Din povestile lui O. Henry (5)

Prin curier

Nu era nici anotimpul, nici ora la care parcul să aibă trecători; şi mai mult ca sigur că tînăra care se aşezase pe una din băncile de la capătul aleii urmase pur şi simplu un impuls brusc de a se aşeza o clipă şi de a se bucura de semnele prevestitoare ale primăverii.

Rămase acolo liniştită şi gînditoare. Umbra de melan­colie care-i învăluia înfăţişarea era probabil de dată re­centă, pentru că nu ajunsese încă să-i modifice conturul fin şi tineresc al obrazului şi nu-i schimbase arcuirea hotărîtă a buzelor.

    Pe alee apăru şi un tînăr înalt. În spate, îl urma un bă­iat cu o valiză. La vederea tinerei fete, bărbatul se îmbujoră, apoi păli din nou. Pe măsura ce se apropia de banca fetei, îi urmărea chipul cu sentimente de speranţă şi neli­nişte. Trecu la cîţiva paşi de ea, dar fata nu lăsă să se vadă dacă remarcase existenţa sau prezenţa lui.

    La vreo cincizeci de metri, se opri brusc şi se aşeză pe altă bancă. Băiatul lăsă valiza jos şi rămase cu ochii miraţi la el, iscodindu-l. Tînărul îşi scoase batista şi se şterse pe frunte. Era o batistă frumoasă, fruntea era şi ea frumoasă, iar tînărul avea o înfăţişare plăcută. I se adresă băiatului.

—     Te duci la domnişoara de pe banca de colo şi-i duci un mesaj. Spune-i că sunt în drum spre gară, că plec la San Francisco, unde mă alătur unei expediţii de vînat elani în Alaska. Spune-i că deoarece mi-a interzis să-i vorbesc sau să-i scriu, recurg la acest mijloc de a face un ultim apel la simţul ei de dreptate, în numele a tot ce a fost. Spune-i că, după cum o cunosc, nu-i stă în fire să condamne sau să respingă pe cineva care nu merită să fie tratat în felul acesta, fără să-i dea vreo explicaţie sau măcar să-i ofere şansa să-i explice propriile lui motive. Spune-i că, procedînd aşa, am încălcat întrucîtva porunca, în speranţa că ar putea să fie tentată să vadă că se face dreptate. Du-te şi repetă-i tot ce ţi-am spus.

Tînărul puse o jumătate de dolar în mîna băiatului. Acesta îl privi o clipă cu ochi şireţi, strălucind în mijlocul chipului murdar, dar isteţ; apoi o luă la goană. Se apropie de fată cam şovăitor, dar fără pic de sfială. Atinse uşor borul şepcii turtite, de bicicletă, aşezată pe ceafă. Fata îl privi rece, fără să arate nici bunăvoinţă, dar nici prejudecată.

—     Doamnă, începu băiatul, domnu’ de colo, de pe banca ailantă, vă ciripeşte un tril. Dacă nu ştiţi cine e şi tipu’ umblă cu şoalda, numa' ziceţi şi-ntr-o clipă am che­mat curcanu’. Da’ dacă-l ştiţi, şi e pe bune, vă zic pe loc tot ce mi-a suflat la ureche.

Domnişoara schiţă un vag interes.

—   Deci un tril! rosti ea în mod intenţionat cu voce suavă, care părea că învăluie exclamaţia într-o uşoară ironie. Probabil că e vorba de ceva nou — de prin cupletele trubadurilor. Da... pe vremuri îl cunoşteam pe domnul care te-a trimis şi nu cred că e cazul să chemi poliţistul. Hai să auzim trilul, dar ai grijă să nu ciripeşti prea tare. Nu de alta, dar e cam devreme pentru un vodevil în aer liber şi s-ar putea să atragem atenţia.

—     Ei... făcu băiatul, ridicînd din umeri nedumerit, las' că ştiţi dumneavoastră ce vreau să zic, doamnă. Nu-i niciun număr de program, am doar vreo două vorbuliţe. Mi-a spus domnu’ că e cu un picior în Frisco. Şi p'ormă o să-mpuşte ciori prin Klondike. Zice că i-aţi spus să nu mai trimită bileţele de amor sau să atîrne pe la poartă şi s-a gîndit că e mai bine dacă mă trimite pe mine. Zice că nici nu vreţi să-l vedeţi în ochi şi nu i-aţi dat nicio şansă să deschidă gura. Cică i-aţi întors spatele şi nici nu ştie de ce.

Uşorul interes din privirea tinerei fete nu se stinse. Poate că fusese stîrnit de originalitatea sau îndrăzneala vînătorului de ciori care îi ascultase porunca de a nu co­munica în nicio manieră cunoscută. Fata îşi fixă privirea pe o statuie rămasă neconsolată în parcul pustiit şi i se adresă mesagerului :

—     Spune-i domnului că nu mai e cazul să-i repet care sunt idealurile mele. Le ştie prea bine şi nu s-au schimbat. In măsura în care se referă la cazul în speţă, loialitatea şi adevărul curat sunt pe primul loc. Spune-i că mi-am stu­diat bine inima şi-i cunosc şi slăbiciunile şi dorinţele. Şi de aceea refuz să-i ascult rugăminţile, indiferent care ar fi ele. Nu-l condamn pe baza celor ce am auzit sau pe baza unor dovezi îndoielnice; nici nu-l pot învinovăţi. Dar pentru că insistă să audă ceea ce de fapt ştie prea bine, transmite-i următoarele.

Spune-i că am intrat în seara aceea prin spatele serei ca să tai un trandafir pentru mama. Spune-i că l-am văzut împreună cu domnişoara Ashburton sub leandrul roz. Scena era nostimă, dar poza şi juxtapoziţia erau prea clare ca să mai necesite altă explicaţie. Am părăsit sera odată cu trandafirul şi cu idealul meu. Şi acum du-te cu cuple­tul ăsta la impresarul tău.

—     Un singur lucru nu prea pricep, doamnă. Jux-jux- nu vreţi să mi-l limpeziţi oleacă?

—    Juxtapoziţie, sau afinitate, sau dacă vrei statul prea aproape ca să-ţi mai poţi păstra idealul.

Băiatului îi sfîrîiră călcîiele. Ajunse lîngă cealaltă bancă. Ochii tînărului îl interogară cu nesaţ. Cei ai băiatului străluceau de zelul translatorului.

—     Doamna zice că ştie dumneaei cum rămîn fetele cu gura căscată dacă-i aud pe domnişori înşirînd vrute şi ne­vrute şi d-aia n-are nevoie să asculte baliverne. Cică v-a prins cu mîţa-n sac cînd mototoleaţi o rochie prin seră. Venise şi ’mneaei să culeagă nişte flori şi ’mneavoastră o înghesuiaţi pe ailaltă de mama focului. Cică fata era fru­muşică, ce să zică, da’ ’mneaei i s-a făcut greaţă. Cică mai bine vă vedeţi de drum că scăpaţi trenul.

Tînărul fluieră scurt şi ochii îi luciră de un gînd. Vîrî grăbit mîna în haină şi scoase un teanc de scrisori. Alese una, i-o dădu băiatului şi o însoţi cu un dolar de argint pe care îl scoase din vestă.

—   Du scrisoarea domnişoarei şi roag-o s-o citească. Spune-i că explică situaţia. Spune-i că dacă la concepţia ei despre ideal ar fi adăugat puţină încredere, s-ar fi putut evita multă suferinţă. Spune-i că loialitatea la care ţine atît de mult n-a avut de pătimit cîtuşi de puţin. Spune-i că aştept răspuns.

Mesagerul se înfăţişă dinaintea fetei.

—  Domnu' zice că a înghiţit hapu’ pe nemeritatelea. Cică n-a umblat cu fofîrlica; şi, doamnă, citiţi scrisoarea asta — pun mîna în foc că ’mnealui iese basma curată.

Domnişoara desfăcu scrisoarea, nu prea convinsă, şi citi.

Dragă domnule doctor Arnold, vreau să vă mulţumesc pentru ajutorul nepreţuit şi oportun dat fiicei mele la recepţia de vineri seară, cînd a fost surprinsă de un atac de cord în sera doamnei Waldron. Dacă n-aţi fi fost aproape s-o prindeţi şi să-i daţi îngrijirile necesare am fi putut s-o pierdem. Aş fi bucuros dacă aţi trece pe la noi să-i prescrieţi tratamentul indicat.

                                           Cu recunoştinţă,

                                                                                                      Robert Ashburton

Tînăra împături scrisoarea la loc şi i-o dădu băiatului.

—     Domnu’ aşteaptă răspuns. Ce să-i zic ?

      Ochii fetei îl cuprinseră brusc într-o lumină încăr­cată de bucurie şi emoţie.

—     Spune-i tipului de pe banca aia, rosti ea emoţio­nată si fericită, că iubita lui îl aşteaptă.