O poveste traita de Hemingway

Fluturele si tancul

In seara aia mă-ntorceam spre casă, de la biroul de cenzură spre hotelul Florida, şi afară ploua. Aşa că pe la jumătatea drumului m-am săturat de-atîta ploaie şi m-am oprit la Chicote pentru un pahar. Era a doua iarnă de bombardament de cînd începuse asediul Madridului şi ne lipseau toate, inclusiv tutunul şi calmul, şi mai tot timpu' ţi-era puţin foame şi te enervai brusc şi fără măsură pe lucruri împotriva cărora oricum n-aveai ce să faci, ca de exemplu vremea. Ar fi trebuit să mă duc direct acasă. Mai erau doar vreo cinci străzi, dar cînd am văzut uşa de la Chicote m-am gîndit să intru pentru una mică şi să mă ocup pe urmă de alea şase străzi, pe Gran Via, prin noroiul şi molozul de pe bulevardul distrus de bombardamente.

La Chicote era plin. Nu puteai să te-apropii de bar şi nici la mese n-aveai loc. Tăiai fumul cu cuţitul, se cînta, erau bărbaţi în uniforme şi mai era mirosul hainelor de piele ude, iar la bar chelnerii primeau băuturile pe deasupra a trei rînduri de oameni.

Un chelner pe ca re-l cunoşteam îmi făcu rost de un scaun, aşa că m-am aşezat lîngă un neamţ alb la faţă, slab, cu un măr al lui Adam pronunţat, pe care-1 ştiam pentru că lucra la cenzură, şi lîngă alte două persoane pe care nu le cunoşteam. Masa era în centru, puţin spre dreapta cum intrai.

Nu te puteai înţelege de atîta cîntat, aşa că am cerut un gin cu Angostura, pe care l-am dat peste cap ca să-mi scot frigul din oase. Chiar că era aglomeraţie şi toată lumea era veselă. Poate că oamenii erau puţin prea veseli de la lichiorul catalan pe care-l beau cu toţii. Cîţiva cu care nu mă cunoşteam m-au bătut pe spate, şi cînd fata de la masa noastră mi-a spus ceva ce n-am înţeles, i-am răspuns:

— Sigur.

Arăta destul de rău, am observat acum, cînd am încetat să mă uit în jur şi mi-am fixat atenţia la masa noastră — chiar foarte rău. Abia cînd chelnerul a venit la noi mi-am dat seama că ce mă întrebase ea era dacă vreau să mai beau ceva cu ei. Tipu' care era cu ea nu părea prea forţos, însă era ea destul de forţoasă pentru amîndoi. Avea un chip din ăla puternic, cu trăsături aproape clasice şi o constituţie de dresor de lei — iar băiatul care era cu ea arăta de parcă i s-ar fi potrivit o cravată de elev la colegiu. Nu era un dur. Purta o haină de piele, ca noi toţi, de altfel. Doar că a lui nu era udă, pentru că erau înăuntru dinainte să-nceapă ploaia. Şi ea purta o haină de piele şi, la faţa pe care o avea, i se potrivea de minune.

Regretam deja că mă oprisem la Chicote în loc să mă duc acasă, să mă schimb în nişte haine uscate şi să beau ceva stînd confortabil, în pat, cu picioarele ridicate, şi mă plictisea să mă uit la tinerii ăia doi. Viaţa-i foarte scurtă şi femeile urîte sînt foarte multe şi, stînd la masă, m-am hotărît că, deşi eram scriitor şi ar fi trebuit să am o curiozitate insaţiabilă faţă de tot felu' de oameni, chiar nu-mi păsa să ştiu dacă erau căsătoriţi sau ce găsiseră unul la celălalt sau să le aflu opiniile politice sau dacă el avea ceva bani sau ea avea ceva bani sau să ştiu orice despre ei. Am hotărît că trebuie să fie de la radio. De cîte ori vedeai în Madrid civili care să arate ciudat puteai să fii sigur că-s de la radio. Şi, ca să zic şi eu ceva, mi-am ridicat vocea ca să acopăr gălăgia şi am întrebat:

— Sînteţi de la radio?

— Da, a răspuns fata.

Deci asta era. Erau de la radio.

— Cum te simţi, tovarăşe? l-am întrebat pe neamţ.

— Bine. Şi tu?'

— Ud, i-am spus, şi el a rîs, lăsîndu-şi capul într-o parte.

— N-ai cumva o ţigară? m-a întrebat.

I-am întins penultimul pachet de ţigări şi se servi cu două. Fata forţoasă luă şi ea două, iar băiatul cu cravata de colegiu luă una.

— Mai ia una, i-am strigat.

— Nu, mulţumesc, răspunse, şi atunci o luă neamţul.

— Te superi? mă-ntrebă zîmbind.

— Nu, te rog.

De fapt mă deranja şi el ştia asta. Da' voia atît de tare ţigările alea, că nu mai conta. Cîntecele se opriseră pentru moment, sau era vorba doar de o scurtă pauză, cum se întîmplă uneori într-o furtună, aşa că acum ne puteam auzi.

— Eşti de mult timp aici? mă-ntrebă forţoasa.

— Cu pauze.

— Trebuie să vorbim ceva serios, îmi spuse neamţul. Cînd putem discuta?

— Te sun eu, i-am răspuns.

Neamţul era ciudat rău şi nici unul dintre compatrioţii săi de treabă nu-l suporta. Trăia cu impresia că ştie să cînte la pian, dar dacă reuşeai să-l ţii departe de piane era un tip în regulă, asta dacă nu-i dădeai să bea ceva sau nu-i ofereai posibilitatea să bîrfească, şi de astea două nu reuşise încă nimeni să-l ţină departe.

Cel mai bine se pricepea la bîrfit şi ştia mereu cîte ceva proaspăt şi foarte compromiţător despre oricine ţi-ar fi trecut prin cap din Madrid, Valencia, Barcelona sau alte centre politice.

Exact în clipa aceea cîntecele au început din nou în forţă şi, cum nu prea poţi să bîrfeşti urlînd, după-amiaza la Chicote se arăta a fi foarte plictisitoare, aşa că m-am hotărît să plec imediat după ce voi fi dat şi eu un rînd.

Chiar în clipa aia a început totul. Un civil într-un costum maroniu, cu o cămaşă albă şi cravată neagră, cu părul pieptănat lins peste cap şi cu o frunte destul de înaltă, care făcuse pînă atunci circ pe la mese, îl stropi pe unul dintre chelneri cu un pistol cu apă. Rîseră cu toţii, în afară de chelnerul care tocmai ducea o tavă încărcată cu pahare. Era indignat:

— No hay derecho, spuse chelnerul.

Asta înseamnă „nu ai dreptul să faci asta" şi e cea mai simplă şi mai puternică formă de protest în Spania.

Bărbatul cu pistolul, încîntat de succesul obţinut şi fără să pară a lua în considerare faptul că se intrase de mult în al doilea an de război şi că se află într-un oraş asediat în care toată lumea e tensionată şi că mai erau doar alţi trei civili în locul ăla, se apucă să-1 stropească pe alt chelner.

Mă uitai în jur după un loc în care să mă ascund. Şi al doilea chelner era indignat, dar bărbatul îl mai stropi de două ori, plin de veselie. Unora încă li se părea haios ce se-ntîmplă, printre ei numărîndu-se şi forţoasa. Dar chelnerul îngheţase pe loc clătinînd din cap. Buzele-i tremurau. Era bătrîn şi doar eu îl ştiam de zece ani la Chicote.

— No hay derecho, îi spuse demn.

Dar oamenii continuau să rîdă şi, fără să observe că muzica încetase, bărbatul îl mai stropi o dată pe ceafă. Chelnerul se întoarse cu tava-n mînă.

— No hay derecho, îi spuse.

De data asta nu mai era vorba de niciun protest. Era deja o inculpare şi am observat cum trei bărbaţi în uniformă se ridică de la masa lor şi se-ndreaptă spre pistolar; următorul lucru pe care l-am văzut a fost cum toţi patru se năpusteau agitaţi spre uşa batantă şi s-a auzit o plesnitură cînd cineva i-a tras un pumn în gură pistolarului. Altcineva i-a ridicat de jos pistolul cu apă şi 1-a aruncat după el prin uşă.

Cei trei bărbaţi se-ntoarseră înăuntru cu nişte feţe foarte serioase, duri şi justiţiari. Apoi se-nvîrti uşa şi pistolarul îşi făcu din nou apariţia. Părul îi căzuse peste ochi, faţa îi era plină de sînge şi avea cravata trasă într-o parte şi cămaşa sfîşiată. Îşi luase pistolul cu apă şi după ce intră înapoi, palid la faţă şi cu o privire sălbatică, trase o rafală generală, fără ţintă, către toţi cei din bar.

L-am văzut pe unul dintre cei trei repezindu-se spre el, şi am observat şi ce expresie avea. De data asta i se alăturară mai mulţi bărbaţi şi-l îngrămădiră pe pistolar între două mese din stînga, în timp ce acesta se zbătea sălbatic, şi cînd se auzi împuşcătura am apucat-o pe forţoasă de braţ şi m-am aruncat spre uşa de la bucătărie.

Uşa de la bucătărie era încuiată şi n-a cedat nici cînd am izbit-o cu umărul.

— Lasă-te jos, aici, în spatele barului, i-am spus şi ea a îngenuncheat. Pe burtă, i-am spus împingînd-o la podea.

Era furioasă.

Toţi bărbaţii din bar, în afară de neamţ, care se întinsese în spatele unei mese şi de şcolarul care se trăsese într-un colţ, lipit de perete, toţi ceilalţi bărbaţi îşi scoseseră armele. Trei blonde cu rădăcinile firelor de păr închise la culoare se ridicaseră pe vîrfuri pe una din băncile de la perete ca să vadă mai bine şi ţipau întruna.

— Nu mi-e frică, spuse forţoasa. Eşti ridicol.

— N-ai vrea să fii împuşcată într-o încăierare de bar, i-am zis. Dacă regele pistoalelor are ceva prieteni pe-aici, o să iasă urît.

Dar n-avea, în mod clar, niciun prieten, pentru că bărbaţii începură să-şi bage armele la loc, cineva le dădu jos pe blondele urlătoare şi toţi cei care se-ndreptaseră spre locul acţiunii cînd se auzise împuşcătura se retraseră acum de lîngă pistolarul care zăcea liniştit, întins pe spate.

— Nu pleacă nimeni pînă nu vine poliţia, strigă cineva de la uşă.

Doi poliţişti cu carabine, care patrulau şi auziseră hărmălaia, stăteau acum în dreptul uşii şi, exact cînd au făcut anunţul, am văzut cum şase bărbaţi se pun în rînd, ca o echipă de fotbal ieşind de la vestiare, şi se năpustesc pe uşă. Trei dintre ei erau cei care-1 dăduseră prima oară afară pe regele pistoalelor. Unul dintre ei era cel care-l împuşcase. Trecură chiar printre cei doi poliţişti, care-şi ţineau carabinele ca nişte obstacole foarte folositoare la sfîrşitul unui scandal. Şi imediat după ce ieşiră, un poliţist îşi puse puşca de-a curmezişul uşii şi strigă:

— Nimeni nu pleacă. Nimeni.

— Aia de ce-au plecat? De ce ne mai ţin pe noi, dacă ăia au plecat?

— Sînt mecanici şi trebuie să se-ntoarcă la aerodrom, spuse cineva.

— Dar dacă cineva a plecat deja, e o aiureală să-i mai reţii pe ceilalţi.

— Toată lumea trebuie să aştepte pînă vin cei de la Seguridad. Lucrurile trebuie rezolvate legal şi în spiritul ordinii.

— Dar nu pricepeţi că, odată ce a ieşit cineva, e o prostie să-i mai reţii pe ceilalţi?

— Nimeni nu poate pleca. Toţi trebuie să aştepte.

— E de rîs, i-am spus forţoasei.

— Nu, nu e. E pur şi simplu oribil.

Ne ridicaserăm în picioare şi ea privea indignată la locul unde zăcea regele pistoalelor. Avea braţele desfăcute larg şi un picior îi era întins.

— Mă duc să-1 ajut pe bietul om. E rănit. De ce nu 1-a ajutat nimeni ?

— Eu l-aş lăsa-n pace, i-am spus. E mai bine să nu te bagi.

— Dar e pur şi simplu inuman. Sînt asistentă şi o să-i acord primul ajutor.

— Eu n-aş face asta. Nu te apropia de el.

— De ce nu ?

Era foarte nervoasă, aproape isterică.

— Pentru că-i mort.

După sosirea poliţiei, ne-au mai ţinut acolo încă trei ore. Au început prin a mirosi toate pistoalele. Aşa aveau să afle cu care s-a tras de curînd. Dar după vreo patruj' de pistoale păreau să se fi plictisit şi, oricum, alt miros în afară de cel de piele udă nu se simţea. Apoi se aşezară la o masă, exact în spatele răposatului rege pistolar, care zăcea pe podea arătînd ca propria-i caricatură făcută din ceară, cu mîini şi chip gri de ceară, se aşezară şi începură să cerceteze actele tuturor.

Acum, că avea cămaşa sfîşiată, se putea vedea că regele pistoalelor nu avea maiou şi că tălpile de la pantofi îi erau găurite. Părea foarte mic şi demn de milă pe podeaua aia. Ca să ajungi la masa la care doi poliţişti în civil îţi verificau actele de identitate, trebuia să păşeşti peste el. Soţul forţoasei îşi găsi şi îşi rătăci actele de cîteva ori, atît era de speriat. Avea pe undeva un permis de liberă trecere pe care-l rătăcise prin vreun buzunar, şi-l tot căuta transpirînd pînă-l găsea. Apoi îl băga în alt buzunar şi după aia trebuia să-l caute din nou. Transpira din greu în timpul acestor căutări, aşa că acum era roşu la faţă şi părul i se încreţise. Acum părea că ar trebui să poarte nu numai cravata de şcolar, ci şi o şepcuţă din aia mică, de care poartă elevii din clasele primare. Aţi auzit de vorba aia, că anumite întîmplări îi fac pe oameni să îmbătrînească brusc? Ei bine, întîmplarea asta cu împuşcătura îl întinerise pe tip cu vreo zece ani.

Cît am aşteptat pe-acolo, i-am spus forţoasei că toată nebunia asta mi se părea a fi material bun pentru o povestire pe care o s-o scriu cîndva. Felul în care se aliniaseră cei şase şi ieşiseră pe uşă mi se părea impresionant. Ea a fost şocată şi mi-a spus că n-am dreptul să scriu aşa ceva, pentru că ar aduce prejudicii cauzei Republicii Spaniole. I-am răspuns că sînt de mult timp în Spania şi i-am spus că şi pe vremuri, sub monarhie, în Valencia exista un număr fenomenal de împuşcături şi că înainte cu sute de ani de apariţia Republicii oamenii se tăiau între ei cu nişte cuţite mari, cărora în Andaluzia li se spunea navajas, şi că, dacă vedeam o moarte haioasă prin împuşcare la Chicote, în timpul războiului, puteam să scriu despre ea la fel de bine cum aş putea scrie despre o asemenea întîmplare petrecută în New York, Chicago, Key West sau Marsilia. N-avea nicio legătură cu politica. Ea spunea că n-ar trebui s-o scriu. Probabil că mulţi alţii o să zică la fel. Neamţul însă părea să creadă c-ar fi o povestire frumoasă, aşa că i-am dat ultimul Camel. Ei, în fine, după vreo trei ore poliţiştii ne-au spus că în sfîrşit putem pleca.

Cei de la hotel îşi cam făceau griji din pricina mea, pentru că pe vremea aia, cu bombardamentele şi tot restu', dacă o luai pe jos spre casă şi n-ajungeai acolo după şapte şi jumătate, cînd se închideau barurile, oamenii se îngrijorau. Eram fericit c-am ajuns acasă şi le-am povestit totul cît timp am pregătit cina pe o plită electrică, iar povestea mea chiar a avut succes.

Ei, în timpul nopţii s-a oprit ploaia şi a făcut loc unei zile frumoase, luminoase şi reci de iarnă timpurie, şi la unu fără un sfert am trecut prin uşile batante de la Chicote ca să beau un gin tonic înainte de prînz. Erau foarte puţini clienţi la ora aia şi doi chelneri au venit împreună cu directorul la masa mea. Zîmbeau cu toţii.

— L-au prins pe criminal? întrebai.

— Nu glumi la ora asta. Da' tu l-ai văzut cînd a tras?

— Da, i-am spus.

— Şi eu. Uite-aici stăteam, spuse arătîndu-mi colţul mesei. I-a lipit pistolul de piept cînd a tras.

— Pînă la cît i-au ţinut pe oameni?

— Oh, pînă după două dimineaţa.

— După fiambre, îmi spuse, folosind termenul argotic pentru cadavru, termen care apărea adesea şi în meniuri, desemnînd carnea rece - după fiambre au venit abia la unşpe dimineaţa.

— Dar tu încă n-ai aflat, îmi spuse directorul.

— Nu. N-a aflat încă, se băgă un chelner.

— E o chestie care se-ntîmplă foarte rar, spuse alt chelner. Muy raro.

— Şi tristă, spuse directorul clătinînd din cap.

— Da, tristă şi bizară, completă chelnerul. Foarte tristă.

— Povestiţi-mi.

— E o chestie de care-auzi foarte rar, spuse directorul.

— Povestiţi-mi. Hai, povestiţi-mi odată. Directorul se întinse peste masă ca şi cum ar fi vrut

să-mi şoptească un secret important.

— Ştii, în pistolul ăla cu apă... Avea apă de colonie. Bietu' băiat.

— Adică nu era o glumă chiar aşa de proastă, înţelegi? spuse chelnerul.

— Era doar ceva vesel. Nimeni n-ar fi avut de ce să se simtă jignit, spuse directorul. Bietu' băiat.

— Înţeleg, spusei. Voia doar să ne distrăm cu toţii.

— Da, a fost vorba doar de o tristă neînţelegere.

— Şi cu pistolul ce-au făcut?

— L-a luat poliţia. L-au trimis familiei.

— Cred c-o să se bucure cînd o să-1 primească.

— Da, spuse directorul. Un pistol cu apă e bun la casa omului.

— Da' cine era tipu'?

— Un dulgher.

— Căsătorit?

— Da, soţia a venit dimineaţă cu poliţiştii.

— Şi ce-a zis?

— S-a prăbuşit lîngă el şi a zis: „Pedro, ce ţi-au făcut, Pedro? Cine ţi-a făcut asta, Pedro? Oh, Pedro".

— Poliţiştii au fost nevoiţi s-o ia de-acolo pentru că nu se mai putea controla, adăugă chelnerul.

— Se pare că avea probleme cu pieptul. Cică a luat parte la primele lupte ale mişcării şi a luptat în Sierra, dar era prea bolnav ca să mai poată continua.

— Şi ieri după-amiază ieşise şi el în oraş ca să mai înveselească lumea, sugerai.

— Nu, spuse directorul. Vezi, e o chestie cum rar ţi se-ntîmplă să vezi. Tot ce e legat de ea e muy raro. Uite ce-am aflat de la poliţişti, care sînt foarte eficienţi dacă au destul timp. Au interogat nişte colegi de la atelierul la care lucra. De atelierul ăsta au aflat de pe carnetul de membru de sindicat pe care-1 avea în buzunar. Ieri cumpărase pistolul cu apă şi agua de colonia ca să facă o glumă la o nuntă. Ii anunţase pe colegi de intenţia sa. Le-a cumpărat de peste drum. Pe sticla de colonie era o etichetă cu adresa magazinului. Sticla au găsit-o în toaletă. Acolo şi-a umplut pistolul. După ce le-a cumpărat a intrat aici, probabil pentru că începuse să plouă.

— L-am văzut cînd a intrat, spuse chelnerul.

— Ei, şi la ce veselie era aici, cu cîntatu' şi restu', 1-a cuprins şi pe el buna dispoziţie.

— Chiar că era vesel, spusei. Plutea.

Directorul îi dădea înainte cu logica lui spaniolă neobosită.

— Asta-ţi face băutura cînd nu stai bine cu pieptu'.

— Nu-mi prea place povestea asta, i-am spus.

— Ascultă, ca să vezi ce chestie deosebită, continuă directorul. Veselia sa a intrat în contact cu seriozitatea războiului ca un fluture...

— O, chiar ca un fluture, l-am întrerupt. Poate chiar prea ca un fluture.

— Nu glumesc deloc, răspunse directorul. Înţelegi ce vreau să spun? Ca un fluture care intră-n contact cu un tanc.

Era încîntat de ce debitase. Acum chiar că se băgase în adevărata metafizică spaniolă.

— Bea ceva din partea casei, îmi spuse. Trebuie să scrii o povestire despre asta.

Mă gîndeam la bărbatul cu pistolul cu apă, cu mîinile ca de ceară şi chipul la fel, ca de ceară, cu braţele desfăcute larg şi picioarele întinse, şi chiar că semăna puţin cu un fluture. Dar ştiţi, nu prea mult, totuşi. Dar nici a om nu prea arăta. Semăna mai degrabă cu o vrabie moartă.

— Un gin tonic, am cerut.

— Trebuie să scrii o poveste, îmi spuse directorul. Asta-i aur ce-ai văzut aici.

— Aur, i-am răspuns. Uite ce e, o englezoaică pe care-am cunoscut-o aici, aseară, mi-a zis că n-ar trebui s-o scriu. Că ar dăuna cauzei.

— Ce prostie, spuse directorul. E ceva foarte interesant şi important, veselia neînţeleasă intrînd în contact cu seriozitatea morbidă care e mereu prezentă aici. Pentru mine e cel mai deosebit şi interesant lucru pe care l-am văzut de ceva vreme încoace. Trebuie să scrii.

— Bine, i-am spus. Sigur. Avea copii?

— Nu, răspunse. I-am întrebat pe cei de la poliţie. Dar tu trebuie s-o scrii şi s-o intitulezi Fluturele şi tancul.

— Bine. Sigur. Dar nu-mi prea place titlul.

— E un titlu foarte elegant, spuse directorul. E literatură pură.

— Bine. Sigur. Păi, atunci, aşa-i zicem: Fluturele şi tancul.

Şi am mai stat acolo, în locul acela care mirosea a curat şi aerisit şi care abia ce fusese măturat, în acea dimineaţă veselă şi luminoasă, am stat alături de director, care mi-era prieten vechi şi care era acum foarte mulţumit de bucata literară pe care o făceam împreună, şi am luat o gură de gin privind pe fereastra protejată de sacii cu nisip şi gîndindu-mă la o soţie care îngenunchea spunînd: „Pedro, Pedro, cine ţi-a făcut asta, Pedro?". Şi m-am mai gîndit că poliţiştii n-o să-i poată spune niciodată, chiar şi dacă ar afla, cum se numea cel care a tras.