O viziune a lui Buzzati

Sărmanul copil!

Aşa cum obişnuia în fiecare zi, doamna Clara îşi duse copilul în vârstă de cinci ani în parcul de pe malul râului. Era cam ora trei după-amiaza, pe o vreme nici frumoasă nici urâtă, cu un soare ce apărea şi dispărea şi c-un vânticel ce adia din când în când dinspre râu.

Şi nici copilul nu era un copil prea frumos, din contra, se putea spune despre el că era un copil trist, slăbuţ, plăpând, tras la faţă şi tare palid. Chiar verzui, încât tovarăşii lui de joacă, ca să-l necăjească, îl chemau Lăptucă. De obicei, copiii palizi, aveau, în schimb, doi ochi mari şi negri, strălucitori, pe feţişoara lipsită de viaţă, având astfel o expresie patetică. Micuţul Dolfi, însă, avea doi ochişori inexpresivi cu care privea în dreapta şi în stânga fără a spune nimic.

În după-amiza aceea, copilul, supranumit Lăptucă, avea o puşcă mică ale cărei cartuşe nu prezentau niciun pericol. Era, totuşi, o mică puşcă de vânătoare. Cu toate acestea nu se duse să se joace cu ceilalţi copii, pentru că aceştia râdeau de el şi prefera să stea de unul singur chiar dacă nu avea cu cine să se joace. Cum de pot, oare, animalele, care nu ştiu că sunt con­damnate la solitudine, să se joace singure, iar omul, chiar dacă încearcă, nu reuşeşte pentru că pe dată se lasă cuprins de spaimă şi se simte şi mai rău decât înainte.

Totuşi, când copiii treceau prin faţa lui, Dolfi apuca puşca cu mâna stângă, prefăcându-se a trage în ei, fără prea mult entuziasm, părea mai degrabă un fel de invitaţie, ca şi cum ar fi vrut să le spună: uite, azi, am şi eu o puşcă, sunt şi eu un răz­boinic, de ce nu vreţi să mă joc şi eu cu voi.

Copiii de pe alee au văzut, de fapt, puşca cea nouă a lui Dolfi. O jucărie de doi bani, dar, oricum, era nouă şi altfel decât a lor, ceea ce era de ajuns să le stârnească curiozitatea şi invidia. Unul dintre ei, de altfel, spuse cu voce tare:

— Aţi văzut ce puşcă avea Lăptucă?

Un altul spuse şi el:

—  Lăptucă a venit cu puşca numai să ne-o arate şi să ne facă în necaz, dar nu vrea să se joace cu noi şi nici singur nu se joacă cu ea. Lăptucă e un măgar, iar puşca lui nu-i bună la nimic.

Un al treilea se amestecă spunând:

—  Nu se joacă pentru că-i e frică de noi. Primul copil mai spuse:

—  I-o fi, dar măgar tot e.

Doamna Clara stătea pe o bancă, aplecată asupra andrelelor şi soarele strălucea deasupra ei. Copilul Dolfi stătea spăşit lângă ea, nu avea curaj să se îndepărteze pe alee cu noua lui puşcă pe care o învârtea nehotărât între degete. Era în jur de trei după-a-miaza şi în pomi păsărele nevăzute ciripeau întruna, semn că se apropia seara.

—  Hai, Dolfi, du-te şi joacă-te, îl tot îndemna doamna Clara fără a-şi ridica ochii de pe împletitură.

—  Cu cine să mă joc?

—  Cum cu cine? Cu copiii, doar sunt prietenii tăi.

—  Nu sunt deloc prietenii mei, răspundea Dolfi. Când vreau să mă joc cu ei, râd de mine.

—  Spui asta pentru că ei te strigă Lăptucă? Mi se pare un nume destul de drăguţ. Eu, în locul tău, nu m-aş supăra

Dar el, încăpăţânându-se, insista:

—  Nu vreau să mă cheme Lăptucă.

Ceilalţi copii se jucau de-a războiul ca-n fiecare zi. Dolfi încercase o dată să li se alăture dar ei i-au spus imediat Lăptucă şi-au râs de el. Ei erau mai toţi blonzi doar el negru, cu un ciuf, în formă de virgulă, ce-i aluneca mereu pe frunte. Ei aveau picioare robuste, el, în schimb, le avea subţiri şi strâmbe. Ei alergau şi ţopăiau ca nişte iepuraşi, el, cu toată silinţa pe care şi-o dădea nu reuşea să ţină pasul cu copiii. Ei aveau puşti, lănci, praştii, arcuri, arbalete, coifuri şi mai era cu ei şi băiatul inginerului Weiss cu platoşă strălucitoare, un adevărat cavaler. Băieţii, deşi erau de-o vârstă cu el, ştiau o mulţime de înjurături şi el nu avea forţă să le repete. Ei erau puternici, iar el slab.

De data asta venise şi el cu o puşcă.

După ce copiii au ţinut sfat, au hotărât să se apropie de el:

—  Ai o puşcă frumoasă, spuse Max, fiul inginerului Weiss. Arată-mi-o. Dolfi, fără a-l slăbi din priviri, l-a lăsat s-o studieze.

—   Nu-i de aruncat, spuse răspicat Max, care purta în bandulieră o armă scurtă cu aer comprimat care valora cel puţin de douăzeci de ori mai mult. Dolfi se simţi flatat.

—  Cu puşca asta poţi şi tu să fii soldat, spuse Walter acordându-i o atenţie deosebită.

—  Ai putea să fii chiar căpitan cu puşca asta, mai spuse şi al treilea copil. Şi Dolfi îi privea uluit. încă nu-i spuseseră Lăptucă. Începu să prindă curaj.

I-au explicat, după aceea, cum aveau să se războiască. Armata generalului Max avea să ocupe poziţiile de pe munte în vreme ce armata generalului Walter va încerca să forţeze pasajul. Munţii erau, de fapt, două gropi acoperite pe alocuri de buruieni, iar trecerea era aleea ce cobora. Dolfi fu încredinţat armatei lui Walter, cu grad de căpitan. Formaţiunile se separară, fiecare ducându-se să-şi pregătească, în secret, planul de luptă.

Pentru prima oară, Dolfi se simţi luat în serios de către băieţi. Walter i-a încredinţat o sarcină de mare responsabilitate: trebuia să comande avangarda. I-au dat, însă, o escortă destul de ciudată, formată din doi copii mai mici, înarmaţi cu praştii şi l-au expediat în fruntea formaţiei să sondeze trecerea. Atât Walter cât şi ceilalţi zâmbeau cu bunăvoinţă. Un pic exagerată.

Şi aşa Dolfi se arătă la capătul aleii ce cobora abrupt. De-o parte şi de cealaltă, erau cele două gropi acoperite de buruieni. Se putea bănui că duşmanii i-au întins o cursă, ascunzându-se în spatele pomilor. Dar nu prea reuşea să vadă nimic.

—  La atac, căpitane Dolfi, până nu apar ceilalţi, îi ordonă Walter pe un ton prietenesc. De îndată ce vei ajunge în vale, te vom urma ca să pregătim apărarea. Hai, mişcă-te, mişcă-te mai repede că nu se ştie ce se poate întâmpla

Dolfi se întoarse şi-l privi. Observă că atât Walter cât şi ceilalţi războinici zâmbeau destul de ciudat. Ezită o clipă.

—  Ce s-a întâmplat? îl întrebară. Hai, căpitane, la atac, îl zori generalul.

În acel moment, pe malul celălalt al râului, nevăzută, trecea o fanfară militară. Cadenţa încântătoare a trompetei se revărsă ca un val plin de iubire în inima lui Dolfi care strânse cu mândrie ridicola puşcă, simţind că gloria era pe aproape.

— La atac, băieţi, strigă, plin de curaj cum nu fusese până atunci în condiţii asemănătoare. Şi se puse pe fugă pe aleea abruptă.

Aproape în aceeaşi clipă, explodă, în spatele lui, un hohot de râs. Dar nu mai apucă să se întoarcă să vadă ce se întâmplă. Se lansase în cursă şi dintr-o dată îşi simţi un picior blocat. La nici zece centimetri deasupra pământului întinseseră o sfoară. Căzu cât era de lung la pământ cu capul înainte julindu-şi îngrozitor nasul. Puşca îi sări cât colo. În ecourile înălţătoare ale fanfarei, o ploaie de ţipete şi buşituri. Încercă să se ridice, dar dintre ierburi ţâşniră duşmani aruncând în el cu mingi plămădite din noroi. Îl asaltară cu toţii. Una dintre ele îl lovi chiar în ureche, trântindu-l din nou la pământ. Apoi îi cărară la pumni cu nemiluita. La fel făcu şi Walter, generalul său, dar nici tovarăşii de luptă nu se lăsară mai prejos.

— Arde-l. Mai dă-i una căpitanului Lăptucă! În cele din urmă îşi dădu seama c-au fugit, cântul eroic al fanfarei se stingea pe celălalt mai al râului. Izbucnind într-un hohot ce plâns disperat, începu să-şi caute puşca. Şi-o adună de pe jos. Nu mai rămăsese aproape nimic din ea. Unul dintre băieţi îi luase ţeava, nu mai era bună la nimic...

Cu restul acela înduioşător de puşcă, cu nasul din care îi curgea sânge, cu genunchii juliţi, plin de noroi din cap până în picioare, ajunse la mama lui, care-l aştepta pe alee.

— Doamne Dumnezeule, Dolfi, ce-i cu tine?

Nu l-a întrebat ce i-au făcut copiii, l-a întrebat, însă, ce-a făcut el. Era, în glasul ei, nemulţumirea instinctivă a gospodinei care nu vedea decât hăinuţe murdare. Dar mai trăda şi umilinţa mamei: ce amărât de bărbat o să iasă din nefericitul ăsta de băiat? Ce destin nenorocit îl aştepta? De ce nu fusese şi ea în stare să aducă pe lume un băieţel din aceia blonzi, copii robuşti ce se zbenguiau prin parc? De ce Dolfi creştea mare atât de încet? Şi era atât de străveziu? Şi nu trezea simpatie celorlalţi? De ce nu-i curgea şi lui sânge în vene şi se lăsa mereu bătut de alţii? Încerca să şi-l închipuie peste cincisprezece, douăzeci de ani. L-ar fi vrut în uniformă militară, comandant de escadron, îmbrăţişând o fată superbă, sau patron de mare magazin şi, de ce nu, căpitan de vapor. Dar nu şi-l putea imagina aşa. Îl vedea cu un creion în mână şi cu o grămadă de hârtii în faţă, cocoşat deasupra băncilor la şcoală, aplecat deasupra mesei de lucru acasă, mereu aplecat asupra unor birouri pline de praf, un cenuşiu om de serviciu. Cu o viaţă meschină, un învins al sorţii.

—  Sărmanul copil, îl deplânse tânăra elegantă care stătea de vorbă cu doamna Clara. Şi, în vreme ce dădea din cap, în­duioşată, mângâia feţişoara înspăimântată a copilului.

El îi adresă o privire recunoscătoare, încercând chiar să zâmbească. Fie şi pentru o clipă feţişoara lui palidă se lumină. Se putea citi pe ea singurătatea amarnică a unei fiinţe neajutorate, nevinovate, umilite şi lipsite de apărare amestecată cu o aprigă dorinţă de a fi consolat şi un sentiment pur, dureros şi nespus de frumos ce nu putea fi definit. Pentru o clipă - şi fu pentru ultima oară - se simţi un copil blând, duios şi chinuit care nu înţelegea ce i se întâmpla şi cerşea celor care îl înconjurau puţină afecţiune.

Dar fu numai pentru o clipă.

—  Hai, Dolfi, să-ţi schimbi hăinuţele, îi spuse furioasă mama şi îl târî energică spre casă. Copilul izbucni din nou în hohote de plâns, feţişoara îi deveni urâcioasă, buzele i se schimonosiră îndurerate.

—  Ce nenorocire, copiii ăştia! exclamă doamna cea elegan­tă, salutând —  La revedere, doamnă Hitler.