Păşunile Raiului(1)

Unu

Pe vremea cînd se clădea Misiunea Carmelo din California de Sus, adică pe la 1776, o ceată de douăzeci de indieni convertiţi s-au lepădat de credinţă într-o bună noapte, iar dimineaţa şi-au părăsit colibele. În afară de faptul că era o pildă proastă, schisma asta neînsemnată paraliza activitatea carierelor de lut unde se făceau cărămizi de chirpici.

După o scurtă consfătuire între autorităţile religioase şi civile, un caporal spaniol a pornit în fruntea unui detaşament de călăreţi, pentru a-i readuce pe aceşti copii rătăciţi înapoi la sînul maicii biserici. Ostaşii au străbătut cu greu valea Carmel, pătrunzînd în munţii de dincolo de ea, călătoria dovedindu-se cu atît mai buimăcitoare, cu cît schismaticii fugari se arătau stăpîni ai unei diavoleşti şiretenii în a-şi ascunde urmele. Abia peste o săptămînă au izbutit soldaţii sa-i găsească, iar atunci cînd în sfîrşit au dat de ei, i-au aflat îndeletnicindu-se cu fapte dezgustătoare pe fundul unui canion acoperit de ferigi, pe unde curgea un pîrîu; ceea ce voia sa spună că acei douăzeci de eretici erau cufundaţi în somn adînc şi în poziţii ce vădeau întreaga uitare de sine.

Dezgustaţi, militarii i-au înhăţat numaidecît şi, fără a ţine seamă de urletele lor, i-au legat de un lanţ lung, nu prea gros. După aceea, coloana a făcut cale întoarsă şi s-a îndreptat din nou spre Carmel, pentru a oferi bieţilor neofiţi putinţa de a se pocăi în carierele de lut.

In ziua a doua, către sfîrşitul după-amiezii, un pui de căprioară a ţîşnit înaintea cetei de oameni şi apoi a pierit vederii dincolo de-o creastă. Caporalul s-a desprins din coloană şi a luat-o la galop pe urmele lui. Calul greoi s-a căţărat opintindu-se pe costişa abruptă; crengile de manzanita au întins gheare ascuţite înspre obrazul caporalului, dar el s-a avîntat mai departe către prînzul său. În cîteva minute a ajuns pe creastă şi acolo s-a oprit, uluit de priveliştea ce i se desfăşura dinaintea ochilor - o vale largă acoperită de păşuni înverzite unde păştea o turmă de căprioare. Stejari falnici se înălţau pe pajiştile acelor locuri încîntătoare, iar colinele le îmbrăţişau cu dragoste caldă spre a le feri de neguri şi de vînt.

Caporalul cel aspru a simţit cum i se înmoaie inima în faţa unei atît de netulburate frumuseţi. El, omul care biciuise spinări negre pînă zdrenţuise carnea de pe ele, unul dintre cei a căror lacomă bărbăţie era pe cale de a plămădi o nouă rasă de oameni pentru California, acest bărbos şi sălbatic aducător de civilizaţie se lăsă să alunece de pe şa şi îşi scoase de pe creştet casca de oţel.

− Sfîntă Fecioară! murmură stins. Acestea sunt înverzitele Păşuni ale Raiului, către care Domnul-Dumnezeu ne-a îndrumat.

Urmaşii lui sunt acum aproape albi. Nu putem decît reconstitui sfînta-i cutremurare din clipa descoperirii, dar numele dat de el încîntătoarei văi dintre coline dăinuie încă. Pînă în zilele noastre i se spune Las Pasturas del Cielo.

Printr-o preafericită întîmplare, valea aceasta nu a căzut sub prevederile niciunei mari concesiuni de pămînturi. Niciun nobil spaniol n-a luat-o în stăpînire oferindu-şi banii sau nevasta. Vreme îndelungată a rămas uitată sub îmbrăţişarea colinelor din jur. Caporalul spaniol, cel care-o descoperise, a trăit toată viaţa cu gîndul de a se reîntoarce acolo. Asemenea celor mai mulţi oameni violenţi din fire, mereu năzuia cu melancolie la un scurt răgaz de tihnă, pe care înaintea morţii să-l petreacă într-o casă de chirpici aşezată lîngă un curs de apă şi cu pereţii mereu mirosiţi de vite la vremea nopţii.

O indiancă i-a dăruit un sifilis şi, atunci cînd carnea a început să-i cadă de pe faţă, nişte prieteni buni l-au închis într-un grajd vechi, ca să nu mai ia şi alţii boala de la el, şi acolo s-a săvîrşit în pace, fiindcă sifilisul, deşi înspăimîntător la vedere, nu-i un prieten ingrat faţă de gazdă.

După multă vreme, cîteva familii de colonişti s-au strămutat pe Păşunile Raiului, au înălţat garduri şi au sădit pomi roditori. De vreme ce locurile nu aveau stăpîn, s-au ciorovăit asupra proprietăţilor. După o sută de ani se aflau acolo, pe Păşunile Raiului, douăzeci de familii pe douăzeci de mici ferme. Cam în mijlocul văii se înălţau un magazin universal şi un oficiu poştal, iar o jumătate de milă mai încolo, lîngă pîrîu, clădirea şcolii, cu pereţii ciopliţi şi împînziţi de tot felul de însemnări.

Pînă la urmă, familiile acestea au ajuns sa trăiască în bunăstare şi bună înţelegere. Aveau pămînt mănos şi lesne de lucrat. Roadele grădinilor de aici erau cele mai alese dintre toate cele recoltate în California centrală.

John Steinbeck