O scrisoare a lui Buzzati

Domnului director, strict personal

Domnule director,

Depinde numai de dumneavoastră dacă această mărturisire, pe care cu durere mă văd obligat să v-o fac, va fi salvarea mea sau va deveni pentru mine o totală ruşine, dezonoare şi ruină.

E o poveste lungă, pe care nici măcar eu nu ştiu cum am reuşit s-o ţin secretă. Nici cei pe care-i iubesc, nici prietenii, nici colegii n-au avut vreodată vreo bănuială cât de mică.

Trebuie să ne întoarcem îndărăt cu aproape treizeci de ani. Pe vremea aceea eram un simplu cronicar la ziarul pe care-l conduceţi dumnea­voastră astăzi. Eram zelos, plin de bunăvoinţă, harnic, dar nu străluceam în niciun fel. Seara, când îi încredinţam şefului scurtele mele relatări despre furtuni, accidente de circulaţie, ceremonii, aveam aproape întotdeauna parte de umilinţa de a le vedea masacrate, de a vedea cum mi se taie pasaje întregi şi cum sunt complet rescrise, de a vedea cum se fac corectări, ştersături, introduceri, interpelări de tot soiul. Deşi sufeream, ştiam că şeful n-o făcea din răutate. Dimpotrivă. Adevărul e că eu nu aveam şi nu am nicio aptitudine pentru scris. Şi dacă nu mă concediaseră încă, era din pricina zelului cu care adunam noutăţi, cutreierând oraşul.

În ciuda acestui fapt, în adâncul sufletului meu clocotea o disperată ambiţie literară. Şi când apărea articolul vreunui coleg ceva mai puţin tânăr decât mine, când apărea cartea vreunuia de aceeaşi vârstă cu mine şi-mi dădeam seama că articolul sau cartea aveau succes, invidia îmi muşca din inimă ca o viperă.

Din când în când încercam să-i imit pe aceşti privilegiaţi scriind schiţe, bucăţi lirice, povestiri. Dar de fiecare dată, după primele rânduri, tocul îmi cădea din mână. Reciteam şi înţelegeam că treaba nu mergea deloc. Atunci mă apucau crizele de descurajare şi de răutate. Durau puţin, din fericire. Veleităţile mele literare aţipeau din nou, munca mă distra, mă gândeam la altceva şi, în general, viaţa mea decurgea destul de liniştit.

Până într-o zi, când veni să mă caute la redacţie un bărbat pe care nu-l văzusem nici­odată. Să fi avut vreo patruzeci de ani, era scund, plinuţ, cu o figură cam adormită şi inexpresivă. Ar fi părut dezgustător dacă n-ar fi fost atât de potolit, de manierat, de umil. Umilinţa lui extremă era lucrul care te frapa cel mai mult. Spuse că se numeşte Ileano Bissat, că e din Trento, că e unchiul unui vechi coleg al meu de liceu, că are nevastă şi doi copii, că pierduse din cauză de boală o slujbă de magaziner, că nu ştia ce Dumnezeu să facă să câştige nişte bani.

— Şi eu ce pot să fac ? îl întrebai.

— Vedeţi? răspunse el făcându-se mic, mic de tot. Eu am slăbiciunea scrisului. Am făcut un fel de roman, nişte nuvele. Enrico (adică fostul meu coleg de liceu, ruda sa) le-a citit, zice că nu sunt rele, m-a sfătuit să vin la dumneavoastră. Dum­neavoastră lucraţi la un mare ziar, aveţi relaţii, aveţi oameni care să vă sprijine, aveţi autoritate, aşa că aţi putea...

— Eu? Dar eu sunt ultima roată la căruţă aici. Şi apoi, ziarul nu publică scrieri literare dacă nu sunt semnate de nume mari.

— Dar dumneavoastră...

— Eu nu semnez. Eu sunt un simplu cronicar. Asta ar mai lipsi. (Şi dezamăgitul demon literar mă străpunse cu un ac în al patrulea spaţiu intercostal.)

Celălalt dădu la iveală un zâmbet insinuant:

— Dar v-ar plăcea să semnaţi ?

— Se înţelege. Dacă aş fi capabil!

— Ei, domnule Buzzati, nu fiţi aşa repezit. Sunteţi tânăr, aveţi tot timpul înainte. Veţi vedea, ascultaţi-mă pe mine. Dar v-am deranjat destul, acum mă duc. Uite, vă las aici păcatele astea ale mele. Dacă, din întâmplare, aveţi o jumătate de oră liberă, poate că vă aruncaţi ochii pe ele. Dacă nu aveţi timp, nu-i nici o supărare.

— Dar, vă repet, eu nu pot să vă fiu de nici un folos, nu-i vorba aici de bunăvoinţă.

— Cine ştie, cine ştie... Ajunsese la uşă şi-şi lua rămas-bun înclinându-se până la pământ. Uneori, dintr-un fleac iese ceva. Aruncaţi o privire. Poate n-o să vă pară rău.

A lăsat pe masă o legătură de manuscrise, închipuiţi-vă şi dumneavoastră ce chef aveam eu să le citesc. Le-am dus acasă, unde au rămas pe un dulap, amestecate printre alte vrafuri de hârtii şi cărţi, cel puţin vreo două luni.

Nu mă mai gândeam absolut deloc la ele când, într-o noapte, neizbutind să adorm, îmi veni poftă să scriu o poveste. Idei, ca să spun adevărul, aveam puţine, dar la mijloc era tot blestemata aceea de ambiţie.

Dar în sertarul obişnuit nu mai era hârtie de scris. Şi-mi amintii că printre cărţile de pe dulap trebuia să fie un vechi caiet abia început. Căutându-l, dărâmai un vraf de hârţoage, care se împrăştiară pe podea.

Întâmplarea. În vreme ce le adunam, îmi căzură ochii pe o hârtie bătută la maşină care se desprinsese dintr-un dosar. Citii un rând, două, mă oprii surprins, citii până jos, căutai fila următoare, o citii şi pe aceea. Apoi mai departe, şi mai departe. Era romanul lui Ileano Bissat.

Mă cuprinse o sălbatică gelozie, care nu s-a potolit încă nici acum, după treizeci de ani. Dumnezeule, ce treabă făcuse ăsta! Era stranie, era neobişnuită, era foarte frumoasă. Sau poate că foarte frumoasă nu era, poate nici măcar frumoasă, sau poate că era chiar urâtă. Dar se potrivea al dracului cu mine, semăna cu mine, îmi dădea senzaţia că eram eu. Erau, unul după altul, lucrurile pe care aş fi vrut să le scriu eu şi nu eram în stare. Lumea mea, gusturile mele, ura mea. Îmi plăcea la nebunie.

Admiraţie? Nu. Doar ciudă, şi chiar foarte puternică: pentru că exista cineva care făcuse lucrurile pe care, de copil, visasem să le fac eu, fără să izbutesc. Desigur, o coincidenţă extraordi­nară. Şi acum, mizerabilul acela, publicându-şi lucrările, avea să-mi taie calea. El avea să ajungă primul în regatul misterios spre care eu, cu o rămăşiţă de speranţă, îmi făceam încă iluzii că voi putea deschide o cale. Ce figură aveam să fac, admiţând chiar că inspiraţia avea să vină, în cel din urmă, să mă ajute? Figura plastografului, a trişorului.

Ileano Bissat nu-şi lăsase adresa. Să-l caut nu puteam. Trebuia să dea el singur un semn de viaţă. Dar ce-aş fi putut să-i spun?

Mai trecu o lună, nesfârşită, înainte de a-şi face apariţia. Era parcă şi mai îndatoritor, şi mai umil:

— Aţi citit ceva?

— Am citit, făcui; şi rămăsei în cumpănă dacă trebuia să-i spun sau nu adevărul.

— Ce impresie aveţi?

— Da... Nu-i rău. Dar nu e cu putinţă ca ziarul nostru...

— Pentru că eu sunt un necunoscut?

— Exact.

Rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi zise:

— Spuneţi-mi, domnule... Dar sincer. Dacă aţi fi fost dumneavoastră cel care a scris lucrurile astea, şi nu eu, care sunt un străin, n-ar fi existat posibilitatea publicării lor? Dumneavoastră sun­teţi redactor, dumneavoastră sunteţi din familie.

—Doamne, Dumnezeule, nu ştiu. Desigur, directorul este un om cu vederi largi, destul de curajos.

Faţa lui cadaverică se lumină de bucurie :

— Şi atunci, de ce să nu încercăm?

— Să încercăm, ce?

— Ascultaţi-mă, domnule. Credeţi-mă. Eu am nevoie doar de bani. Nu am ambiţii. Dacă scriu, e numai ca să treacă timpul. In sfârşit, dacă dum­neavoastră sunteţi dispus să mă ajutaţi, vă cedez totul, în bloc.

— Adică?

— Vi le cedez. Sunt ale dumneavoastră. Faceţi cu ele ce credeţi de cuviinţă. Eu am scris, semnă­tura o puneţi dumneavoastră. Dumneavoastră sunteţi tânăr, eu am douăzeci de ani mai mult decât dumneavoastră, sunt bătrân. Să lansezi un bătrân nu-ţi aduce nici o satisfacţie. Iar criticii mai degrabă îşi îndreaptă atenţia spre tinerii care debutează. Vom avea un succes uriaş, o să vedeţi.

— Dar ar fi o escrocherie, o exploatare mârşavă.

— De ce? Dumneavoastră mă plătiţi. Eu mă servesc de dumneavoastră ca de un mijloc pentru a-mi plasa marfa. Ce-mi pasă mie că marca e schimbată? Afacerea merge.  Important e ca scrierile mele să vă mulţumească.

— E absurd, absurd. Nu înţelegeţi la ce risc mă expun? Dacă se descoperă? Şi apoi, o dată publicate scrierile astea, o dată isprăvite muni­ţiile astea, eu ce mă fac ?

— Vă stau pe-aproape, fireşte. Vă voi apro­viziona treptat-treptat. Uitaţi-vă la mine. Am eu mutra unuia în stare să vă trădeze? De asta vă temeţi ? Vai de capul meu.

— Şi dacă, din întâmplare, vă îmbolnăviţi?

— În perioada aceea vă veţi îmbolnăvi şi dum­neavoastră.

— Şi dacă, după asta, ziarul mă trimite într-o călătorie ?

— Vă voi urma.

— Pe cheltuiala mea.

— Păi, asta e logic. Dar eu mă mulţumesc cu puţin. N-am apucături urâte.

Am discutat îndelung. Un contract necinstit, care m-ar fi pus la cheremul altuia, care se preta la cele mai monstruoase şantaje, care putea să mă târască în scandal. Dar tentaţia era prea mare, scrierile lui Bissat îmi păreau prea fru­moase, mirajul faimei mă fascina prea mult.

Condiţiile acordului erau simple. Ileano Bissat se obliga să scrie pentru mine tot ceea ce aş fi dorit, lăsându-mi dreptul să semnez; să mă urmeze şi să mă ajute în timpul călătoriilor şi în activităţile gazetăreşti; să păstreze cel mai desă­vârşit secret; să nu scrie nimic pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane. Eu, în schimb, trebuia să-i cedez optzeci la sută din câştig. Şi aşa s-a şi întâmplat.

M-am prezentat la director, rugându-l să citească o povestire de-a mea. El m-a privit într-un fel anume, mi-a făcut cu ochiul şi a vârât scrierea într-un sertar. M-am retras liniştit. Era primirea la care mă aşteptam. Aş fi fost un idiot să mă aştept la mai mult. Dar nuvela (lui Ileano Bissat) era de mâna-ntâi. Aveam multă încredere.

După patru zile, povestirea apărea pe pagina a treia, spre stupoarea mea şi a colegilor. A fost un lucru care a făcut vâlvă. Şi grozăvia e asta: că, în loc să mă frământ de ruşine şi de remuşcare, mă simţii mulţumit. Şi savurai laudele ca şi cum mi s-ar fi cuvenit cu adevărat mie. Şi mai-mai că-mi venea să cred că povestirea o scrisesem cu adevărat eu.

Urmară alte „elzeviruri", apoi romanul care făcu vâlvă. Am devenit un „caz". Au apărut primele mele fotografii, primele interviuri. Desco­peream în mine o capacitate de minciună şi o neruşinare pe care nu le-aş fi bănuit vreodată.

În ceea ce-l priveşte, Bissât fu ireproşabil. O dată consumată cantitatea iniţială de povestiri, îmi furniza altele, care-mi păreau unele mai frumoase decât altele. Şi rămase scrupulos în umbră. În jurul meu, neîncrederile se risipeau una câte una. Mă pomenii pe culme. Părăsii cronica, devenii „un scriitor de pagina a treia", începui să câştig din gros. Bissat, care între timp mai adusese pe lume trei copii, îşi făcu o vilă la mare şi îşi luă automobil.

Era mereu plin de drăgălăşenii, foarte umil şi nu-mi amintea nici măcar cu vreo aluzie voalată că gloria de care mă bucuram se datora exclusiv meritelor sale. Dar banii nu-i ajungeau niciodată. Şi-mi sugea şi sângele din vine.

Stipendiile sunt un lucru secret, dar în marile întreprinderi tot mai transpiră câte ceva. Toţi ştiu, mai mult sau mai puţin, ce grămadă impre­sionantă de bancnote mă aşteaptă la fiecare sfârşit de lună. Şi nu izbutesc să priceapă cum de nu gonesc încă într-un Maserati, cum de n-am amice încărcate de diamante şi blănuri de vizon, iahturi, crescătorii de cai de curse. Ce fac oare cu atâtea milioane? Mister. Şi aşa se răspândi legenda cumplitei mele avariţii. Căci o explicaţie trebuia găsită.

Asta este situaţia. Şi acum, domnule director, ajung la chestiunea esenţială. Ileano Bissat jurase că nu are ambiţii; şi cred că este adevărat. Nu în asta constă pericolul. Nenorocirea este crescânda lui dorinţă de bani: pentru el, pentru familiile copiilor. A devenit un sac fără fund. Optzeci la sută din banii luaţi pe scrierile publicate nu-i mai ajunge. M-a constrâns să mă îndatorez până peste cap. Mereu lipicios, afabil, scârbos de modest.

Acum două săptămâni, după aproape treizeci de ani de frauduloasă simbioză, s-a iscat un litigiu. Pretindea nişte sume suplimentare nebu­neşti, neprevăzute în înţelegerile noastre. L-am refuzat. El n-a răspuns, nu m-a ameninţat, n-a făcut aluzie la eventuale şantaje. A oprit, pur şi simplu, livrarea mărfii. A intrat în grevă. Nu mai scrie niciun cuvânt. De vreo cincisprezece zile, publicului i s-a refuzat consolarea de a mă citi.

Din această cauză, stimate domnule director, sunt obligat să dezvălui nebuneasca maşinaţie. Şi să vă cer iertare şi îndurare. Doriţi oare să mă abandonaţi? Să vedeţi ruinată pentru totdeauna cariera unui om care, de bine, de rău, mai mult sau mai puţin cinstit, a făcut tot ce a putut pentru prestigiul ziarului? Nu vă amintiţi de unele din scrierile „mele", care cădeau ca nişte meteori aprinşi în indiferenţa mlăştinoasă a umanităţii care ne înconjoară? Nu erau minunate? Veniţi-mi în ajutor. Ar fi de-ajuns un mic spor, să spunem, de două-trei sute de mii pe lună. Da, cred că două sute ar fi de-ajuns deocamdată. Sau, în cel mai rău caz, un împrumut, ştiu eu? De câteva mili­oane. Oare ce ar conta asta pentru ziar? Şi aş fi salvat. Asta dacă dumneavoastră, domnule director, nu sunteţi cumva altfel de cum v-am crezut eu până acum. Dacă nu cumva dumneavoastră nu salutaţi ca pe-o întâmplare providenţială această ocazie atât de bună ca să vă descotorosiţi de mine. Vă daţi seama că acum dumneavoastră mă puteţi arunca în stradă fără să-mi plătiţi drept lichidare nici măcar o liră? Ar fi de-ajuns să luaţi această scrisoare şi s-o publicaţi, fără să scoateţi o virgulă, pe pagina a treia, ca pe un elzevir.

Nu. Nu veţi face asta. De altfel, dumneavoastră aţi fost întotdeauna până acum un om de suflet, incapabil să-l împingeţi cât de puţin pe cel blestemat, pentru a-l zvârli în abis, chiar dacă o merită.

Şi apoi, niciodată ziarul dumneavoastră n-ar publica, drept elzevir, o asemenea porcărie. Ce vreţi? Eu, personal, scriu ca un crocodil. N-am practică. Nu e meseria mea. N-am nimic de-a face cu lucrurile acelea uimitoare pe care mi le furniza Bissat şi care purtau semnătura mea.

Nu. Chiar în ipoteza absurdă că dumnea­voastră aţi fi un om negru la suflet şi că aţi vrea să mă distrugeţi, niciodată, în vecii vecilor, nu veţi putea publica scrisoarea aceasta ruşinoasă (care mă costă lacrimi şi sânge). Ziarul ar primi prin asta o grea lovitură.