Legiunea blestematilor (29)

O clipă mai târziu, spuse cu acelaşi glas şuierător:

— Când o să faceţi revoluţie împotriva naziştilor şi a generalilor, să nu uitaţi să‑i trageţi lui Adolf două svasturi bune în bot, din partea mea...

— Îţi promitem, Porta, răspunse Bătrânul. O să‑i tă­băcim atât de bine mutra în numele tău încât ai fi obosit al naibii dac‑ar fi trebuit s‑o faci chiar tu!

— Bine!

Se lăsă tăcerea. Pufăitoarea Bâtrânului sfârâia furioasă.

— Ei, Bătrâne, ai instrumentul la tine?

Bătrânul scoase din buzunar muzicuţa.

— Cântă‑mi bucata cu fata blondă care‑şi peria părul, aşezată pe‑o stâncă...

Bătrânul se supuse şi eu am început să cânt cuvintele în surdină, în vreme ce Porta privea fix tavanul:

Ich weiss nicht, was soll es bedeuten,

Dass ich so traurig bin.

Ein Märchen aus alter Zeiten,

Das Kommt mir nicht aus dem Sinn.

Plângeam. Porta şopti:

— Şi acum, Joseph Porta, Stabsgefreiter prin graţia lui Dumnezeu, se va întoarce la Cel‑de‑Sus! Nu‑i uşor. Promiteţi‑mi să aveţi grijă de Stalin. Aş vrea să‑l văd înainte să ridic ancora.

Bătrânul apropie pisoiul de ochii lui Porta.

— Să nu uitaţi de svasturile mele pentru Adolf şi Him­mler! La revedere...

Un lichid negru‑gălbui i se scurse încet din colţul bu­zelor întredeschise şi mâinile sale le strânseră mai tare pe ale noastre. Apoi strânsoarea lor slăbi. Joseph Porta murise.

PE PATUL DE SÂRMĂ GHIMPATĂ

Cu toate că nu mi‑am dat seama în acel moment, a doua şedere în spital a marcat o cotitură în viaţa mea. Rămăsesem ca mort, încurcat în sârma ghimpată, dar mă salvaseră totuşi şi mă expediaseră la „atelierul de repa­raţii". După ce m‑am vindecat m‑au trimis la şcoala de tanchişti Wünschdorf, la Berlin, pentru o instruire rapidă de ofiţer, înainte de a mă întoarce la regiment. Acolo, la Berlin, printr‑un ciudat joc al hazardului am ajuns curierul conspiraţiei urzite împotriva lui Hitler. Dar aceasta este altă poveste...

Într‑o dimineaţă, pe vremea când încă mai eram în spitalul din Franzenbad, un individ mic şi îndesat, de vreo douăzeci şi cinci de ani, se opri în dreptul patului meu şi spuse cu cel mai răsunător accent vienez pe care mi‑a fost dat să‑l aud vreodată:

— Salut, bătrâne! Mă cheamă Ernst Stolpe, sunt din al 7‑lea vânători. Am păianjeni la mansarda şi V‑2 în stratosferă şi chiar şi‑un certificat ca s‑o dovedesc. Gineşte aici!

Mi‑a întins un certificat care era de fapt visul oricărui soldat cu mintea întreagă:

„Obergefreiter‑ul Ernst Stolpe, din Batalionul 7 vână­tori de munte poate fi considerat grav rănit, datorită ce­lor trei leziuni importante de la cap. Nu trebuie să fie in nici un caz obligat să îndeplinească munei dificile sau constrâns să poarte echipament greu, în special casca de oţel. În caz de atac trebuie trimis imediat la cel mai apro­piat spital militar.

Standort Lazarett 40 Paris

Dr. Waxmund, Oberstabsarzt."

— E‑n regulă, nu‑i aşa? Auzi, tu nu eşti diliu? Dacă eşti trebuie să‑mi spui, fiindcă nu‑i bine să ne facem concurenţă. Eu duc scrisori şi mesaje pentru o mulţime de ţicniţi de la statul‑major şi de la garnizoană, da ăş­tia‑s liberi. Când am nevoie de‑o vacanţă trântesc un pumn în botul unui ofiţeraş, îi adresez cel mai dulce zâmbet şi‑i arăt certificatul. Atunci mă trimit la spital. Când o să te pui pe picioare te duc să vezi Franzenbad, Eger şi Praga. Nu vrei să ştii cum am eşuat în fabrica asta de dilii?

— Desigur!

Nu mai zâmbisem de câteva săptămâni. Îi trimisesem Barbarei o telegramă şi ea se transferase la Franzenbad pentru a fi cu mine, dar moralul nu mi se îmbunătăţise. Eram atât de doborât, de disperat! Barbara îşi făcea o mulţime de griji din cauza mea.

— Atunci cască‑ţi urechile, piţigoiule şi ţine‑le aşa, urmă el. Prima dată când mi‑au crăpat tărtăcuţa a fost în Franţa, într‑un vagon de tren. Un trunchi de copac care m‑a pocnit în ceafă ca un glonţ. Fractură craniană. Spital. Convalescenţă. Ieşire. După două săptămâni, i‑am arătat unui tip cum se conduce o motocicletă. Mi‑am luat mâinile de pe ghidon şi, ghinionul dracului, o puşlama pusese un gard exact acolo unde voiam eu să merg! Am ţâşnit ca o rachetă spre cer şi m‑am trezit într‑o adăpă­toare. Adăpătoarea rezistă loviturii, căpăţâna mea nu! Fractură craniană, plus o claviculă bucăţi. Spital. Con­valescenţă. Ieşire. Fără certificat de vindecare. După şase săptămâni am luat‑o de la capăt. De data asta într‑un stâlp. De‑acu', mi‑am zis, trebuie să iau taurul de coarne. Ei bine, bătrâne, e tare greu să‑nţelegi ce dificil e să te recunoască lumea de diliu. Să‑ţi certifice, negru pe alb, că ai o gaură‑n creier. Asta fără‑ndoială, pentru că cei mai mulţi soldaţi germani au mai multe găuri în creier!

Tăticu, mi‑am zis, trebuie să dai din coate. Până când muşcă momeala. Am început prin a‑i sparge nasul doctorului de serviciu. Era mândru de râtul lui, tipul a plâns după el: „V‑a plăcut?" i‑am zis. "Mă numesc Ernst Stolpe". Zero. Într‑o după‑amiază mă duc s‑o caut pe maica stareţă, o fecioară fleşcăită de vrei cincizeci de pri­măveri, şi‑i spun: „Dă‑ţi jos izmenele, Cleopatra, am ceva să‑ţi zic". Nici asta n‑a mers. Presupun că a crezut că vorbesc serios. Şi‑a luat dorinţele drept realitate!

Bine — mi‑am zis, un vajnic soldat german nu se dă bătut niciodată. Am nevoie de un ciocan. Am făcut rost de‑un ciocan şi‑am aşteptat momentul potrivit. Apoi, într‑o zi, am intrat în camera unui maior. Îl salut politi­cos şi‑i admir frumosul bârlog, particular. Apoi cad în extaz în faţa unui ceas. O drăguţă de maşinărie din aur, o adevărată bijuterie. Îl întreb dacă‑i solid. Nu‑mi răs­punde. Îi curg balele după galoanele de general. Îi fac cu ochiul, scot ciocanul şi zdrang, peste ceas. Vedeţi că nu era prea solid, îi zic. Şi şterg ciocanul în vreme ce el rămâne agăţat de cordonul soneriei. Era marfă proastă, îi zic şi‑i dau doi pfenigi să‑şi ia un bilet de loterie.

A asmuţit jumătate din spital, dar m‑am topit şi‑am coborât la bucătărie, unde le‑am rânjit tuturor. Vă e prea cald aici, doamnelor, le zic fetelor. O să deschid o fe­reastră. Scot iar ciocanul şi sparg opt geamuri. Acum e mai bine, le spun. Vine puţin aer proaspăt. După aia îmi trântesc ciorapii, trei batiste şi un ştergar în ciorbă şi le zic: „Vreţi să le spălaţi şi pe astea dacă tot v‑aţi apucat de rufe!" Şi‑atunci mi‑au dat, în sfârşit, permisul să mă distrez...

N‑am putut niciodată să‑mi dau seama în ce măsură Stolpe era ţicnit, dar părerile sale despre util şi plăcut nu erau deloc greşite şi Barbara era nespus de fericită că Ernst mă luase sub aripa lui ocrotitoare şi că mă înve­selea cu propunerile lui caraghioase, care se terminau de obicei în mod ciudat, prin şterpelirea unei sticle de spirt medicinal de la infirmerie.

Când am putut să mă dau jos din pat mi‑au dat un scaun pe rotile, căci încă mai eram aproape paralizat şi lui Stolpe îi făcea mare plăcere să mă plimbe peste tot prin împrejurimi. Era un lucru foarte practic, mai ales atunci când mergeam la teatru şi eram nevoiţi să stăm la coadă, Stolpe mă împingea de‑a dreptul în sală, apoi se aşeza liniştit lângă mine, scaunul era exact cât trebuie de lat pentru două persoane.

Petreceam ore vesele lăsându‑ne plimbaţi de vreun nătărău oarecare pe străzile elegante din Eger sau Praga, aşezaţi amândoi alături şi primind cu surâsul pe buze pri­virile compătimitoare ale femeilor frumoase. Astfel, în­tr‑o seară am fost invitaţi la o petrecere foarte şic, la care participau câţiva bătrâni ofiţeri de garnizoană nemţi şi slovaci. Alături de frumoasele doamne din lumea bună a Pragăi, au fost mişcaţi aproape până la lacrimi de priveliştea vânătorului în uniformă cenuşiu‑verzuie, cu floarea de colţ la chipiu şi a tanchistului în uniformă neagră, cu be­retă aşezată cochet pe o sprânceană, instalaţi frăţeşte în acelaşi scaun pe rotile. Erau gata să facă orice pentru noi şi ne‑au umplut foarte repede buzunarele cu tot felul de bunătăţi pe care apoi le‑am împărţit cu băieţii de la spital. Ba chiar ne‑au fotografiat pentru a păstra o amin­tire despre „vânătorul şi tanchistul aflaţi împreună pe ace­laşi scaun pe rotile".

Din nefericire, două dintre miloasele doamne ne‑au surprins într‑o zi, când participam la o cursă de scaune pe rotile şi Stolpe nu stătea lângă mine, ci împingea scaunul pe o stradă pustie, alergând cât de repede putea. După această întâlnire neplăcută, n‑am mai fost invitaţi la nici o recepţie.

Când aveam nevoie de bani şi de distracţie, Stolpe te­lefona prietenei sale, soţia unui Standartenführer SS din Nürnberg.

Prima dată când a telefonat, de faţă cu mine, a atras atenţia întregului birou al poştei zbierând în telefon:

— Alo, puicuţa mea de lux? Ce mai face ticălosul ălălalt? E acasă? Nu? Blocat în Rusia, ai? Mare pagubă. Ascultă, mămico, am învăţat o poziţie nouă aşa că, dacă te interesează, ai face bine să te grăbeşti dacă nu vrei s‑o încerc cu altă găinuşă. Da nu te‑aprinde aşa iute. E o poziţie foarte obositoare şi dacă n‑aduci ceva întăritor nu merită să te deranjezi. Şi mai ales ţine pentru tine porcă­ria aia de Porto, ţi‑am zis mereu că tipul tău s‑a lăsat fraierit. Nu vreau să mai văd Porto până când nu‑l li­chidezi pe ăsta... Bun, ar mai fi câte ceva de spus, dar nu pot rămâne aici să flecăresc toată ziua. Te‑aştept la trenul de două treişdoi. Treişdoi, ca poziţiile.

Spunând acestea, lăsă receptorul să spânzure de fir, astfel încât din el se auzea în continuare râsete şi proteste în vreme ce noi ne îndreptam spre ieşire. Toată lumea râ­dea pe sub mustăţi în biroul poştei. Stolpe se aşeză la coadă la unul din ghişee şi cumpără un timbru, pe care, ieşind, îl lipi pe fruntea unui poliţai ce scutură din cap şi surâse cu un aer îngăduitor.

Spre marea mea surprindere, soţia Standartenführer‑ului sosi într‑adevăr cu trenul de 14, 32 cărând o mulţime de cumpărături de pe piaţa neagră. Ernst petrecu câteva ore cu ea într‑o cameră de hotel, apoi o trimise înapoi la Nürn­berg spunând că nu putea să întârzie mai mult timp. Când femeia plecă, întregul salon a făcut‑o lată cu vinul şi tă­ria pe care ea le adusese.

Într‑o bună zi Stolpe dispăru. Îl expediaseră într‑un stabiliment psihiatric special. O săptămână mai târziu am primit această carte poştală:

„Fabrica de dilii

Nürnberg, 18 aprilie 1944

Dragul meu Sven,

În ce rahat am intrat. Fumatul interzis. Ieşirea inter­zisă. Mă duc la closet în cea mai mare taină, fiindcă mi‑e teamă să n‑aud, dintr‑o clipită‑n alta, ca şi asta‑i interzis. Până la masa de‑aseară mă îndopam sub pat, dar o in­firmieră mi‑a spus că nu‑i interzis să mănânci. Toate uşile‑s încuiate, în afară de aia de la closet, care‑i larg deschisă. La toate ferestrele sunt gratii de fier, dar nu ştiu dacă‑s acolo ca să ne‑mpiedice să fugim sau să ne ferească de atacuri din afară.

Un salut frăţesc,

          Ernst diliu.