Păşunile Raiului (6)

Junius Maltby era un tînăr mărunţel, dintr-o familie bună şi cultivată, şi primise o educaţie îngrijită. Dupa moartea tatalui său, care dăduse faliment, Junius se încurcă adînc în treburile unui birou, iar pentru a se desprinde din ele, nu prea se strădui vreme de zece ani.

După lucru, Junius se retrăgea în camera lui mobilată, potrivea pernele fotoliului şi îşi petrecea seara citind. Socotea eseurile lui Stevenson drept aproape cel mai bun lucru scris în englezeşte; recitise de multe ori Călătorii cu un măgar.

Intr-o seară, la scurt timp după ce împlinise treizeci şi cinci de ani, Junius leşină pe treptele casei unde stătea în gazdă. Cînd îşi recăpătă cunoştinţa, observă pentru prima oară că respiraţia îi era grea şi intretăiată. Se întrebă şi el de cîtă vreme or fi fost lucrurile în starea asta. Doctorul la care s-a dus a fost drăguţ şi vorbele lui au sunat chiar încurajator.

"Boala dumitale nu e foarte avansată, spuse. Dar, în orice caz, trebuie să-ţi scoţi plămînii de-aici, din San Francisco. Dacă rămîi aici, în ceaţa asta, nu mai trăieşti un an. Trebuie să te muţi undeva, într-un climat cald şi uscat."

Criza asta ivită în sănătatea sa îi făcu deosebită plăcere lui Junius, fiindcă venea să taie nişte legături pe care el însuşi nu fusese în stare să le rupă. Avea cinci sute de dolari, nu fiindcă ar fi făcut vreodată economii; pur şi simplu uitase să-i cheltuiască. "Cu banii ăştia, îşi spuse, ori mă fac bine şi pornesc la o treabă nouă şi placută, ori, altminteri, mor, şi atunci am încheiat-o cu toate."

Un coleg de birou îi vorbi despre o vale caldă şi adapostită, Păşunile Raiului pe nume, iar Junius se duse acolo neîntîrziat. Ii plăcea numele acela. Se gîndea: "Ori e un semn că nu mai am mult de trăit, ori, altminteri, e un frumos înlocuitor simbolic pentru moarte." Avea impresia că numele acesta are pentru el o semnificaţie personală şi era nespus de fericit, fiindcă vreme de zece ani nu se întîmplase nimic cre să-l privească personal.

La Păşunile Raiului se găseau mai multe familii dornice să primească chiriaşi. Junius le cercetă pe toate la rînd, şi în cele din urmă se duse să stea la ferma văduvei Quaker. Văduva avea nevoie de bani şi, în afară de asta, chiriaşul putea să doarmă într-o magazie separată de casă. Doamna Quaker avea doi băieţi micuţi, şi pentru îngrijirea fermei ţinea un om cu plată.

Climatul cald se dovedi binefăcător pentru plămînii lui Junius. Peste un an îşi recăpătase culoarea din obraji şi luase în greutate. Trăia liniştit şi fericit la fermă, iar ceea ce îi plăcea mai mult decît toate era că aruncase naibii cei zece ani de birou şi se obişnuise să trăiască într-o superbă lenevie. Părul blond şi subţire al lui Junius rămînea nepieptănat; ţinea ochelarii mult lăsaţi în josul nasului ascuţit, fiindcă vederea i se întremase şi nu-i mai purta decît din obişnuinţă de a-i simţi pe nas. Cît era ziua de lungă avea în gură un beţişor, nărav pe care îl pot deprinde doar cei mai leneşi şi mai contemplativi dintre oameni. Convalescenţa asta a avut loc în anul 1910.

In 1911, doamna Quaker începu să fie îngrijorată de ce-or fi zicînd vecinii. Cînd se gîndea la ce-ar fi putut lăsa să se presupună faptul că ţinea în casă un bărbat singur, devenea nervoasă şi prost dispusă. De îndată ce însănătoşirea lui Junius se arătă a fi deplină şi neîndoielnică, văduva îi mărturisi frămîntările ei. O luă de nevastă, numaidecît şi cu bucurie.

Acum avea un cămin şi un viitor de aur, fiindcă proaspăta doamnă Maltby avea doud sute de acri de păşune pe coastele colinei şi cinci acri de pămînt pe luncă, bun de livadă şi grădină de zarzavat. Junius trimise dupa cărţile lui, dupd fotoliul cu spetează ajustabilă şi copia aceea bună dupd Cardinalul lui Velasquez. Viitorul i se ardtă ca o după-amiază calmă şi însorită. Numaidecît doamna Maltby dădu drumul omului angajat cu plată şi încercă să-l pună la treabd pe bărbatu-său; dar în privinţa asta întîmpină o rezistenţă cu atît mai derutantă, cu cît nu prezenta niciun front închegat, împotriva căruia să poţi porni atacul. In timpul convalescenţei, Junius ajunsese să îndrăgească lenevia. Iubea şi valea, iubea şi ferma, dar le iubea aşa cum se aflau ele; nu dorea să planteze lucruri noi, şi nici să le scoată pe cele vechi.

In ziua cînd doamna Maltby îi puse o sapă în mînă şi îl trimise la lucru în grădina de zarzavat, cîteva ceasuri mai tîrziu îl găsi bălăbănindu-şi picioarele în pîrîul din livadă şi cufundat în lectura ediţiei de buzunar a romanului Insula comorilor. Işi ceru iertare; nici el nu ştia cum de se întîmplase una ca asta. Şi spunea adevărul.

La început îl bătuse amarnic la cap în privinţa lenei şi a neglijenţei în îmbrăcăminte, dar el izbuti foarte repede să-şi însuşească meşteşugul de-a nu asculta niciodată ce-i spune. Ar fi fost nepoliticos, socotea Junius, s-o ia în seamă atîta vreme cît nu era o adevarată doamnă. Ar fi fost ca şi cum ai privi stăruitor un schilod. Iar după ce se luptă o vreme cu rezistenţa lui asemănătoare cu aceea a ceţei, luă şi ea obiceiul de a lăsa să-i curgă nasul şi de a nu se mai pieptăna.

Intre 1911 şi 1917, familia Maltby ajunse la sapă de lemn. Junius nu voia cu niciun chip să se ocupe de fermă. Vîndură chiar cîţiva acri de păşune ca să facă rost de bani pentru hrană şi îmbrăcăminte, şi chiar şi-atunci nu puteau să mănînce pe săturate. Sărăcia se instalase temeinic la ferma lor şi toţi membrii familiei Maltby ajunseseră în zdrenţe. Niciodată nu avuseseră vreo haină nouă, dar Junius descoperise eseurile lui David Graysonl. Se îmbrăca în salopetă şi se aşeza la umbra sicomorilor de pe marginea pîrîului. Uneori le citea din Aventurile satisfacţiei - nevestei şi celor doi fii.

La începutul lui  1917, doamna Maltby îşi dădu seama că o să aibă un copil, iar către sfîrşitul aceluiaşi an epidemia de gripă se abătu asupra farniliei cu o înverşunare nemiloasă. Poate din pricină că erau subalimentaţi, cei doi băieţi se îmbolnăviră în acelaşi timp. Vreme de trei zile casa păru plină pînă la refuz de copii chinuiti de febră şi cu obrajii aprinşi, ale căror degete nervoase luptau să se agaţe de viaţă prinzîndu-se de teşitura cearceafurilor. Trei zile întregi luptară fără puteri, iar în cea de a patra amîndoi băieţii muriră. Mama lor nu află, fiindcă era lăuză, iar vecinele venite să mai dea o mînă de ajutor prin casă nu avură nici curajul şi nici cruzimea de a-i spune. Boala o lovi chiar pe cînd era în durerile facerii şi o răpuse înainte de a fi apucat să-şi vadă copilul.

Vecinele care ajutaseră la naştere povestiră în întreaga vale că, în vreme ce nevasta şi copiii lui trăgeau să moară, el stătea pe marginea pîrîului şi citea din cărţi. Dar asta era numai în parte adevărat. In ziua cînd căzuseră la pat, îşi bălăbănise picioarele în undele pîrîului, fiindcă nu ştia că se îmbolnăviseră, dar după aceea rătăcise neajutorat de la căpătîiul unui muribund la al celuilalt, spunîndu-le fără încetare tot felul de trăsnăi. Celui mai mare îi explicase cum se fac diamantele. La căpătîiul celuilalt explica pe larg vechimea şi simbolismul zvasticii. O viaţă se stinse în vreme ce el citea cu glas tare capitolul al doilea din Insula comorilor, şi nici măcar nu-şi dădu seama ce se petrecuse pînă ce nu termină capitolul şi nu ridică privirea. In zilele acelea fusese năuc. Scosese la vedere toate lucrurile pe care le avea şi le oferise ca ofrandă, dar ele nu aveau nicio putere împotriva morţii. Ştia dinainte că n-or să aibă, iar asta făcea ca totul să i se pară şi mai îngrozitor.

După ce toţi cei răposaţi fură coborîţi în mormînt, Junius se întoarse lîngă pîrîu şi citi cîteva pagini din Călătorii cu un măgar. Incăpăţînarea lui Modestine îl făcu să chicotească, dar fără convingere. Cine altul decît Stevenson ar fi putut da unei măgăriţe numele de Modestine?

O femeie din vecini îl chemă în casă şi-l batjocori cu atîta înverşunare, încît Junius se simţi stînjenit şi n-o mai ascultă. Femeia îşi proţăpi mîinile în şolduri şi îl privi cu dispreţ. Apoi îi aduse copilul, un băiat, şi i-l puse în braţe. Cînd se uită îndărăt la el, din poartă, îl văzu stînd pe loc şi ţinînd în braţe vietatea aceea mică şi urlătoare. Nu putea găsi nici un loc unde să-l aşeze, aşa că multă vreme rămase cu el în braţe.

Oamenii de pe vale povesteau multe istorii despre Junius. Uneori îl urau, cu duşmănia aceea pe care oamenii ocupaţi o au faţă de cei leneşi, iar alteori îi invidiau lenevia; dar cel mai adesea îl compătimeau, pentru că nu era în stare să facă decît boacăne. Nimeni de pe toată valea nu înţelesese vreodată că el era un om fericit.

Se povestea cum, la îndemnul unui doctor, Junius cumpărase o capră ca să aibă lapte pentru copil. Nu întrebase nici despre sexul animalului şi nici nu spusese pentru ce are nevoie de el. Cînd îi fu adusă, se uita sub burta ei şi întrebă cu toată seriozitatea:

− Asta-i o capră normală?

− Sigur că da, răspunsese vînzatorul.

− Da' n-ar trebui să aibă o traistă sau cam aşa ceva chiar între picioarele dindărăt?... Pentru lapte, vreau să spun.

Cei de pe vale au rîs în hohote de istoria asta. Mai tîrziu, după ce i s-a adus o altă cornută, de data asta chiar capră, mai potrivită pentru scopurile lui, Junius s-a chinuit cu ea vreme de două zile şi n-a putut să scoată nici măcar o picătură de lapte. Se gîndea să dea înapoi capra, ca nefiind bună de nimic, însă vînzătorul a venit şi i-a arătat cum s-o mulgă.

Unii spuneau sus şi tare că ţine copilul la ugerul caprei şi-l lasă să-şi facă singur rost de lapte, dar asta nu era adevărat. Lumea de pe vale recunoştea că nu poate pricepe cum de şi-a crescut totuşi copilul.

Intr-o zi, Junius se duse la Monterey şi angajă un neamţ bătrîn, ca să-l ajute la fermă. I-a dat neamţului, noul său slujitor, cinci dolari arvună, iar pe urmă bietul om un ban n-a mai văzut de la el. După două săptămîni, neamţul angajat se înglodase aşa de adînc în lenevie, că nu muta un pai mai mult decît stăpînă-su. Amîndoi umblau de colo-colo împreună, discutînd despre tot ce îi interesa şi îi nedumerea pe ei - de unde veneau culorile florilor, dacă există în natură vreo simbolistică, unde anume se află Atlantida, în ce fel îşi îngropau morţii seminţiile incaşe...

Primăvara semănau cartofi, totdeauna prea tîrziu, şi fără să le facă pat de cenuşă ca să-i apere de gîndaci. Semănau fasole, porumb şi mazăre, le îngrijeau o vreme, pe urmă le uitau cu totul. Bălăriile se înstăpîneau pretutindeni şi nimic nu mai rămînea la vedere. Nu era ceva neobişnuit să-l vezi pe Junius scormonind de zor printr-o pădure deasă de buruieni, ca să iasă de acolo cu un castravete gălbejit. Se dezobişnuise să mai umble încălţat, fiindcă îi plăcea mult să simtă sub tălpi căldura pămîntului, şi fiindcă nu mai avea încălţări.

După-amiezile, Junius îi vorbea îndelung lui Jakob Stutz.

− Ştii, îi spunea, cînd au murit copiii, credeam că ajunsesem pe un deosebit de înalt pisc al groazei. Pe urmă, în timp ce stăteam şi cugetam, groaza s-a preschimbat în durere, şi durerea s-a micşorat pînă la întristare. Cred că nu mi-am cunoscut prea bine nici nevasta, nici copiii. Poate fiindcă erau prea aproape de mine. Ciudat lucru mai e şi ăsta, să cunoşti. Nu-i nimic altceva decît sesizarea unor amănunte. Sunt minţi care văd departe şi altele care văd numai la doi paşi. Eu n-am fost niciodată în stare să văd lucrurile din preajma mea. De pildă, cunosc mult mai bine Parthenonul decît cunosc casa mea de colo. Deodată, chipul lui Junius părea să tremure de emoţie şi ochii îi scînteiau de entuziasm. Jakob, continuă el, ai văzut vreodată un tablou cu frizele Parthenonului?

− Da, şi-s frumoase, e-adevărat, mărturisi Jakob.

Junius îşi aşeză mîna pe genunchiul angajatului său şi continuă:

− Caii aceia! Caii aceia minunaţi - porniţi în goană către poienile celeste. Tinerii aceia grăbiţi şi totuşi plini de demnitate, ducîndu-se spre o petrecere cum nu se poate închipui, desfăşurată numaidecît dincolo de cornişe. Tare mă minunez de unde poate să ştie un om cum se simte calul cînd e în culmea fericirii; dar sculptorul de-atunci trebuie să fi ştiut, fiindcă altminteri n-ar fi avut cum să-i dăltuiască aşa.

In felul acesta decurgeau lucrurile. Junius nu putea stărui multă vreme asupra aceluiaşi subiect. Deseori, cei doi răbdau de foame, fiindcă la vremea cinei nu izbuteau să găsească în iarbă cuibarul unei găini.

Pe feciorul lui Junius îl chema Robert Louis. Cînd se întîmpla să-l strige, taica-său aşa îl striga, dar Jakob Stutz se răzvrăti împotriva a ceea ce considera un fel de preţiozitate literară.

− Băieţii trebuie să aibă nume, la fel şi cîinii, susţinea cu tărie. Pentru asemenea lucru, un singur sunet e de ajuns. Pînă şi Robert e prea lung. Ar trebui să-i spunem "Bob".

Şi Jakob aproape că avu cîştig de cauză.

− Uite, vreau să cad la înţelegere cu tine, spuse Junius. Hai să-i spunem Robbie. Robbie e într-adevăr mai scurt decit Robert, nu crezi?

De multe ori se întîmplă să cedeze în faţa lui Jakob, fiindcă Jakob totdeauna lupta, deşi fără tragere de inimă, împotriva tuturor opreliştilor ce se întîmpla să-i răsară în cale. Din cînd în cînd, cu un fel de furie virtuoasă, se apuca pînă şi să deretice prin casă.

Robbie a crescut fără jocuri şi veselie. Umbla după coada celor vîrstnici şi le asculta discuţiile. Junius nu se purta niciodată cu el aşa cum te porţi cu un copil, fiindcă nu ştia ce înseamnă treaba asta. Dacă Robbie afirma ceva, cei doi bărbaţi ascultau cu condescendenţă, făceau din afirmaţia lui subiect de discuţie ori chiar o foloseau ca punct de pornire al unei cercetări. In cursul unei după-amiezi găseau multe teme de dezbatere. Nu exista zi să nu se recurgă de mai multe ori la Enciclopedia lui Junius.

Un sicomor uriaş îşi întinsese o cracă orizontală pe deasupra pîrîului din livadă, şi pe craca aceea stăteau tustrei, bărbaţii cu picioarele atîrnînd în apă şi mutînd pietricele cu degetele, iar Robbie trudindu-se prin tot felul de năstruşnicii să facă la fel. Pentru el, a ajunge cu picioarele la apă era unul dintre criteriile maturităţii. Intre timp, Jakob se lepădase şi el de încălţări; Robbie nu avusese aşa ceva în viaţa lui.

Discuţiile erau erudite. Robbie n-ar fi fost în stare să folosească un limbaj copilăresc, fiindcă niciodată nu auzise un copil vorbind. De fapt, nu făceau conversaţie; se poate spune mai degrabă că lăsau un fir de gînd să răsară de la sine, apoi urmăreau cu mirare cum încep să-i crească şi să i se dezvolte ramurile. Rămîneau singuri uluiţi de ciudatele fructe rodite de conversaţia lor, fiindcă nu îşi diriguiau într-un anume fel ideile, nici nu le împleteau sau ajustau, aşa cum procedează atît de mulţi oameni.

Şi stăteau tustrei, acolo, pe cracă. Hainele de pe ei erau numai zdrenţe, iar părul şi-l tăiau doar atît cît sa nu le cadă peste ochi. Bărbaţii purtau bărbi lungi şi neîngrijite. Priveau la caii-de-apă cum aleargă pe faţa bulboanei de sub ei, bulboană ce fusese adîncită de degetele unor picioare lenevoase. Arborele uriaş de deasupra lor se clătina domol sub bătaia vîntului şi, din cînd în cînd, lăsa să-i cadă cîte o frunză ca o batistă cafenie. Robbie avea cinci ani.

− Eu cred că sicomorii sunt copaci buni, spuse el în clipa cînd o frunză îi căzu în poală.

Jacob luă frunza şi începu s-o rupă fîşii, printre nervuri.

− Aşa e, încuviinţă el. Sicomorii cresc pe lîngă apă. Lucrurilor bune le place apa. Cele rele totdeauna au fost uscate.

− Sicomorii sînt mari şi buni, afirmă Junius. Mie mi se pare că un lucru bun sau blînd trebuie să fie şi foarte mare ca să poată supravieţui. Cele mici şi bune sînt totdeauna nimicite de cele mici şi rele. Rareori se întîmplă ca un lucru mare să fie otrăvitor sau perfid. Pentru acest motiv, în gîndirea omenească mărimea este un atribut al binelui, iar micimea, al răului. Tu înţelegi asta, Robbie?

− Da, răspunse Robbie. Inţeleg. Ca elefanţii.

− Elefanţii sînt adeseori răi, dar cînd ne gîndim la ei, ni se par blînzi şi buni.

− Dar apa, interveni Jakob. Şi despre apă înţelegi?

− Nu, despre apă nu.

− Eu înţeleg, spuse Junius. Vrei să spui că apa este sămînţa vieţii. Dintre cele trei elemente, apa este sperma, pămîntul pîntecele, iar soarele cu razele lui e tiparul creşterii.

Şi astfel îl învăţau tot felul de bazaconii.

Oamenii din Păşunile Raiului se fereau de Junius Maltby, după ce îi muriseră nevasta şi cei doi băieţi. Poveştile despre împietrirea inimii lui în vremea molimei ajunseră la asemenea proporţii, încît pînă la urmă căzură frînte sub propria greutate şi aproape fură date uitării. Dar deşi vecinii uitaseră că Junius îşi văzuse de citit în vreme ce copiii lui îşi dădeau sufletul, nu puteau trece cu vederea necazurile pe care li le pricinuia. Aici, pe valea asta mănoasă, el trăia într-o sărăcie cumplită. In vreme ce alte familii agoniseau averi, îşi cumpărau Ford-uri şi radiouri, introduceau electricitate şi se duceau la cinematograf de două ori pe săptămînă la Monterey ori la Salinas, Junius decădea mereu şi ajunsese un sălbatic îmbrăcat în zdrenţe. Pe bărbaţii de pe vale parcă îi jignea mănosul lui pămînt ajuns cu totul sub stăpînirea buruienilor, pomii roditori lăsaţi în voia sorţii şi gardurile derăpănate. Femeile se gîndeau cu ură la casa niciodată dereticată, la curtea plină de gunoaie şi la ferestrele murdare. Impreună, bărbaţi şi femei, îi urau puturoşenia şi totala lipă de mîndrie. O vreme s-au mai dus să-l viziteze, cu nădejdea că, prin exemplul lor lesne de priceput, îl vor smulge din trîndăvie. El însă îi primea în chipul cel mai firesc şi cu prietenia la care îţi dă dreptul egalitatea de rang. Nu se ruşina nici cît negru sub unghie de sărăcia lui şi de zdrenţele de pe el. Incetul cu încetul, vecinii au ajuns să vadă în Junius un proscris. Nimeni nu mai călca pe poteca ce ducea de la drum pînă la casa lui. Il scoaseră în afara legilor societăţii cuviincioase şi hotărîră să nu-l primească sub nicio formă dacă ar fi încercat să le facă vreo vizită.

Junius habar n-avea de neplăcerile pricinuite vecinilor. Rămînea mai departe pe culmile fericirii. Viaţa îi era la fel de ireală, de romantică şi de neimportantă ca gîndirea. Se mulţumea să zăbovească pe marginea pîrîului şi să-si bălăngănească picioarele în apă. Dacă nu avea haine ca lumea, cel puţin nu avea nici vreun loc unde ar fi trebuit să se ducă îmbrăcat mai acătării.

Cu toate că pe Junius aproape îl urau, oamenii nu simţeau decît compătimire faţă de micuţul Robbie. Femeile îşi tot spuneau una alteia ce îngrozitoare faptă era să laşi copilul să crească în asemenea mizerie şi sărăcie. Numai că, fiind ei mai cu toţii oameni de treabă, simţeau o puternică repulsie faţă de posibilitatea de a se amesteca în treburile lui Junius.

− Aşteptaţi pînă o să împlinească vîrsta de şcoală, spuse doamna Banks adresîndu-se unui grup de cucoane adunate în salonul ei. Chiar dacă am vrea, acum n-am putea să facem nimic. Copilul e al tatălui ăluia al lui. Dar de îndată ce micuţul are să împlinească şase ani, autorităţile comitatului o să aibă ceva de spus, ascultaţi-mă pe mine.

Doamna Allen încuviinţă din cap şi închise ochii ca să-şi exprime convingerea.

− Uităm mereu că e copilul lui Mamie Quaker, tot atît cît şi copilul lui Maltby. Eu cred că de multă vreme ar fi trebuit să intervenim. Dar cînd s-o duce la şcoala, o să-i dăm bietului copilaş cîteva lucruri pe care nu le-a avut niciodată.

− Cel mai neînsemnat lucru pe care putem să-l facem e să purtăm de grijă ca bietul copil să aibă măcar cu ce se îmbrăca, declară o altă doamnă.

S-ar fi zis că valea întreagă stătea la pîndă şi aştepta vremea cînd Robbie urma să se ducă la şcoală. Şi cînd, la începutul trimestrului, copilul nu-şi făcu apariţia, John Whiteside, secretarul comitetului şcolar, îi trimise o scrisoare lui Junius Maltby.

− La asta nu m-am gîndit, zise Junius cînd o citi. Cred că va trebui să te duci la şcoală.

− Nu vreau să mă duc, protestă Robbie.

− Ştiu. Nici eu nu prea aş vrea să te duci. Dar în ţara noastră există legi. Iar legea are o codiţă protectoare care se cheama pedeapsă. Trebuie să cumpănim între plăcerea de a încălca legea şi necazurile aduse de pedeapsă. Cartaginezii pedepseau pînă şi lipsa de noroc. Dacă un general pierdea o bătălie din pricină că avusese ghinion, îl executau. Intr-un chip foarte asemănător, noi pedepsim astăzi oamenii pentru vini datorate naşterii sau împrejurărilor.

In toiul discuţiei care urmă, uitară cu totul de scrisoare. John Whiteside trimise o notă foarte scurtă.

− Ei, Bobbie, bănuiesc că o să cam trebuiască să te duci, spuse Junius cînd primi nota. Sunt sigur că au să te înveţe o mulţime de lucruri folositoare.

− De ce nu mă înveţi tu? stărui Robbie.

− Oho! Nu pot. Inţelegi? Eu am uitat lucrurile pe care le predau ei acolo.

− Nu vreau să mă duc nici mort. Nu vreau să învăţ lucruri.

− Ştiu că nu vrei, dar zău că nu văd nicio scăpare.

Şi astfel, într-o bună dimineaţă, Robbie porni cu paşi şovăitori înspre şcoală. Era îmbrăcat într-o salopetă veche, ruptă în fund şi la genunchi, într-o cămaşă albastră fără guler, şi nimic altceva. Părul lung îi atîrna peste ochii cenuşii, ca un ciuf de ponei sălbăticit.

In curtea şcolii, copiii făcură cerc în jurul lui şi îl priviră în tăcere. Toţi auziseră despre sărăcia familiei Maltby şi despre puturoşenia lui Junius. Băieţii aşteptau de mult clipa asta, cînd aveau să-l poată chinui pe Robbie. Şi iată că venise şi clipa aşteptată: Robbie stătea în mijlocul cercului lor, şi ei nu făceau decît să-l privească. Niciunul nu întrebă: "De unde ai făcut rost de aşa haine?" sau: "Ia te uită ce claie de păr!" aşa cum avuseseră de gînd să facă. Toţi rămaseră nedumeriţi de neputinţa lor de a-l chinui pe Robbie.

In ce îl privea pe Robbie, cerceta cu ochi foarte serioşi cercul din jurul său. Nu simţea nici urmă de teamă. Ii întrebă:

− Nu v-apucaţi de jocuri? Tata spunea că voi ştiţi o mulţime de jocuri.

Atunci cercul se destrămă dintr-odată şi izbucni un potop de strigăte: "Nu ştie nici un joc!" "Haideţi să-l învăţăm pewee." "Nu, nigger-baby." "Staţi! Staţi! Să-l învăţăm mai întîi Prisoner's base." "Nu ştie niciun fel de joc."

Şi, cu toate că nu-şi dădeau seama din ce pricină, socoteau că nu trebuie să fie un lucru grozav să nu ştii jocuri. Faţa subţiratică a lui Robbie arăta numai curiozitate şi atenţie. "Să încercăm mai întîi pwee", hotărî el. La cele dintîi jocuri se arătă stîngaci, dar profesorii lui nu-l luară peste picior. In loc de asta, se certau între ei pentru privilegiul de a-i arăta cum trebuie să ţină băţul. La pewee există mai multe păreri în ce priveşte tehnica. Robbie stătu o vreme deoparte şi ascultă, iar în cele din urmă îşi alese el singur instructorul. Influenţa lui Robbie asupra şcolii se vădi numaidecît. Băieţii mai vîrstnici îl lăsau pe deplin în pace, dar cei mai mici îl imitau în toate, ajungînd chiar să-şi găurească pantalonii la genunchi. In vreme ce stăteau la soare, cu spatele sprijinit de peretele şcolii, şi mîncau ce-şi aduseseră de-acasă, Robbie le povestea despre tatăl lui şi despre sicomorul cel mare. Copiii ascultau cu încordare şi doreau din toata inima ca şi taţii lor să fie leneşi şi îngăduitori.

Uneori, cîţiva dintre băieţi, încălcînd poruncile primite din partea părinţilor, se strecurau sîmbăta pînă la casa lui Maltby. Junius se cocoţa nepăsător pe craca sicomorului şi, în vreme ce băieţii stăteau şi ei de-a dreapta şi de-a stînga lui, le citea din Insula comorilor sau le povestea despre războaiele galice ori despre bătălia de la Trafalgar. Aproape numaidecît, şi cu sprijinul tatălui său, Robbie deveni rege în curtea şcolii. Faptul era dovedit prin aceea că nimeni nu-i era prieten bun, că nu i se dăduse nicio poreclă şi că el era arbitru în toate neînţelegerile. Atît de înaltă îi era poziţia, încît nu s-a găsit nici măcar unul să încerce să se bată cu el.

Robbie n-a ajuns decît treptat să-şi dea seama că este conducătorul băieţilor mai mici din şcoală. O anumită siguranţă de sine şi anumite semne de maturitate îi făceau pe tovarăşii săi să-l dorească a le fi conducător. Nu trecu mult timp pînă se ajunse ca glasul lui să anunţe ce anume joc se va juca. La baseball el era totdeauna arbitru, din pricină că niciun alt băiat n-ar fi putut da vreo decizie fără să provoace cu siguranţă o încăierare. Şi în vreme ce el personal juca prost, toate neînţelegerile privind regulile şi corectitudinea îi erau supuse lui spre rezolvare.

După o lungă discuţie cu Junius şi cu Jakob, Robbie inventă doua jocuri de mare popularitate, unul numit Slinkey Coyote, o adaptare pentru uz local după Hare and Hoands, iar celălalt avînd numele de Broken Leg, un fel de leapşă, dar mai grozavă. Regulile celor două jocuri le stabilise în aşa fel încît să-i convină lui.

Băieţaşul trezi şi interesul domnişoarei Morgan, fiindcă în clasă producea nu mai puţine surprize decît în curte. Citea perfect şi folosea vocabularul unui om în toată firea, dar de scris nu ştia să scrie. Se pricepea la numere, oricît de mari ar fi fost ele, dar refuza să înveţe pînă şi cea mai simplă operaţie de aritmetică. La scris întîmpina cele mai mari greutăţi. Mîna lui aşternea tremurînd litere caraghioase pe maculator. La o vreme, domnişoara Morgan încercă să-l ajute şi îl îndemnă:

− Alege-ţi o frază şi scrie-o odată şi-ncă odată, de o sută de ori, pînă cînd ai să ajungi s-o scrii fără cusur. Fii foarte atent la fiecare literă.

Robbie căută în minte ceva care să-i placă. Şi în cele din urmă scrise: "Nu există nimic atît de monstroos încît să nu ni-l putem atribui nouă înşine". Ii plăcea mult acest "monstruos". Dădea savoare şi profunzime. Dacă existau cuvinte capabile ca, prin însăşi puterea sonorităţii lor, să scoată cu sila duhurile din pămînt, atunci acest "monstruos" era cu siguranţă, unul dintre ele. De numărate ori scrise fraza aceasta, încordîndu-şi toată atenţia şi desenînd cu grijă cuvîntul "monstruos". După o oră, domnişoara Morgan veni să-l vadă cum se descurcă.

− De unde, Robert, de unde Dumnezeu ai auzit tu vorbele astea?

− E din Stevenson, doamnă. Taică-meu îl ştie aproape pe de rost pe Stevenson.

Bineînţeles că domnişoara Morgan auzise vorbele proaste spuse pe seama lui Junius, şi în ciuda lor, se dăduse de partea lui. Acum însă, începu să nutrească o puternică dorinţa de a-l cunoaşte.

Jocurile din curtea şcolii începuseră să-şi piardă din interes. Şi, într-o dimineaţă, înainte de a pleca spre şcoală, Robert se plînse lui Junius de treaba asta. Junius se scărpină în barbă şi rămase pe gînduri. In cele din urmă vorbi:

− Spionaj e un joc straşnic. Mi-aduc aminte că îmi plăcea foarte mult.

− Dar pe cine să spionăm?

− Ei, pe oricine. N-are importanţă. Noi obişnuiam să-i spionăm pe italieni.

Robbie goni spre şcoală cu sufletul la gură, iar în aceeaşi după-amiază, după o îndelungă cercetare a dicţionarului şcolii, puse bazele organizaţiei S.A.S.B.S.J. Ceea ce spus pe de-a-ntregul, dar niciodată rostit altfel decît în şoaptă, înseamnă: "Serviciul Auxiliar Secret al Băieţilor pentru Spionaj îrnpotriva Japonezilor". Dacă nu pentru alte motive, cel puţin din pricina măreţiei numelui, organizaţia ar fi trebuit să devină o forţă demnă de luat în seamă. Robbie îi duse pe băieţi unul cîte unul în umbra verzuie de la poalele salciei din curtea şcolii şi acolo îi puse să jure că vor păstra secretul, şi folosi un jurămînt atît de înfricoşător, încît ar fi făcut cinste chiar şi unei loji masonice. Mai tîrziu, adună laolaltă întregul grup. Şi Robbie le explică băieţilor că, fără îndoială, într-o bună zi o să pornească la război împotriva japonezilor.

− E de datoria noastră să fim pregătiţi, le spuse el. Cu cît vom izbuti să aflăm mai multe despre uneltirile infame ale viitorului inamic, cu atît mai numeroase date de spionaj vom putea oferi ţării noastre la izbucnirea războiului.

Amatorii de spionaj se pierdură cu totul la auzul unui limbaj atît de înflăcărat. Erau copleşiţi de gravitatea unei situaţii ce făcea trebuitoare astfel de cuvinte. Şi, de vreme ce spionajul devenise acum misiunea şcolii, micuţul Takashi Kato, din clasa a treia, nu mai putu să aibă nicio clipă de singurătate. Dacă se întîmpla ca Takashi să ridice două degete la lecţii, Robbie arunca o privire semnificativă unuia dintre "auxiliari", şi atunci o a doua mînă ţîşnea în aer. Cînd Takashi pleca înspre casă după terminarea cursurilor, cel puţin cinci băieţi se strecurau prin tufişuri pe urmele lui. Pînă la sfîrşit însă, într-o seară, după ce văzuse o figură albă lipită de fereastra lui şi privind înăuntru, domnul Kato, tatăl lui Takashi, ieşi din casă şi trase un foc de puşcă. Cu tristeţe în suflet, Robbie îi adună pe auxiliari şi dădu ordin ca spionajul să înceteze la apusul soarelui. "Noaptea tot nu pot face ei nimic important", le explică.

La urma urmelor, Takashi n-avea nimic de suferit de pe urrna spionajului organizat în jurul său fiindcă, de vreme ce auxiliarii aveau misiunea să-l ţină sub observaţie, nu puteau face nicio excursie mai importantă fără să-l ia şi pe el. Se trezi că e invitat pretutindeni, fiindcă nimeni n-ar fi primit să fie lăsat deoparte ca să-l supravegheze.

Lovitura de moarte o primiră auxiliarii atunci cînd Takashi, după ce într-un fel sau altul aflase de existenţa organizaţiei, ceru sa fie şi el admis.

− Nu văd cum am putea să te primim, îi explică Robbie cu blîndeţe. Inţelegi? Tu eşti japonez, şi noi îi duşmănim pe japonezi.

Takashi aproape că plîngea, dar strigă:

− Eu sunt născut aici, la fel ca voi. Sunt un american la fel de bun ca voi, ia ziceţi că nu!

Robbie căzu pe gînduri. Nu voia să fie rău cu Takashi. Apoi fruntea i se însenină şi îl întrebă în grabă:

− Ia spune, tu ştii să vorbeşti japoneza?

− Sigur, foarte bine.

− E-n regula. Atunci ai să fii interpretul nostru şi ai să descifrezi mesajele secrete.

Takashi radia de fericire şi strigă cu înflăcărare:

− Sigur c-am să pot. Şi dacă voi, băieti, socotiţi că e bine, o să-l spionăm pe tata.

Dar toată povestea rămase baltă. Acum nu mai aveau niciun vrăjmaş în afară de domnul Kato, iar domnul Kato se dovedise a fi prea nervos, cînd punea mîna pe puşcă.

Sărbătorile de Halloween şi Thanksgiving trecură. In tot acest răstimp, influenţa lui Robbie asupra băieţilor se arătă printr-o îmbogăţire a vocabularului lor şi printr-o crîncenă ură împotriva încălţămintei şi a oricărui fel de îmbrăcăminte arătoasă. Fără să-şi dea seama, Robbie lansase un stil, nu nou, poate, dar mai sever decît înainte. A îmbrăca haine bune devenise un semn al lipsei de bărbăţie, ba, mai mult decît atît, s-ar fi socotit că este o insultă la adresa lui Robbie.

Intr-o vineri după-amiază, Robbie scrise paisprezece bileţele şi, la ieşirea din curte, le strecură tainic în mîinile a paisprezece băieţi. Bileţelele erau toate la fel. Arătau: "O ceată de indieni se pregătesc să-l ardă la stîlp pe Preşed. S.U. acasă la mine mîine, la ceasurile zece. Strecuraţi-vă pe furiş şi lătraţi ca vulpea la locul nostru de jos. Am să vin şi am să fiu în fruntea voastră ca să-l eliberăm pe bietul om".

De mai multe luni, domnişoara Morgan avusese de gînd să-i facă o vizită lui Junius Maltby. Poveştile care circulau pe seama lui, precum şi cele ştiute despre fiu, îi sporiseră mult dorinţa de a-l cunoaşte. Destul de adesea se întîmpla ca, în cursul orelor, vreunul dintre băieţi să vină cu cîte ceva uluitor. Aşa, de pildă, un copil într-adevăr vestit pentru prostia lui spuse că Hengest şi Horsa invadaseră Britania. Cînd îl încolţi, copilul recunoscu că ştia asta de la Junius Maltby şi că într-un fel era un soi de secret. Vechea poveste cu capra o amuzase atît de mult pe profesoară, încît o aşternu pe hîrtie cu gînd s-o publice în vreo revistă, dar nicio revistă nu se arătă dispusă s-o cumpere. De nenumărate ori stabilise data cînd avea să se ducă la ferma Maltby.

Intr-o sîmbătă de decembrie se trezi dimineaţă şi văzu ca aerul e înghetat, dar soarele străluceşte cu putere. După ce luă micul dejun, îşi puse fusta de catifea şi cizmele comode de călătorie, apoi ieşi din casă. In curte încercă să convingă dulăii de la fermă să-i ţină tovărăşie pe drum, dar dulăii se mulţumiră să dea din coadă şi se întoarseră să se culce la soare.

Ferma Maltby se afla la vreo două mile depărtare, pe micul canion Gato Amarillo. Un pîrîu curgea pe-alături de drum şi ferigi uriaşe creşteau luxuriant pe sub anini. In canion era aproape frig, fiindcă soarele nu se înălţase încă din spatele munţilor. In timpul drumului, domnişoarei Morgan i se păru la un moment dat că aude înaintea ei zvon de paşi şi de glasuri, dar cînd grăbi pasul ca să treacă mai repede după colţ, nu văzu pe nimeni. In orice caz, tufişurile de pe marginea drumului trosneau în chip misterios.

Cu toate că nu mai fusese niciodată pe acolo, domnişoara Morgan recunoscu ferma Maltby de îndată ce ajunse la ea. Pomii roditori întindeau ramuri golaşe pe deasupra unei păduri de buruieni. Gardurile atîrnau obosite înspre pămînt, sub invelitoarea tufelor de zmeură. Rugi de mure sălbatice se căţăraseră pe crengile merilor; veveriţe şi iepuraşi ţîşneau la picioarele ei şi turturelele îşi luau zborul fîlfîind din aripi. Intr-un uriaş păr pădureţ, un cîrd de stăncuţe croncăneau cacofonic, certîndu-se de mama focului. Pe urmă, alături de un ulm îmbrăcat în haina aspră creată de îngheţata strălucire a dimineţii, domnişoara Morgan zări şindrilele zburlite şi pline de muşchi de pe acoperişul casei Maltby. După liniştea înstăpînită acolo, s-ar fi putut spune că locurile sunt de o sută de ani pustii. "Cîtă derăpănare şi neîngrijire, îşi spuse domnişoara Morgan. Cît de frumoase, dar părăginite sunt locurile astea."

Intră în curte pe o portiţă prinsă de stîlp cu o singură balama. Clădirile, bătute de ploi şi de vînturi, ajunseseră cenuşii la culoare şi, la marginile de sus ale pereţilor, fiare desprinse atîrnau în afară. Domnişoara Morgan trecu de colţul casei şi se opri brusc; gura i se deschise şi un fior îi străbătu şira spinării. In mijlocul curţii se înălţa un stîlp gros, şi de el stătea legat cu multe cercuri de frînghie un om bătrîn şi zdrenţăros. Un altul, mai tînăr şi mai scund, dar încă şi mai zdrenţăros, clădea un morman de vreascuri la picioarele captivului. Domnişoara Morgan se cutremură şi se trase îndărăt, după colţul casei. "Asemenea lucruri nu se mai întîmplă, îşi spuse cu stăruinţă. Visezi. E cu neputinţă ca asemenea lucruri să se mai întîmple”.

Apoi auzi cum între cei doi bărbaţi se lega cel mai paşnic dialog cu putinţă.

− E-aproape zece, zise călăul.

Iar captivul răspunse:

− Da, şi bagă de seama cum dai foc la crengi. Lasă-i mai întîi să se-arate, şi pe urmă dă-le foc.

Domnişoara Morgan fu cît pe-aci să ţipe de uşurare. Porni către stîlp, cu paşi cam şovăitori. Bărbatul cel liber se întoarse şi o văzu. O clipă se arătă foarte mirat, dar imediat îşi reveni şi făcu o plecăciune. Executată de un om în salopetă zdrenţuită şi cu barbă ca mătura, plecăciunea aceea devenea caraghioasă şi fermecătoare.

− Sunt profesoara, îi lămuri domnişoara Morgan cu sufletul la gură. Am ieşit puţin la plimbare şi am zărit casa. La început mi-am închipuit că arderea asta pe rug e chiar adevărată..

− Dar chiar este adevărată, răspunse Junius zîmbind. E mai adevărată decît credeţi. In primul moment am crezut că dumneavoastră sunteţi venită să-l salvaţi. Ştiţi, eliberarea trebuie să se petreacă la ora zece.

Furioase lătrături de vulpe izbucniră în vale, printre sălcii.

− Uitaţi-vă că vine şi eliberarea prinsului, continuă Junius. Iertaţi-mă, domnişoara Morgan, nu-i aşa? Eu sunt Junius Maltby, iar domnul acesta e în zilele obişnuite Jakob Stutz. Totuşi, astăzi este preşedintele Statelor Unite, pus la stîlp de indieni. Un timp ne-am gîndit să fie Guenevere, dar, chiar şi fără să fie rotund la faţă, seamănă mai mult cu un preşedinte decît cu Guenevere, nu găsiţi? Şi, în afară de asta, n-a vrut să-şi pună fustă.

− Ar fi fost o adevărată prostie, interveni calm preşedintele.

Domnişoara Morgan începu să rîdă.

− Pot să asist şi eu la salvarea preşedintelui, domnule Maltby?

− Nu-s domnul Maltby, sînt trei sute de indieni.

Lătrăturile de vulpi izbucniră din nou. Cei trei sute de indieni spuseră:

− Urcaţi-vă acolo, pe scări. Aşa nu riscaţi să fiţi luată drept piele roşie şi masacrată.

Pe urmă se uită înspre pîrîu. O cracă de salcie se zgîlţîa cu furie. Junius scăpără pe pantaloni un chibrit şi dădu foc mormanului de vreascuri de la picioarele stîlpului. In clipa cînd se înălţă flacăra, sălciile parcă explodară în bucăţi şi fiecare bucată se arăta a fi un băiat care ţipa cît îl ţinea gura. Mulţimea porni la atac, înarmată tot atît de felurit şi de înfricoşător ca franţujii porniţi la asaltul Bastiliei. Chiar în momentul cînd flăcările începuseră să se întindă către preşedinte, vreascurile fură împrăştiate cu violenţă. Cu mîini înfrigurate, salvatorii deznodară frînghiile, iar Jakob Stutz se dădu deoparte, liber şi fericit. Nici ceremonia ce a urmat n-a fost mai puţin impresionantă decît salvarea. In vreme ce băieţii dădeau onorul, preşedintele trecu de la om la om de-a lungul frontului, şi pe piepţii fiecărei salopete prinse cîte o piesă de plumb pe care fusese zgîriat adînc un singur cuvînt: "EROU".

Jocul se terminase.

− Sîmbăta viitoare îi vom spînzura pe ticăloşii vinovaţi de punerea la cale a unui complot atît de mişelesc, anunţă Robbie.

− Ba acuma! Să-i spînzurăm acuma! strigă în cor detaşamentul.

− Nu, ostaşi. Mai avem încă multe de făcut. Trebuie să ridicăm spînzurătorile. Apoi se întoarse înspre taică-său şi continuă: cred că pe amîndoi o să vă spînzurăm.

O clipă se uitase lacom la domnişoara Morgan, dar pe urmă, nu fără ezitare, o lăsă deoparte. După-amiaza aceea a fost una dintre cele mai plăcute din cîte trăise domnişoara Morgan. Deşi i se oferi un loc de cinste pe craca sicomorului, băieţii nu o mai considerau profesoara lor.

− E mult mai bine dacă scoateţi pantofii, o sfătui Robbie, şi ea văzu că se simte într-adevăr mult mai bine după ce îşi scoase cizmele şi lăsă picioarele să se bălăbăne în apă.

In după-amiaza aceea Junius vorbi despre comunităţile indienilor din Insulele Aleutine. Despre cum s-au răzvrătit mercenarii împotriva Cartaginei. Povesti cu cîtă grijă se pieptănaseră lacedemonienii înainte de a muri la Termopile. Explică ce origine au macaroanele şi vorbi despre descoperirea cuprului, ca şi cum s-ar fi aflat atunci de faţă. In cele din urmă, cînd neînduplecatul Jakob îi opuse părerile lui cu privire la izgonirea din rai, se iscă o ceartă molcomă, iar băieţii porniră spre casă. Domnişoara Morgan le îngădui s-o ia înainte, fiindcă voia să se gîndească în linişte la acel ciudat personaj.

Ziua inspecţiei comitetului şcolar era aşteptată cu spaimă atît de profesoară, cît şi de elevii ei, Era o zi de ceremonie şi încordare. Lecţiile se rosteau într-o stare de tensiune nervoasă şi scrierea greşită a unui cuvînt căpăta proporţie de crimă capitală. In nicio alta zi copiii nu spuneau atîtea boacăne, şi nici profesoara n-avea nervii mai slabi.

Inspecţia comitetului şcolar de la Păşunile Raiului a avut loc în ziua de 15 decernbrie. Imediat după recreaţia mare, membrii comitetului au intrat în clasă unul după altul, cu mutre sumbre, ca de înmormîntare, dar şi puţin ruşinaţi. Cel dintîi intră John Whiteside, secretarul, om bătrîn şi cu părul alb, a cărui atitudine liberală faţă de educaţie fusese uneori criticată de oamenii de pe vale. După el venea Pat Humbert. Pat fusese ales fiindcă aşa dorise el. Era un bărbat singuratic, lipsit de iniţiativă în ce priveşte stabilirea de legături cu ceilalţi, şi de aceea folosea orice prilej pentru a fi împins la contacte cu lumea. Hainele purtate de el erau la fel de fără cusur şi la fel de triste ca hainele de bronz ale statuii în jilţ a lui Lincoln, din memorialul de la Washington. Urma T.B. Allen, cu rnersul lui greoi şi zgomotos, pe intervalul dintre bănci. Fiind singurul comerciant de pe vale, locul din comitet îi revenea de drept. In spatele lui păşea Raymond Banks, masiv, voios, cu mîinile şi obrajii foarte roşii. Ultimul din şir era Bert Munroe, proaspăt ales. Fiind vorba de prima lui inspecţie la şcoală, Bert arăta puţin cam speriat în vreme ce îi urma pe ceilalţi către locurile pregătite pentru ei în faţa băncilor.

După ce comitetul se aşeză aşa cum se aşează judecătorii la tribunale, se arătară şi nevestele lor şi îşi găsiră locuri în fundul clasei, înapoia elevilor. Băieţii se foiau neliniştiţi. Simţeau că sunt înconjuraţi, că retragerea, dacă s-ar fi ivit nevoia de retragere, le fusese blocată. Cînd se răsuciră în bănci, băgară de seamă că ferneile le zîmbeau cu bunăvoinţă. Văzură şi un pachet mare, învelit în hîrtie şi ţinut în poală de doamna Munroe.

Incepu lecţia. Păstrînd pe chip un zîmbet încordat, domnişoara Morgan ură bun venit comitetului, apoi spuse:

− Domnilor, vom proceda în modul nostru obişnuit, fără a face nimic special. Consider că, în calitatea dumneavoastră oficială, sunteţi mai înteresaţi să vedeţi şcoala aşa cum lucrează ea zi de zi.

Foarte curînd însă, îi păru rău că rostise cuvintele acelea. Niciodată, după cîte îşi aducea aminte, nu mai văzuse copii atît de proşti. Cei care izbuteau să împingă cîteva cuvinte dincolo

de buzele înlemnite făceau cele mai infiorătoare greşeli. Scriau într-un chip jalnic. Cînd citeau, parcă ar fi bolborosit un nebun. Comitetul încercă să-şi păstreze demnitatea, dar nu se putură abţine să nu zîmbească puţin copiilor, din stînjeneală. Stropi mărunţi de transpiraţie se adunară pe fruntea domnişoarei Morgan. Parcă vedea cum are să fie concediată de comitetul indignat. Nevestele aşezate în spatele copiilor zîmbeau întruna, nervoase, iar timpul trecea.

După ce se făcu o întreagă harababură dintr-o maimuţăreală de aritmetică, John Whiteside se ridică de pe scaunul său şi rosti:

−Vă mulţumim, domnişoară Morgan. Dacă veţi îngădui, am să spun doar cîteva cuvinte copiilor, şi pe urmă îi puteţi lăsa liberi. Trebuie să aiba şi ei o răsplată pentru că ne-au primit.

Profesoara oftă uşurată.

− Prin urmare, înţelegeţi că nu s-au prezentat la fel de bine cum se prezintă în mod obişnuit? Mă bucur.

John Whiteside zîmbi. Văzuse atît de mulţi profesori tineri cu nervii sleiţi în zilele de inspecţie. Spuse:

− Dacă aş considera că elevii au arătat tot ce au ei mai bun, aş închide şcoala.

După aceea le vorbi cinci minute copiilor - le spuse că trebuie să arate silinţă la învăţătură şi să-şi iubească profesoara. Era aceeaşi cuvîntare scurtă şi neoficială pe care o folosea de ani de zile. Elevii mai mari o auziseră de multe ori. După ce termină, o rugă pe profesoară să le dea liber elevilor. Copiii ieşiră tăcuţi şi în ordine, dar, odată ajunşi afară, nu-şi mai putură stăpîni bucuria. Cu urlete şi ţipete făcură tot ce le stătea în putinţă ca să se omoare unul pe altul prin spintecare sau decapitare.

John Whiteside dădu mîna cu domnişoara Morgan şi îi spuse binevoitor:

− N-am avut niciodată un profesor în stare să păstreze mai multă ordine. După cîte cred eu, dacă aţi şti cît de mult vă iubesc copiii, v-aţi simţi stînjenită.

− Dar sunt copii buni, stărui ea cu bună-credinţă. Sunt nişte copii minunaţi.

− Desigur, încuviinţă şi John Whiteside. Dar, ia spuneţi, cum se descurcă micul Maltby?

− E un copil sclipitor, dar totuşi ciudat. Cred că are o minte aproape strălucită.

− Am discutat despre el în comitet, domnişoară Morgan. Ştiţi, desigur, că viaţa lui de acasă nu e chiar ceea ce ar trebui să fie. Astăzi m-am uitat atent la el. Bietul băiat e aproape gol-goluţ.

− De, e o casă ciudată. Domnişoara Morgan simţea că ar trebui să-i ia apărarea lui Junius. Nu e o casă aşa cum suntem obişnuiţi să vedem, dar nici rău nu-i merge copilului acolo.

− Să nu mă înţelegeţi greşit, domnişoară Morgan. N-avem de gînd să ne amestecăm. Atîta doar că ne-am gîndit să-i oferim cîteva lucruri. Taică-său e foarte sărac, ştiţi bine.

− Ştiu, răspunse blînd domnişoara Morgan.

− Doamna Munroe i-a cumpărat cîte ceva de îmbrăcat. V-aş ruga să-l chemaţi înăuntru ca să i le dăm.

− Vai! Nu, eu nu... spuse ea cu glas stins.

− De ce nu? N-avem decît vreo cîteva cămăşuţe, o salopetă şi nişte încălţăminte.

− Vai, domnule Whiteside, s-ar putea să-i fie jenă. E un copil tare mîndru.

− Să-i fie jenă că o să aibă nişte haine ca lumea? Nu văd de ce! După cîte cred eu, mai mult ar trebui să-l jeneze faptul că nu le are. Dar lăsînd astea la o parte, e prea frig în perioada asta a anului ca să mai poată umbla desculţ. De-o săptămînă încoace, în fiecare dimineaţă cade brumă.

− V-aş ruga să n-o faceţi, spuse neajutorată profesoara. Din toată inima aş dori să n-o faceţi.

− Domnişoară Morgan, nu credeţi cumva că daţi prea multă importanţă unor fleacuri? Doamna Munroe a fost atît de îndatoritoare şi i-a cumpărat lucrurile astea. Vă rog, chemaţi-l înăuntru ca să i le poată înmîna.

Peste cîteva clipe, Robbie se afla în faţa lor. Părul neîngijit îi cădea peste faţă şi ochii încă îi scăpărau de încordarea jocului din curte. Grupul întreg se adună în faţa băncilor şi toţi îl priveau cu blîndeţe, încercînd să nu se uite prea stăruitor la hainele lui zdrenţuite. Robbie privea neliniştit în jur.

−Doamna Munroe are ceva pentru tine, Robert, spuse domnişoara Morgan.

Atunci doamna Munroe păşi înainte şi îi puse pachetul în braţe.

− Ce băieţel drăguţ!

Robbie aşeză cu grijă pachetul pe podea şi îşi duse mîinile la spate.

− Desfă-l, Robert, zise T.B. Allen poruncitor. Aşa ştii tu să te porţi?

Robbie se uiă la el supărat.

− Imediat, domnule, îi răspunse, apoi se aplecă şi deznodă sfoara.

Cămăşile şi salopeta cea nouă stăteau acum la vedere, iar el le privea fără să înţeleagă nimic. Deodată, păru să-şi dea seama despre ce este vorba. Se roşi la faţă ca focul. Cîteva clipe se uită neliniştit împrejur, ca un animal prins în capcană, apoi sări pe uşă afară, lăsînd în urma lui micul vraf de îmbrăcăminte. Comitetul auzi doi paşi răsunînd pe verandă, şi Robbie dispăru.

Uluită, doamna Munroe se întoarse spre profesoară.

− Ce s-a întîmplat cu el? Ce nu i-a plăcut?

− Cred că s-a simţit jenat, răspunse domnişoara Morgan.

− Dar de ce să se simtă jenat? Doar am fost drăguţă cu el.

Profesoara încercă să le explice, şi în timp ce le explica simţi că e cam supărată pe ei.

− Inţelegeţi dumneavoastră, cred... cum să spun... nu cred că pînă acum cîteva clipe a ştiut cît e de sărac.

− A fost greşeala mea, se scuză John Whiteside. Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Morgan.

− Dar ce putem face pentru el? întrebă Bert Munroe.

− Nu ştiu. Vă rog să mă credeţi că într-adevăr nu ştiu.

Doamna Munroe se întoarse către bărbatul ei.

− Bert, cred c-ar fi bine să te duci şi să stai de vorbă cu domnul Maltby. Mă gîndesc, bineînţeles, să fii cît se poate de amabil. Nu-i spui decît că băieţii mici nu pot să umble desculţi cînd cade bruma. Poate că o vorbă ca asta ar fi de ajutor. Domnul Maltby n-ar avea decît să-i spună micuţului Robert că trebuie să primească hainele. Dumneata ce zici, domnule

Whiteside?

− Nu-mi prea surîde propunerea asta. Ca să înlăturaţi obiecţia mea, trebuie să supuneţi propunerea la vot. Am făcut şi aşa destul rău.

− Eu cred că sănătatea copilului e mai importantă decît susceptibilităţile lui, stărui doamna Munroe.

Vacanţa de Crăciun începu la douăzeci decembrie. Domnişoara Morgan aranjase să şi-o petreacă la Los Angeles. In vreme ce aştepta la răscruce autobuzul pentru Salinas, zări un bărbat şi un băieţel coborînd către ea drumul dinspre Păşunile Raiului. Erau îmbrăcaţi în haine noi, de cele ieftine, şi amîndoi călcau de parcă i-ar fi durut picioarele. Cînd ajunseră destul de aproape, domnişoara Morgan se uită cu atenţie la băieţel şi îşi dădu seama că e vorba de Robbie. Se vedea pe faţa lui că e supărat şi nefericit.

− Ei, Robert! îi strigă. Ce s-a întîmplat? Unde te duci?

Răspunse bărbatul:

− Ne ducem la San Francisco, domnişoară Morgan.

Profesoara se uită iute la el. Era Junius, cu barba rasă. Pînă atunci nu-şi dăduse seama că e atît de bătrîn. Chiar şi ochii, care păruseră tineri, arătau acum bătrîni. Palid era firesc să fie, fiindcă barba îi ferise pielea de bătaia soarelui. Pe faţă îi stătea zugrăvită o expresie de cumplită zăpăceală.

− Vă duceţi acolo să vă petreceţi vacanţa? întrebă domnişoara Morgan. Imi place şi mie mult cum arată magazinele în preajma Crăciunului. Eram în stare să stau toată ziua şi să mă uit la vitrine.

− Nu, răspunse Junius tărăgănînd cuvintele. Cred că o să rămînem acolo pentru totdeauna. Eu sunt contabil, domnişoară Morgan. Sau, cel puţin, am fost contabil acum douăzeci de ani. Am să încerc să-mi găsesc o slujbă.

In glas nu i se vădea nici urmă de tristeţe.

− Şi de ce faceţi treaba asta? întrebă ea mai departe.

− Ştiţi, începu Junius să explice cu simplitate, nu ştiam că aici îi fac mult rău băiatului. La aşa ceva nu m-am gîndit. Dar cred că ar fi trebuit să mă gîndesc. Inţelegeţi şi dumneavoastră că n-ar fi trebuit crescut în sărăcie. Inţelegeţi, nu-i aşa? Nu ştiam ce spune lumea despre noi.

− De ce să nu rămîneţi la fermă? Doar aveţi pămînt din cel mai mănos, nu?

− Dar n-aş putea să-mi scot traiul din fermă, domnişoară Morgan. Nu mă pricep deloc la agricultură. Are să încerce Jakob, numai că Jakob e tare leneş, ştiţi şi dumneavoastră. Mai tîrziu, cînd oi putea, am să vînd ferma, ca să aibă şi Robbie cîteva lucruri pe care nu le-a avut niciodată.

Domnişoara Morgan era furioasă şi în acelaşi timp simţea că are să izbucnească în plîns.

− Doar nu daţi crezare la tot ce spun nişte neghiobi, aşa sper.

Junius se uită la ea cu mirare.

− Sigur că nu. Dar puteţi vedea şi dumneavoastră singură că un băiat mărişor nu trebuie lăsat să crească la fel ca un pui de animal, nu credeţi?

Autobuzul se arătă pe autostradă şi începu să coboare spre ei.

− El n-a vrut să vină. A fugit de-acasă şi s-a dus pe coline. Abia noaptea trecută l-am prins, eu şi Jakob. Vedeţi dumneavoastră, a crescut ca un pui de animal. In afară de asta, nici nu ştie cît de frumos are să fie la San Francisco.

Autobuzul se opri cu scrîşnete. Junius şi Robbie se îndreptară spre locurile din spate.

Domnişoara Morgan se pregătea să se aşeze lîngă ei. Dar deodată se întoarse să se aşeze pe un loc de lîngă şofer. "Bineînţeles, îşi spuse. Bineînţeles că vor să fie singuri."