.

—  Am să-ţi spun părerea mea, zise Ignatius Gallagher, ivindu-se după un timp din norul de fum în care se retrăsese. E o lume trăsnită... Dacă-i vorba de imoralitate - am auzit eu de unele cazuri - ce spun? le-am şi cunoscut, cazuri de... imoralitate...

Ignatius Gallagher pufăi din ţigară, căzut pe gînduri şi-apoi, cu tonul calm al unui istoric, începu să schiţeze amicului său cîteva tablouri ale corupţiei ce înflorea pe meleagurile străine. Trecu în revistă viciile numeroaselor capitale şi păru dispus să ofere oraşului Berlin cununa. De unele lucruri nu putea garanta (îi povestiseră prietenii), dar în altele avea experienţă personală. Nu cruţa nici rang, nici castă. Dădu în vileag multe dintre tainele instituţiilor religioase de pe continent şi descrise unele obiceiuri la modă în înalta societate. Termină povestind cu amănunte o istorie despre o ducesă engleză - o istorie pe care o ştia ca adevărată. Micul Chandler era uluit.

—  Ei, dar noi sîntem în bătrînul Dublin, care-şi vede binişor de drum, cum a apucat din bătrîni, şi habar n-are de toate astea.

—  Cît de plictisitor trebuie să ţi se pară, constată Micul Chandler, după toate locurile pe care le-ai văzut!

—  De, răspunse Ignatius Gallagher, oricum e odihnitor să vii pe-aici. La urma urmei, e ţara unde te-ai născut, nu? Orice-ai face, păstrezi o slăbiciune pentru ea. Asta-i firea omenească... Da' spune-mi ceva şi despre tine. Hogan mi-a povestit că te înfrupţi din bucuriile fericirii conjugale. E-al doilea an, nu-i aşa?

Micul Chandler roşi, surîzînd.

—  Da,  zise.   În  mai,   anul  acesta,   am   împlinit douăsprezece luni de căsătorie.

—  Sper că nu-i prea tîrziu ca să-ţi prezint cele mai bune urări, spuse Ignatius Gallaher. Nu ţi-am ştiut adresa, altfel ţi le trimiteam la timp. Întinse mîna şi Micul Chandler i-o strînse.

—  Ei, Tommy dragă, îţi urez ţie şi alor tăi toate bucuriile din lume şi bani cu duiumul - şi să nu mori decît cînd te-oi împuşca eu. Ţi-o doreşte un prieten sincer, un vechi prieten - ştii asta, nu-i aşa?

—  O ştiu, răspunse Micul Chandler.

—  Ceva odrasle? se informă Ignatius Gallagher. Micul Chandler iarăşi roşi.

—  Avem un copil, spuse.

—  Băiat ori fată?

—  Un băieţel.

Ignatius Gallagher îşi bătu sonor pe umăr amicul.

—  Bravo, Tommy, zise, nu mă-ndoiam de tine. Micul Chandler zîmbi, se uită fîstîcit la paharul lui şi-şi muşcă buza de jos cu trei dinţi din faţă, copilăros de albi.

—  Sper c-ai să petreci o seară cu noi, înainte de plecare, zise. Soţia mea are să fie foarte bucuroasă să te cunoască. Putem face puţină muzică şi...

—  Îţi mulţumesc din toată inima, dragul meu. Păcat că nu ne-am întîlnit mai devreme. Dar mîine trebuie să plec acasă.

—   Poate astă-seară ?...

—  Îmi pare tare rău, dragă. Vezi, am venit încoace împreună c-un alt tip, un băiat deştept foc, şi-am aranjat să mergem la o mică partidă de cărţi. Să nu fi fost asta...

—   O, atunci...

—  Da' cine ştie? adăugă Ignatius Gallagher, politicos. La anu' poate mă mai reped pîn-aici, acum că am spart gheaţa. Nu-i decît o plăcere amînată.

—  Foarte bine, întări Micul Chandler, data viitoare petreci o seară cu noi. Ne-am înţeles, da?

—  Da, ne-am înţeles, replică Ignatius Gallaher. La anu', dacă vin,parole d'honneur.

—  Şi ca să pecetluim convenţia, spuse Micul Chandler, mai luăm un păhăruţ.

Ignatius Gallagher scoase un ceas mare de aur si-l consultă.

—  Da' ăsta-i ultimul, nu? Fiindcă, ştii, am o întîlnire.

—  A, da, desigur... făcu Micul Chandler.

—  Foarte bine, aprobă Ignatius Gallagher, atunci hai să mai bem un păhărel la botul calului, cum îi şade bine călătorului, nu?

Micul Chandler comandă băuturile. Roşcata ce i se urcase în obraji cu cîteva minute în urmă se statornicise. Roşea uşor, dintr-o nimica toată, şi acum se simţea încălzit şi însufleţit. Trei păhărele de whisky i se suiseră la cap, iar trabucul tare cu care-l tratase Gallagher îi tulburase mintea - el fiind un om delicat şi abstinent. Aventura întîlnirii cu Gallagher după opt ani, a prezenţei sale alături de Gallagher la Corless, în localul plin de lumini şi larmă, povestirile lui Gallagher şi faptul de a fi luat parte scurt timp la viaţa hoinară şi triumfală a lui Gallagher - toate astea răsturnaseră echilibrul firii sale sensibile. Simţea cu acuitate contrastul dintre propria-i viaţă şi aceea a prietenului său şi i se părea nedrept. Gallagher era mai prejos decît el, şi ca origine şi ca educaţie. Era sigur că ar putea să facă ceva mai bun decît făcuse vreodată prietenul lui, sau decît ar fi fost în stare să facă vreodată, ceva superior jurnalismului gălăgios, numai de i s-ar oferi prilejul. Ce-i sta în cale? Nenorocita lui de timiditate! Dorea să se justifice într-un fel oarecare, să-şi afirme puterea, înţelegea el prea bine de ce-i refuzase Gallagher invitaţia. Gallagher îi făcea o favoare purtîndu-se prietenos cu el - exact cum îi făcea şi Irlandei favoarea de a o vizita.

Barmanul le aduse băuturile. Micul Chandler împinse un pahar către prietenul lui şi-l luă cutezător pe celălalt.

—  Cine ştie? spuse pe cînd ridicau paharele. Cînd vei veni la anul, poate că voi avea plăcerea să urez viaţă lungă şi fericire domnului şi doamnei Ignatius Gallaher.

Ignatius Gallaher, care începuse să bea, închise expresiv un ochi pe deasupra marginii paharului. După ce bău, plescăi din buze cu hotărîre, puse paharul jos şi răspunse:

—  Nicio grijă de-aşa ceva, băiatule! Deocamdată vreau să mă mai zbenguiesc niţeluş, să mai cunosc niţel viaţa şi lumea, înainte de a-mi vîrî capul în sac - dacă oi face vreodată una ca asta.

—  Într-o bună zi ai s-o faci, spuse calm Micul Chandler.

Ignatius Gallagher îşi întoarse din plin spre prietenul său cravata portocalie şi ochii albaştri ca ardezia.

 —Crezi ? întrebă.

— Ai să-ţi vîri capul în sac, repetă Micul Chandler tenace, şi tu ca şi oricare altul, cînd vei găsi fata potrivită.

Rosti cuvintele cu o uşoară ostentaţie şi îşi dădu seama că se trădase; dar, deşi roşeaţa din obraji i se înteţise, nu clinti sub privirea fixă a prietenului său. Ignatius Gallagher continuă cîteva clipe să-l privească, apoi îi spuse:

—  Dacă se întîmplă cîndva, poţi liniştit să pui la bătaie şi să pariezi pe ultimul tău dolar c-are să se întîmple fără gîngureală de amor şi fără clar de lună. Eu, unul, mă-nsor cu bani. Ori are un cont frumuşel la bancă, ori nu-i de mine.

Micul Chandler clătină din cap.

—  Ascultă, omule, făcu Ignatius Gallagher cu aprindere. Ştii cum stau lucrurile? Mîine pot să am şi femeia şi numerarul - numai un cuvinţel să spun. Nu crezi? Sînt sute - ce vorbesc - sunt mii de nemţoaice şi ovreice putred de bogate, care ar mulţumi lui Dumnezeu să pună mîna pe mine. Aşteaptă numa' niţel, băiatule. Să vezi tu dacă nu-mi joc eu bine cărţile! Cînd m-apuc de ceva, apoi o fac cu seriozitate! Aşteaptă şi-ai să vezi!

Duse brusc paharul la gură, dădu pe gît restul de whisky şi rîse zgomotos. Pe urmă privi gînditor în gol şi spuse pe un ton mai calm:

—  Da' n-am niciun zor. Să aştepte! Ştii, nu prea mă văd legat de o singură femeie. Mişcînd din buze, păru să guste ceva, şi apoi se strîmbă: cred că i se strică gustul cînd se-nvecheşte.

Micul Chandler şedea în odăiţa de lîngă hol, cu un copil mic în braţe. Ca să facă economie, nu ţineau servitoare, însă venea să ajute, cîte un ceas dimineaţa şi cam tot atîta după masă, Monica, sora mai mică a lui Annie. Dar Monica plecase de mult. Era nouă fără un sfert. Micul Chandler venise acasă tîrziu la ceai si, în plus, mai şi uitase să-i aducă lui Annie pachetul cu cafea de la Bewley. Bineînţeles că asta a indispus-o; cînd încercase să-i vorbească, ea-i răspunse foarte scurt. Spusese că nu mai bea ceai, dar cînd s-a apropiat ora de închidere a prăvăliei din colţ, s-a hotărît să se ducă singură după osută de grame de ceai şi un kilogram de zahăr. I-a pus cu dibăcie în braţe copilul care dormea şi i-a spus:

— Ţine-l tu. Vezi să nu-l trezeşti!

O lampă mică, umbrită de un abajur alb de porţelan, sta pe masă şi lumina ei cădea pe o fotografie încadrată într-o ramă de corn. Era fotografia lui Annie. Micul Chandler se uită la ea şi privirea îi zăbovi asupra buzelor subţiri şi strînse. Purta bluza de vară bleu-pal pe care i-o adusese el în dar într-o sîmbătă. Îl costase zece şilingi şi unsprezece penny; dar ce chinuri, ce emoţii groaznice îl costase! Cît suferise în ziua aceea, aşteptînd la uşa magazinului pînă se golise de cumpărători, stînd apoi în faţa tejghelei şi străduindu-se să pară la largul său în timp ce vînzătoarea îi îngrămădea în faţă vrafuri de bluze — plătind apoi la casă şi uitînd să ia restul - chemat înapoi de către casier - şi, în cele din urmă, ieşind din magazin, prefăcîndu-se că verifică dacă e bine legat pachetul, ca să încerce să ascundă astfel roşeaţa ce i se tot urca în obraji. Cînd venise acasă cu bluza, Annie îl sărutase şi spusese că era foarte drăguţă şi de bun gust; dar cînd a aflat preţul, a aruncat bluza pe masă şi a spus că e curată şarlatanie să se vîndă o bluză ca asta la zece şilingi şi unsprezece penny. Întîi a vrut să o ducă înapoi, dar cînd a încercat-o a rămas încîntată, mai ales de croiala mînecilor, şi 1-a sărutat şi i-a spus că e foarte drăguţ din partea lui că s-a gîndit la ea.

Hm!...

Se uită cu răceală în ochii fotografiei şi ochii îi răspunseră cu răceală. Desigur, erau frumoşi şi fata însăşi era frumoasă. Dar găsea în ea ceva mărginit. De ce era atît de neînsufleţită, de ce aerul ăsta rigid, de doamnă distinsă? Stăpînirea de sine oglindită în ochi îl irita: îl respingeau şi-l sfidau. Nu era nici pic de pasiune în ei, niciun extaz.

Se gîndi la ce spusese Gallagher despre evreicele bogate. Ochii aceia întunecaţi, orientali, gîndi, cît de plini sînt de patimă, de doruri voluptoase!... De ce se însurase el cu ochii din fotografie?

Se surprinse punîndu-şi această întrebare şi aruncă o privire neliniştită în juru-i. Mobila drăguţă, ce şi-o cumpărase în rate pentru interiorul lui, i se păru meschină. Annie o alesese; şi mobila îi amintea de ea. Era tot atît de cuviincios-inexpresivă şi de drăguţă ca şi ea.

O înciudare posomorîtă împotriva vieţii i se trezi în inimă. Nu putea oare să evadeze din casa lui măruntă? Oare era prea tîrziu să încerce a trăi curajos, ca Gallagher? N-ar putea pleca la Londra? Mai avea încă rate de plătit pentru mobilă. De-ar putea să scrie o carte şi să ajungă s-o publice! Asta i-ar deschide drumul.

Pe masa din faţa lui rămăsese uitat un volum de poezii de Byron. Îl deschise cu mîna stîngă, grijuliu să nu trezească băieţelul, şi începu să citească prima poezie:

Line-s vînturile, asfinţitu-i paşnic,

Şi zefirul aţipit-a prin tufişuri,

Cînd mă'ntorc la groapa Margaretei mele,

Flori să-mprăştii pe ţarina dragă.

Se opri. Simţea cadenţa versurilor în preajmă-i prin odaie. Cît de melancolică era! Putea oare şi el să scrie astfel, să redea în versuri melancolia sufletului său? Erau atîtea pe care ar fi dorit să le descrie: senzaţia de acum cîteva ore, pe Podul Grattan, de pildă. De-ar putea să se transpună iar în atmosfera aceea...

Copilul se trezi şi începu să ţipe. Micul Chandler îşi abătu ochii de la pagina de versuri şi încercă să-l liniştească; dar în zadar - nu se potolea. Începu să-l legene încolo şi încoace în braţe, dar ţipetele lui jalnice se înteţeau din ce în ce. Îl legănă mai tare, cu ochii la începutul strofei a doua: În ăst iatac îngust îi zace lutul, Lutul ce odinioară...

Degeaba! Nu putea să citească. Nu putea să facă nimic. Zbieretele copilului îi sfîşiau timpanul. Degeaba! Degeaba! Era prizonier pe viaţă. De enervare, începură să-i tremure braţele şi, deodată, aplecîndu-se spre faţa copilului, strigă:

—  Taci!

Copilul tăcu o clipită, apoi, într-o frenezie de spaimă, reîncepu să zbiere. Micul Chandler sări de pe scaun şi se apucă să umble repede de colo pînă colo prin odaie, cu copilul în braţe. Pruncul începuse să plîngă în hohote de ţi se rupea inima; cîte patru-cinci secunde îşi pierdea răsuflarea, apoi izbucnea din nou. Pereţii subţiri ai încăperii răsfrîngeau ecoul vaierelor sale. Micul Chandler încerca să-1 liniştească, dar copilul plîngea cu sughiţuri tot mai convulsive. Ii privi faţa crispată şi tremurîndă şi începu să se îngrijoreze. Numără şapte sughiţuri fără întrerupere şi strînse la piept copilul, speriat. Dacă murea!

Uşa se smulse în lături şi o femeie tînără intră în goană, gîfîind.

—  Ce e? Ce s-a întîmplat? strigă.

Copilul, la auzul glasului maică-sii, izbucni într-un paroxism de hohote.

—  Nimica, Annie... nimic. A început să plîngă. Femeia îşi zvîrli pachetele jos şi-i smulse copilul.

—  Ce i-ai făcut? strigă, fulgerîndu-1 cu privirea. Micul Chandler îi înfruntă o clipă ochii şi inima i se strînse cînd recunoscu în ei ura. Începu să bîlbîie:

—  N-are nimic... A, a... a-nceput să ţipe... N-am putut... N-am făcut nimic... Cum ?

Fără să-1 bage în seamă, ea începu să umble de colo pînă colo prin odaie, strîngînd copilul la piept şi murmurînd:

— Băieţelul meu! Băieţaşu' meu! S-a speriat băieţaşu' mamii?... Taci cu mama, iubitule! Taci cu mama!... Mieluţu' lu' mama — luţu — luţu — luţu! Mieluşelul lu' mama'iubit! Hai şi taci cu mama!

Micul Chandler îşi simţi obrajii învăpăiaţi de ruşine şi se dădu înapoi din lumina lămpii. Asculta hohotele de plîns ale copilului, domolindu-se cu încetul; lacrimi de căinţă îi scăldau ochii.
James Joyce - Dubliners