Din povestile lui Emil Garleanu (8)

   Întâmplarea

Cum se întorsese de la târg, porunci să i se facă un ceai, îl înjumătăţi cu rom, îl dădu de duşcă şi se culcă. A doua zi îl găsiră mort, în pat, culcat pe o parte, cu mâna sub cap. Nicio urmă de zbuciumare, de suferinţă, nimic.

Slugile curţii şi oamenii de pe moşie se perindară, unul câte unul, pe lângă patul stăpânului. Duceau mâna la gură, rămâneau câteva clipe cu ochii mari deschişi,  privind mortul, apoi, făcându-şi cruce, se depărtau, fără să scoată o şoaptă.

După părerea tuturor, întâmplarea aceasta nu putea veni aşa, din senin. Să-l fi lovit cineva — nu, nici nu era atins... Să-l fi otrăvit? Hm! cine? Om bun, prea bun încă, darnic, omenos în toate întreprinderile, cine ar fi putut avea un gând pizmaş asupra lui? Totuşi, ziceau oamenii, ceva-ceva trebuie să fi fost. Sandu al Radului adusese  vestea într-un pâlc de oameni, dimineaţa:

— A murit boierul. Iaca, l-a găsit întins în pat, fără suflare. Şi doar aseară, când s-a coborât din trăsurică, a vorbit cu mine: om în toată puterea, în toată sănătatea. Că doar şi tu erai acolo, măi ista.

— Păi.

— Şi tu, măi Simioane.

— Şi.

— Ei, îţi place!

— Lucru curat nu-i la mijloc, adăugă un altul, iar ceilalţi deschiseră ochii mari, speriaţi, şi rămaseră pe gânduri.

Toate vorbele erau însă de prisos; moartea venise pe nechemate şi atâta tot. Îl îngropară, îl plânse tot satul, şi în urmă zilele îşi luară faţa lor obişnuită. Venise conul Nicu, băiatul boierului, şi trebile moşiei se urmară lanţ, fireşte, care cum trebuia la locul şi vremea ei.

Conul Nicu era om harnic, priceput şi omenos ca şi tată-său. Oamenii începură a-l iubi cu tot dinadinsul şi ar fi fost în stare să se deie în foc la un cuvânt al lui. Altminteri, şi la trup, la faţă, conul Nicu era leit tatăl. Scurt, lat în spate, sângeros peste măsură, obrazul plin şi înflăcărat ca para focului, ochii mici, rotunzi şi galbeni, ca doi bănuţi noi. Când îl zăreau, ţăranii socoteau că au pe bătrân dinaintea lor: „Conul Iordache în picioare, să nu fie de-o măsură“, îşi spuneau.

Dar soarta care potriveşte toate, aşa cum vrea şi crede dânsa, potrivi ca şi conul Nicu să aibă aceeaşi măsură, şi la trup, şi la patimi, cu sărmanul conul Iordache. Şi ce se întâmplă? Într-o seară, după ce mâncase mult şi băuse tot aşa, la târg, unde se dusese să petreacă şi el ca orişicare muncitor — cum petrecuse şi conul Iordache în decuvremea nopţii în  care se stinsese, — se întoarse la moşie şi se culcă. A doua zi, vechilul, venit să-l scoale, îl găsi mort în acelaşi pat. Singura deosebire era că bietul conul Nicu părea că se luptase până să-şi deie sufletul: faţa îi rămăsese încruntată, buzele strânse. Vechilul încremeni de groază.

Nici nu se-mplinise anul de la moartea celuilalt. Când auziră oamenii de întâmplarea aceasta, îşi făcură cu tot dinadinsul cruce şi nu îndrăzniră să se apropie de odaia în care dânsul se sfârşise.

Seara, la rateş, oamenii nu mai conteniră să se întrebe unii pe alţii. Fiecare iscodea câte ceva.

— Că vezi dumneata, şoptea un moşneag rezemat de tejgheaua crâşmarului, lucrul nu-i curat. Nu mor doi oameni, aşa, unul după altul, în acelaşi loc. Or fi avut şi ei păcate de ispăşit. Cu noi, dă, se purtau bine, dar cu alţii, mai ştii! Cine poate şti! Ai Vădanei n-au murit tot aşa, tatăl şi băiatul, unul după altul, în Leordeni? Vezi că-i blestemase biata Aniţa, şi blestemul se prinde, că-i al necuratului. Cruce de aur în casă!

Moşneagul se închină şi, trăgându-şi cojocul pe umăr, vroi să iasă, dar un altul, care prinsese cu urechea, îl mai opri şi-i spuse tare:

— Nu, moş Dumitre, locul îi blestemat, locul pe care e casa.

— Mai ştii, răspunse bătrânul, şi ieşi pe uşă, îngânând cuvinte fără înţeles.

Pe conul Nicu îl duseră la groapă, ţinându-se cu toţii mai în urmă, închinându-se mereu.

La îngropare nu venise nicio rudă. Adică ce rudă era: un moş, frate mai mic al conului Iordache. Toată averea i se cuvenea lui acuma, dar, fie din nepăsare, căci era el bogat şi fără moştenirea asta, ori de frică să nu-i fie şi lui scris s-o părăsească prea de curând, nici nu abătuse pe la moşie. Trimisese numai un om să ferece hambarele, şurile, odăile cu tot ce aveau în ele, iar moşia o arendă. Din ograda caselor se împrăştiară toţi, într-o clipire de ochi, îndată după scoaterea mortului. Arendaşul se mută într-altă pereche de case, mai mici, de cealaltă parte a târgului.

Curtea rămăsese pustie. În ograda nepietruită, brusturii crescuseră în voie, întinzându-şi frunzele lor, cele late şi verzi, ca un acoperământ deasupra pământului umed; iar lângă cerdac, loboda se înălţase ca o pădurice din care mai nu s-ar fi zărit omul. Veni şi toamna cu ploile ei reci şi repezi, care băteau, prin geamurile sparte, în odăile întunecoase; pe pereţi şurluiau vinele gălbui de apă, scurse din ulucele sparte; iar uşile de pe la poduri, uitate deschise, se repezeau uneori, bătute de vânt şi pocneau înăbuşit, ca nişte lovituri de maiuri, scuturând acoperişurile şubrede de draniţă. La spate, livada ridicată în dâmb, îngălbenită, părea că păzeşte, jelind, singurătatea aceasta.

Nimeni n-ar fi trecut  pe acolo noaptea. Un pândar trecuse într-o seară — gândind într-aiurea se vede, căci altminteri nu s-ar fi avântat pe locuri de aceste — şi când a întors capul şi a văzut curtea veche, a rupt-o de goană ca un apucat, şi nu s-a oprit decât acasă, căzând leşinat lângă prispă. A doua zi, când şi-a revenit în simţiri, tot satul ştia că Gavrilă, pândarul, trecând pe la curtea cea veche, a văzut două umbre care se strecurau, una după alta, pe streaşina casei. Şi de atunci încolo, nici ziua nu se prea bizuiau oamenii să-şi îndrepte paşii într-acolo.

Omătul iernii îmbrăcă ograda, curtea şi livada. Şi atâţia nămeţi năpusti viscolul în pereţi, că mai nu se mai cunoştea casa. Odăile, lucrurile care ajutaseră traiul celor doi stăpâni, cine ştie, poate şi parale — nici pe acestea nu le căutaseră — stăteau acolo, îngropate sub acoperământul rece al vremii grele de iarnă.

Când a început să se împrimăvăreze, au pornit şuvoaiele; casa se dezgoli, răsări mai neagră şi mai posomorâtă, cu ferestrele întunecate ca nişte hrube; pereţii se muceziră de umezeală. Şi-n scurt, loboda se înălţă iarăşi, sălbatică, înăduşind celelate buruieni, în tot cuprinsul pustiu al ogrăzii cu gardurile putrezite.

Mult s-au  mai mirat oamenii când, într-o bună zi, un călăreţ cu o căciulă ţuguiată, spătos, că te mirai cum de nu deşăla căluţul mic ce-l aducea în buiestru, se sui dintr-o întinsoare în deal, la curtea părăsită. El a tras, de-a călăre, poarta, s-a strecurat înăuntru, apoi a luat-o prin lobodă până lângă cerdac. Nu i se vedea dintre buruieni decât vârful căciulii. A stat puţin, pe urmă a înconjurat casa, apoi a ieşit din ogradă, a lăsat dârlogii pe gâtul calului şi s-a coborât spre rateş. Aici opri căluţul şi întrebă pe cei câţiva oameni ce stăteau pe prispă:

— Da’ ce, conul Iordache nu mai ţine moşia?

Oamenii îl priviră miraţi; unul îi răspunse:

— Conul Iordache a murit. Şi-a murit şi conul Nicu. Da dumneata cine eşti?

Omul deschise ochii mari, rămase o clipă încremenit, apoi lovi cu mâna în vânt, a deznădejde, dete călcâie calului şi porni fără să răspundă.

— Cine-o fi? întrebă unul.

— Ia, vreunul care n-a auzit de moartea boierilor. La conul Iordache veneau mulţi să ceară ajutor.

— Cine ştie cine-o fi fost! Ia, vreun om necăjit, săracul, adăugă cel mai tânăr.

Şi ţăranii se uitară în zare după un norişor de colb care înfăşura poate o durere. 

Într-o noapte, prin august, o noapte frumoasă, caldă şi presărată cu stele, o scânteie îndrăzni să facă ceea ce înfricoşase pe atâţia oameni: aprigă ca un fluturaş, scânteia a avut milă de căsuţa conului Iordache şi-a conului Nicu; s-a ridicat uşoară, din focul de găteje făcut de doi copilaşi, a zburat peste livadă şi s-a coborât pe draniţa putrezită de plopi. Şi o flacără vie se ridică deodată, pălind strălucirea stelelor şi rumenind tot satul. Oamenii ieşiră speriaţi pe prispă şi, când văzură că se topeşte curtea, se minunară, se îmbărbătară unii pe alţii şi veniră cu toţii până în poartă, de unde priveau cum se ridicau vâlvătaiele spre cer. Şi răsuflau parcă mai uşuraţi, că scăpau de sălaşul duhurilor rele. Unul n-a îndrăznit să păşească în ogradă! Dar când, dimprejurul ferestrelor aprinse, căzură perdelele în scrum, pe peretele luminat al odăii în care se sfârşiseră de zile cei doi stăpâni, apăru, o clipă, portretul conului Iordache. Apoi flăcările îl încinseră în vălul lor, ca pentru a-l ocroti. Cei ce-l văzuseră jurau că-n strecurarea repede, cât un răsuflet, chipul conului Iordache îi privise încruntat, cum îi privea altădată, în rarele lui clipe de mâhnire.