miercuri, 31 octombrie 2012

Din povestile lui O. Henry (5)

Prin curier
Nu era nici anotimpul, nici ora la care parcul să aibă trecători; şi mai mult ca sigur că tînăra care se aşezase pe una din băncile de la capătul aleii urmase pur şi simplu un impuls brusc de a se aşeza o clipă şi de a se bucura de semnele prevestitoare ale primăverii.
Rămase acolo liniştită şi gînditoare. Umbra de melan­colie care-i învăluia înfăţişarea era probabil de dată re­centă, pentru că nu ajunsese încă să-i modifice conturul fin şi tineresc al obrazului şi nu-i schimbase arcuirea hotărîtă a buzelor.


Visceralii

Daca ar fi sa aleg intre diversele soiuri de anti-basei, cu siguranta as opta pentru cei declarat viscerali, cei care zic: "nu ma intereseaza niciun fel de argument, nu vreau sa discut, dar il urasc pe Basescu si vreau sa moara in chinuri, impreuna cu Udrea - oricine ar veni in locul lui o sa consider ca e mai bun, chiar daca ala ar fi Hitler in persoana". Mie, sincer sa fiu, asta mi se pare o atitudine corecta. Pana la urma la ce sunt bune discutiile in contradictoriu, cata vreme tu ai deja o opinie formata si orice ti s-ar spune, de catre oricine, pe orice ton, cu oricata subtilitate, nu ti-o vei schimba? Pentru ce toata aceasta palavrageala inutila? Tata, eu nu-l vreau pe Basescu! Daca-i dau aia premiul Nobel pentru pace, eu tot nu-l vreau. Daca se dovedeste ca prin actiunile lui Romania a evitat o catastrofa, tot nu-l vreau. Daca descopera tratamentul cancerului si imi salveaza matusa, tot nu-l vreau. Eu impart lumea in doua: intr-o parte sunt unii pro-Basescu, in cealalta sunt unii anti-Basescu. Nu ma intereseaza argumentele niciuneia dintre tabere. Eu nu am argumente - si nici nu le caut - ca sa fiu anti-Basescu. Pentru mine Basescu e Satana in persoana si asta e tot.
Ei bine, omul care vine cu teoria asta, mi se pare demn de respect, pentru ca dincolo de toate pacatele lui, macar recunoaste: "da, asta-s eu".


Mici intamplari cu animale (103)


Ne scrie un inginer silvic, vînător bătrîn :
„Soţia mea mergînd să ne viziteze copiii — oameni la casele lor — am rămas singur cîteva săptămîni. A trebuit să iau în grija mea deosebită mai ales cele cîteva găini de soi, care erau „ochii din cap" ai soţiei. Mi-am făcut şi eu o ambiţie: să le găsească la întoarcere mai grase şi mai frumoase de cum le lăsase. Găinile, care nu sunt atît de proaste cum se crede, în cîteva zile s-au obişnuit ca dimineaţa, cînd deschideam fereastra dinspre curte, să primească fără greş cîţiva pumni de seminţe. În curînd, în fiecare dimineaţă mă aşteptau sub fereastra aceea.


Faceti-va bine (178)


Mărgeluşele
Denumire ştiinţifică: Lithospermum officinale.
Denumire populară: mei păsăresc.
Prezentare. Planta aceasta este o erbacee perenă. Aparţine familiei boraginaceelor. Are o rădăcină puternică şi groasă. Tulpina – care poate ajunge până la maximum un metru înălţime – este ramificată şi acoperită de peri. Frunzele sunt lanceolate. Mărgeluşa înfloreşte în mai şi iunie, florile fiind alb-gălbui. 



Bushiri

George W. Bush, a fost de doua ori presedintele SUA si, implicit, cel mai puternic om din lume. Iata cateva citate reprezentative din rostirile (bushirile) acestui om:

"Marea majoritate a importurilor noastre provin din afara tarii."

"Daca nu vom reusi, riscam sa dam gres."

"Un singur cuvant insumeaza probabil responsabilitatea fiecarui guvernator, iar acest cuvant este `sa fii pregatit`."

"Viitorul va fi mai bun maine"



Non bis in idem

Cum cred ca se vede, eu am renuntat sa mai comentez politica. Ma cam lasa rece prostiile pe care le fac domnii aceia ahtiati dupa banul public, la fel si miciunile pe care le spun politicienii fara sa clipeasca. Sa fie la ei, de capul lor sa fie. Daca exista plata "dincolo" pentru faptele noastre, ei vor avea de tras, nu gluma.
Acum insa, chiar nu ma pot abtine de la un comentariu, dupa ce am vazut, intamplator, niste declaratii de-ale lui Dan Voiculescu. Intr-un interviu, acest politician roman a declarat urmatoarele: pana in ziua alegerilor, Traian Basescu trebuie suspendat din nou, pentru ca el nu-l va numi pe Victor Ponta premier, nu va numi pe cine vrea USL etc.


marți, 30 octombrie 2012

Povestiri din volumul Cuore (1)

Micul patriot padovan
Nu, n-am să fiu niciodată printre ultimii din clasă, dar cred că m-aş duce mult mai bucuros la scoală dacă învăţătorul ne-ar mai spune şi altădată o poveste ca cea de azi. Din cîte am priceput, o să ne istorisească una în fiecare lună. Pe urmă ne va da s-o scriem. De fiece dată o să ne povestească o istorioară care s-a petrecut cu adevărat şi în care va fi vorba de fapta bună a unui copil.
Povestea de azi se intitulează: Micul patriot padovan.  Şi acum, iată întîmplarea: 


Funeraliile unui clovn

Imagini cu adevarat haunting...



O poveste a lui Anton Doncev


Întoarcerea
În sfîrşit s-a trezit. De obicei, se trezea pe îndelete, conştiinţa lui se desprindea cu greu din lumea viselor, semitonurilor şi penumbrelor, ca sa se întoarcă în capsulă sub lumina puternică a becurilor electrice. De obicei, rămînea multă vreme cu ochii închişi, înainte de a-şi arunca privirea asupra constelaţiilor de luminiţe, săgeţi, grade şi cifre.
De astă dată se trezi numaidecît. Tablourile se fixară în focar. Inima îi bătea în stomac, în gîtlej, în tîmple.
O săgeată, care treizeci de ani stătuse nemişcată, trepida acum în jurul axului ei. După aceea se auzi un glas, glasul unui om de pe Pămînt. Glasul însă, vorbea într-o limbă necunoscută.


Croncanii de mull

Marea problema cu care m-am confruntat la venirea în Germania a fost debarasarea de gunoiul menajer. Aici, gunoiul se separă încă din bucătărie. Ai un coş de gunoi cu trei camere, ca o inimă de broscan. În prima pui o pungă în care arunci hârtii. În a doua o pungă pentru plastic, peturi etc. În a treia, o pungă în care îndeși mull, adică resturi alimentare. Pungile pentru hârtie sunt albastre, cele pentru plastic galbene, iar cele pentru mull negre şi groase. Toate se găsesc prin supermarketuri. Cele albastre şi cele galbene sunt gratuite. Cele negre costă de te rup. Adică 20 de pungi de mull te pot costa chiar și 15 euro, funcție de marcă. Nu-i de mirare că oamenii caută diverse combinaţii ca să evite folosirea acestor pungi.


Un vis al lui Bradbury

Geamul de culoarea căpşunii
În visul lui, se făcea că închide uşa de la intrare — o uşă cu geamuri de culoarea căpşunii şi a lămâii, cu geamuri ca nişte nori albi sau ca apa limpede a unui pârâu. Două duzini de geamuri, dispuse în jurul unuia mare, de culoarea vinului de fructe, a gelatinei şi a cuburilor de gheaţă. Îşi aducea aminte cum, în copilărie, tatăl lui îl lua în braţe, spunându-i: „Priveşte!” Geamul liliachiu îi prefăcea pe trecători într-un fel de ciorchini livizi. În cele din urmă, geamul de culoarea căpşunii scălda orăşelul într-o lumină caldă, aşternea peste lume răsărituri roz şi făcea ca pajiştea tunsă să pară un covor persan cumpărat în vreun bazar. Geamul de culoarea căpşunii îi vindeca pe oameni de paloarea lor, încălzea ploaia rece şi dădea foc zăpezilor viscolite ale lui Făurar.
— Da, da, acolo!
În clipa aceea se trezi.


luni, 29 octombrie 2012

Detalii




Mici intamplari cu animale (102)


I-aş zice obrăznicie, dacă n-aş fi sigur că vulpea, eroina micii întîmplări de mai jos, avea pui pe care se trudea să-i hrănească. De aceea zic curaj şi adaug: pornit din grija ei pentru pui.
Într-o duminică din iunie am venit la palma de loc pe care o aveam în apropierea oraşului. Casă bătrînă, pomet, vie în vecinătatea altor vii şi a pădurii. Mi-am pus pe cap pălăria de paie, mi-am luat în spate o haină veche şi am ieşit între pomi, să-i mai caut, să-i mai operez de viermii care s-au încuibat sub coaja lor, să mai tai cîte o creangă uscată sau rea.


Faceti-va bine (177)

Mărarul
Denumire ştiinţifică: Anethum graveolens
Prezentare. Mărarul, plantă cultivată, dar întâlnită şi în flora spontană, face parte din familia umbeliferelor. Este o plantă anuală. Tulpina poate avea o înălţime de până la 1,20 metri. Este ramificată, iar florile, aflate în vârful ramurilor, sunt adunate sub formă de umbelă. Au culoare galbenă. Mărarul înfloreşte în iulie şi august.


Despre semizei

Exista oameni cu care nu o poti scoate la liman altfel decat in ipostaza de "vinovat". 
Sa zicem ca ai cu un om din asta o discutie pe ceva care va priveste pe amandoi. Dialogul decurge cam asa:
Tu: Ar trebui sa facem asa
Om: Daca facem asa, o dam in bara, nu e bine
Tu: Uite de ce zic asta (si da-i argumente)
Om: Ceea ce spui tu e aiurea, nu e corect, nu se potriveste, corect e cum spun eu
Tu:  Totusi, uite exemple, asculta ce-ti spun, nu e chiar cum zici tu


Micul Cantemir și cartea care striga după ajutor


Trebuie să spunem că băiatul n-a apucat să asculte nici un sfert din această zicere veche, foarte veche, despre care nu se ştie dacă a vindecat vreodată durerile, bolile sau bubele, dar a înveselit multe perechi de urechi, de multe ori, precum a făcut şi azi cu ale noastre.
—  Ajutooor, au, auuu, mă doare, au-au-auuu...
Aceste strigăte înăbuşite veneau dinspre gardul grădinii, cel de la dreapta băiatului. Erau, aţi auzit, strigăte obişnuite. Cineva striga după ajutor. Dar felul în care se alcătuiau sunetele era cel puţin ne­obişnuit. Parcă ar fi fost făcute din hîrtie foarte uscată, din răsfoiala grăbită a unor cărţi vechi sau din rostogolirea literelor desprinse brusc de pe hîr­tie şi amestecate între ele ca păsatul răsturnat într-o farfurie întinsă. Şi dacă vă mai spun că erau strigătele unei cărţi, n-o să mă credeţi. Da, o carte striga după ajutor.


Mici poeme in proza ale lui Baudelaire (9)

Ticălosul geamgiu
Sunt naturi contemplative şi cu totul improprii pentru acţiune, care, cu toate acestea, sub un imbold tainic şi necunoscut, trec uneori la fapte cu o iuţeală de care ele însele nu s-ar crede în stare.
Astfel, unul care de teamă să nu afle de la portar o veste rea, se învîrteşte mişelnic un ceas prin faţa casei neîndrăznind să intre, altul care ţine de cinci­sprezece zile o scrisoare fără s-o deschidă, sau nu se resemnează decît după şase luni să facă un lucru necesar cu un an înainte, se simt aruncaţi dintr-odată în acţiune de o putere fără stavilă, ca săgeata din arc. Moralistul şi medicul, care pretind că ştiu totul, nu pot explica de unde vine, atât de neaşteptat, în aceste suflete leneşe şi voluptuoase, o energie atît de nebună, şi cum, neputin­cioşi de a îndeplini lucrurile cele mai simple şi cele mai trebuincioase, găsesc într-o anumită clipă o energie de risipă spre a săvîrşi faptele cele mai absurde şi deseori chiar cele mai primejdioase.


sâmbătă, 27 octombrie 2012

Uciderea prin repetiție

Repetiţia ucide, asta e concluzia la care ajungi negreşit dacă ai măcar un dram de sensibilitate. Mă gândesc, acum, la Paganini, ale cărui interpretări la vioară îi făceau pe unii să jure că l-au văzut pe însuşi diavolul cum stătea în spatele artistului şi mânuia arcuşul. Mă gândesc cum ar fi să mă duc, prin timp, acolo, la Milano, la unul din faimoasele concerte ale maestrului, după care să revin aici, în 2012, îmbogăţit cu această amintire. Cât de mult m-ar schimba întâmplarea asta, cum mi-aş spune că absolut toţi violoniştii pe care-i laudă lumea sunt palizi în comparaţie cu Paganini, pe care eu, de altfel, chiar l-am ascultat cândva live, n-are importanță cum. Ce farmec, ce mister pot sta ascunse în acest simplu gând... 


Răul și mai-răul

Într-un mod care mie mi se pare cel puţin straniu, conştiinţa faptului că există mai multă suferinţă decât putem noi vedea, ne face să ni se pară că ceea ce vedem nici nu e, de fapt, atât de grav. Încerc să fiu mai explicit.
De multe ori, văzând câte un bătrân foarte bolnav şi cu o expresie de disperare pe figură, sau un animăluţ de companie târându-se cu o lăbuţă zdrobită, ori un copil bătut crunt de taică-su - un cocalar umflat şi congestionat, cu spume la gură, oamenii spun cam aşa: "ehe, şi asta nu e nimic, să-l vezi numai pe X în ce hal e, cum urlă de durere", sau zic "asta e încă bine, ia să intri într-un spital, acolo să vezi nenorociri". Şi nu înţeleg de ce, faptul că în alte locuri sunt alţi oameni care suferă încă şi mai tare, atenuează cumva grozăvia pe care o poţi vedea în faţa ochilor. Întotdeauna, ideea că se poate încă şi mai rău, îţi dă iluzia că răul pe care îl vezi chiar atunci nu e chiar atât de rău. Asta însă, trebuie precizat, numai când răul cu pricina i se întâmplă altuia. Când ţi se întâmplă ţie, niciun fel de comparaţie cu alte rele şi mai mari nu te ajută să suporţi mai uşor. Fie şi o banală durere de dinţi ţi se pare că e cea mai mare încercare posibilă şi degeaba vine cineva şi îţi zice "ehe, păi asta e nimic, să vezi tu durere dacă ai umărul dizlocat".


vineri, 26 octombrie 2012

In-cultura amabilității

Românilor le lipseşte aproape cu desăvârşire o cultură a amabilităţii. Ei nu acceptă gesturile amabile, probabil datorită mentalității de oameni asupriţi pe care am dezvoltat-o de-a lungul secolelor. Cum să accepţi un gest de bunăvoinţă?! Sub masca lui se ascunde precis ceva! Nimeni nu-ţi face daruri decât dacă vrea să te prindă şi să nu-ţi mai dea drumul!


Alegerea titlului

Cartile din ziua de azi sunt, in mare parte, simple pacaleli, scrise de oameni care nu au mai nimic a spune, insa stiu sa te determine sa le cumperi creatiile. In mod normal, cel care scrie o carte este chinuit de ceva, in el dospeste aluatul framantarilor, al luptei cu gandurile, al suferintei, al bucuriei. Ceva se intampla in sufletul si in mintea unui om inainte de a ajunge sa scrie o carte. Ceva dinlauntrul acelui om cere sa iasa afara. Si omul acela scrie pana se elibereaza, da o forma aluatului, pune un titlu si publica. Titlul acela este strans legat de ce se intampla in carte si, in general, poate parea anost. "Crima si pedeapsa", "Muntele vrajit", "Doamna Bovary", "Ghepardul", "La poalele vulcanului", "Zbor deasupra unui cuib de cuci" etc etc sunt titluri ale unor carti mari - e suficient sa lipesc acest adjectiv, ca sa se inteleaga ce vreau sa zic. 


O poveste a lui James Joyce(12)


Ziua Iederei la sediul comitetului
Bătrînul Jack zgîndări spuza cu o bucată de carton, o adună laolaltă, apoi o împrăştie cu socoteală peste bolta cărbunelui ce prindea a se albi. Cînd bolta fu învăluită într-un pospai de cenuşă, obrazul bătrînului Jack se topi în întuneric, dar cînd se apucă din nou să aţîţe focul, făcîndu-i vînt cu cartonul, umbra sa chircită se înălţă pe zidul din faţă şi, încetul cu încetul, obrazul îi apăru iar în lumină. Era un obraz de moşneag, numai oase şi ţepi. Ochii lăcrimoşi, albaştri, clipeau în lumina focului iar gura umedă se deschidea la răstimpuri şi mesteca în neştire de vreo două ori, înainte de a se închide. Cînd văzu ţîşnind flăcări din cărbuni, sprijini de perete bucata de carton, oftă şi spuse: 


joi, 25 octombrie 2012

Din povestirile de razboi ale lui Sadoveanu(1)


Moara părăsită
Mă trezii ca dintr-un vis; asfinţitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. Ridicai sabia, care căzuse de-a lungul piciorului, întorsei capul spre oamenii mei, care aşteptau tăcuţi şi foarte liniştiţi, şi şoptii:
   Înainte!
Caii se urniră şi pornirăm la pas.
Malurile pîrăului prin preajma căruia ne strecuram erau pline de verdeaţă bogată; ici-colo sălcii cu frunzele pălite atîrnau nemişcate deasupra ciuruirilor de unde. La o cotitură, o raţă sălbatică bătu apa cu aripile, măcăi aspru, se repezi în sus şi se îndreptă ca o săgeată spre asfinţit. Liniştea adîncă se întinse iar, fumegarea înserării se făcea din ce în ce mai deasă.


Pär Lagerkvist si Ioan Mantuitorul


Ioan Mîntuitorul
Ma numesc Ioan, însă mi se spune Mîntuitorul, pentru că voi mîntui oamenii de pe pămînt. Eu sunt cel ales şi de aceea mi se spune aşa. Eu nu sunt ca ceilalţi; nimeni de aici, din oraş, nu-i ca mine. În pieptul meu a aprins Domnul un foc care niciodată nu se va stinge, îl simt mereu cum arde acolo, înăuntru, zi şi noapte. Simt că trebuie să-i mîntuiesc, să mă jertfesc pentru ei. Prin credinţa mea, pentru că predic pentru ei, vor fi răscumpăraţi.
Da, simt cum trebuie să cred, trebuie să cred pentru ei. Pentru toţi cei care se îndoiesc, pentru toţi cei care suferă de foame şi de sete şi nu se pot sătura; pe toţi îi voi alina. În tulburarea şi desperarea lor mă strigă pe mine – şi eu le ogoiesc durerile ca o mînă blîndă şi milostivă, şi toate trec.
Da, eu voi mîntui oamenii de pe pămînt. Din al patruzecilea an al meu am înţeles că am fost cel ales pentru asta. De atunci mă deosebesc de toţi ceilalţi.


Mici intamplari cu animale (101)


In minunata carte a lui Leon Binet Scenes de la vie animale citeam că fiziologia comparată ne dovedeşte că jocul este o ma­nifestare naturală, primitivă, obişnuită şi la organisme foarte îndepărtate de om. Este o necesitate la pui, cărora le putem observa jocul mai tot timpul. Uneori vedem jucîndu-se şi adulţii. Sunt unele specii cu deosebire înclinate spre a-şi învrîsta acţiunile serioase ale vieţii cu clipe de joc. Dintre cele de la noi, faimă de jucăuşe au veveriţa, jderul şi îndeosebi vidra. În captivitate le putem vedea acrobaţiile, dansurile, jocul - mai ales dacă au parteneri; în libertate le observăm mult mai rar.


Faceti-va bine (176)

Măghiranul
Denumire ştiinţifică: Majorana hortensis.
Denumiri populare: mărgăran, maioran, mageran, mădiran.
Prezentare. Plantă de cultură, măghiranul face parte din familia labiatelor. De origine  mediteraneană, el a fost aclimatizat şi în ţara noastră. Se prezintă ca o tufă de mici dimensiuni, înaltă de maximum 60 cm. Are frunzele mici, de formă ovală. Florile, foarte mici şi ele, au culoare albă sau roşie. Mirosul de măghiran este foarte plăcut. Din punct de vedere medicinal, importantă este partea aeriană a măghiranului.
Substanţe active importante: cantităţi mari din vitaminele A şi C, ulei volatil.




O poveste cu Brahms a lui Buzzati


Vestea
Maestrul Arturo Saracino, de treizeci şi şapte de ani, aflat deja la apogeul faimei, dirija la teatrul Argentina Simfonia a VlII-a în la major de Brahms, opus 137 şi tocmai începuse ultimul tempo, glo­riosul allegro appassionato. Se concentra aşadar asupra expunerii iniţiale a temei, acel monolog lent, ostinato şi în realitate un pic cam lung, în care totuşi se acumulează încet-încet puternica încărcătură de impetuozitate care va exploda către sfârşit. Cei ce ascultă nu ştiu asta, dar el, Saracino şi toţi cei din orchestră ştiau şi de aceea savurau, legănaţi de valul viorilor, acea avanpremieră veselă şi amăgitoare a minunii care peste puţin timp avea să-i antreneze, pe ei, executanţii, dar şi întregul teatru, într-un minunat vârtej de fericire.
Când, iată, îşi dădu seama că publicul îl părăsea.


Cuie




De-ale lui Zoscenko (33)


Stimate cititorule, nu ştiu ce fel de ziare au să apară peste osută de ani.
Poate că nici n-au să apară ziare. Poate că fiecare cetăţean va avea prins deasupra patului un mic aparat de radio, prin intermediul căruia va afla ultimele ştiri politice senzaţionale.
Dar poate că va mai exista şi ziarul. Desigur, o să fie altfel decît cel de-acum. O să fie, mă gîndesc, tipărit pe carton Bristol, cu marginile aurite, în 24 de pagini.
Un singur lucru însă se va menţine: rubrica de reclamaţii.
Se zice că nimic nu e veşnic sub soare. Min­ciună! Rubrica reclamaţii va exista în vecii vecilor.
După modesta noastră părere, în anul 2025 rubrica asta va arăta cam aşa:



miercuri, 24 octombrie 2012

O poveste a lui Voicu Bugariu

Şahul real
Modul agasant în care realitatea imită adeseori literatura mi-a amintit de începutul întâmplării pe care vreau să v-o povestesc. A fost un demaraj eminamente convenţional, parcă desprins dintr-un roman comercial. Într-adevăr, ce poate fi mai banalizat decât secvenţa în care un cetăţean liniştit, povestitorul, stă într-un bar, soarbe o băutură oarecare, iar un necunoscut i se aşează la masă şi începe a-i relata ceva cu totul neobişnuit.


Morăriţa cea zgârcită


Legenda broaştei ţestoase
Într-un sat trăia odată o babă care avea o moară. Deşi avea în casă de toate, încât ar fi putut să mai trăiască zece oameni pe lângă dânsa, baba era foarte zgârcită şi nu da la nimeni nimic  degeaba. Din vama pe care o primea de la cei care veneau să macine la moara sa, şi-a umplut casa de averi şi, cu toate acestea, se căina mereu că este vai de capul ei de săracă.


marți, 23 octombrie 2012

Calugariti-va, fetelor!




Păşunile Raiului(9)


Cea mai admirată dintre toate fermele de la Păşunile Raiului era aceea a lui Raymond Banks. Raymond creştea nu mai puţin de cinci mii de găini albe şi o mie de raţe tot albe. Ferma se afla pe platoul dinspre nord, cel mai frumos loc din toată regiunea. Raymond îşi împărţise pămîntul în suprafeţe pătrate de lucernă şi varză furajeră. Coteţele lui lungi şi joase erau atît de des văruite, încît totdeauna arătau noi şi imaculate. La ferma lui nu puteai zări nici urmă din gunoaiele specifice crescătoriilor de păsări.


Mici intamplari cu animale (100)


Puii — ai animalelor ca şi ai oamenilor — se joacă fiecare în felul lui. Uneori şi la animale jocul se apropie de sport: încearcă repetat pentru a izbuti o anumită performanţă. Im­presia aceasta am avut-o şi cînd m-am delectat vreo jumătate de ceas cu gimnastica la bară a unui ied de căprioară.


Faceti-va bine (175)

Măcrişul iepurelui
Denumire ştiinţifică: Oxalis acetosella.
Denumiri populare: măcrişul caprei.
Prezentare. Aparţinând familiei oxalidaceelor, măcrişul iepurelui este o plantă perenă de mici dimensiuni (până la 15 cm înălţime). Are un rizom dezvoltat şi ramificat. Frunzele, acoperite cu perişori, sunt asemănătoare celor de trifoi şi au gust acrişor. Măcrişul iepurelui înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici şi albe, uneori roşii, liliachii sau albastre. Această plantă creşte în pădurile din toată emisfera nordică, deci şi în ţara noastră. Pentru aplicaţii medicinale se culeg frunzele fragede, din care se fac salate sau cataplasme cu frunze opărite


Puțină oprimare

Pe vremea când locuiam pe Calea Codrului, aveam tot felul de relaţii cu vecinii. Unele proaste, altele bune, nici nu se putea altfel. Cele mai proaste erau chiar cu cei din casă, de la etaj. Câte am pătimit din cauza lor, nici nu se poate povesti. Dar astăzi, cu trecerea anilor, chiar şi ele mi se par încărcate cu un soi de farmec.
În schimb, peste drum, într-una din case, locuia Nea Florică, un bărbat chipeş, priceput la orice, începând de la desfundatul unei chiuvete şi până la antifonarea unei Dacii. Mereu îmi aduc aminte de nea Florică, atunci când mă gândesc la ce-am pierdut prin plecarea de la Sinaia. Dacă aş fi rămas acolo, probabil că şi acum aş fi fost în aceeaşi relaţie cu nea Florică, dar şi cu Bebe, feciorul lui, unul dintre "băieţii buni" ai Sinăii. 


Traiul intr-o pagina

Mi-am amintit de povestile alea incredibile care circulau prin tara noastra in vremea lui Ceausescu. Traiam pe-atunci ca intr-un fel de taram semi-magic, unde te asteptai mereu sa se intample lucruri neobisnuite, sa fie incalcate legile fizicii, sa apara oameni legendari, sa coboare fiinte fantastice. Eram tot timpul gata sa inghitim pe nerasuflate povesti cu intamplari fabuloase, in care bolile se vindecau, mortii inviau, securistii cei rai erau infranti, de parca am fi trait intr-o carte, la o anumita pagina, iar in celelalte pagini ar fi fost posibil orice, mai putin sa ajungem noi acolo, insa invers se putea, mai soseau oameni care citisera ce scrie acolo, ne spuneau si noua, noi povesteam mai departe, duceam vorba, in asa fel incat ne apropiam unii de altii, intr-un fel de fraternitate a celor care nu pot vedea dincolo de gard. 


Intelepciunea varstei

Batranii, se spune, sunt intelepti. Pur si simplu cand vezi un batran cu barba alba te si gandesti: omul asta trebuie sa fie un intelept. De ce oare se face asocierea asta, mi-e greu sa pricep. Exista tot felul de batrani: unii sunt frumosi, altii nu, unii au barba alba altii nu au deloc. Unii sunt blanzi si buni, altii sunt rautaciosi si clevetitori. Unii sunt ageri la minte, altii senili. Si tot asa. De unde si pana unde ideea ca batranii sunt neaparat intelepti, ramane un mister. 


Apa vieții

Sunt asaltat, efectiv, de mesaje de la binevoitori, prin care mi se atrage atenţia asupra incredibilelor metode de vindecare pe care le am la îndemână fără să ştiu. Lămâia te fereşte de cancer. Conopida te vindecă de bătături, pisica îţi sudează oasele, copacii îţi întineresc inima etc. Cea mai tare este, pe departe, apa: este suficient să bei de dimineaţă un anumit număr de căni pe stomacul gol şi te vindeci de orice boală posibilă, inclusiv cancer, diabet, ciroză hepatică.


luni, 22 octombrie 2012

Mici intamplari cu animale (99)


Ne scrie un învăţător de la ţară, care are plăcerea să observe şi nu îi este lene să pună pe hîrtie ceea ce a văzut :
„Vînătorilor li se întîmplă mereu să vadă lucruri pe care cealaltă lume nici nu le vede, nici nu le bănuieşte că se pot întîmpla. Şi lumea nu crede si socoteşte că minciuna face parte din echipamentul vînătorului. Dar minciuna, vînătorească sau nu, miroase de la o poştă, iar realitatea tot realitate rămîne, oricît ar trage-o la îndoială unii.


Faceti-va bine (174)

Măcrişul
Denumire ştiinţifică: Rumex acetosella.
Denumire populară: măcrişul mărunt.
Prezentare. Este o plantă perenă ce creşte în flora spontană. Există şi o specie cultivată (Rumex acetosa), având, însă, dimensiuni mai reduse. Tulpina de măcriş este dreaptă, având culoarea verde. La maturitate, această tulpină se lemnifică. Poate ajunge până la un metru înălţime. Frunzele, cu un gust acru pronunţat, au culoarea verde închis şi sunt în mare parte lanceolate. Măcrişul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici şi verzui, cu o dungă roşie. Măcrişul creşte prin fâneţele, pajiştile şi poienile din zonele de câmpie, deal şi zona subalpină. Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei.


După mine!