Legiunea blestematilor (final)

Oberstleutnant von Barring şi cu mine pe punctul să ne îmbătăm criţă la lumina tremurătoare a unei lu­mânări, în adăpostul companiei.

În faţa noastră tronează o grămadă de sticle de coniac şi de vodcă, unele goale, altele încă pe jumătate pline.

Nervii lui von Barring sunt atât de încordaţi încât nu mai poate suporta să fie lucid. Când nu e beat îl cuprinde o asemenea turbare încât trebuie să‑l legăm pentru a‑l îm­piedica să se rănească sau să rănească pe altcineva. Sin­gurul mijloc să‑l ţinem cât de cât în frâu este să bem împreună cu el. Hinka şi cu mine facem cu schimbul, căci altfel n‑am putea rezista cot la cot cu el. Ţinut veşnic într‑o stare de comă alcoolică, pare aproape normal şi gândeşte coerent:

— Sven, ticăloşia asta a depăşit orice limite...

         Umple cu vodcă o halbă şi o goleşte de parcă ar fi plină cu bere.

— Când mă gândesc ce ne‑au băgat în cap ticăloşii de Hitler şi Goebbels, mi se pare de necrezut. Oare visăm, sau chiar e posibil ca o naţiune întreagă să înghită şi să mistuie atâtea minciuni şi contradicţii? Ce naiba s‑a pe­trecut cu noi, germanii? Ştim cu toţii că ne îndreptăm spre iad, şi am ştiut‑o dintotdeauna! Oare dorim cu toţii să ne sinucidem? Oare suntem într‑adevăr atât de stupizi pe cât părem? Atât de orbi şi de însetaţi de putere? Atât de proşti? Cred că suntem cu toţii nebuni... Eu unul ştiu că sunt, şi nu de ieri, de azi...

VON BARRING

— Îţi aminteşti când Adolf zbiera la radio: „Vreau să cuceresc Stalingradul nu pentru că îmi place numele lui, ci pentru că trebuie să smulgem inamicului acest impor­tant centru nervos al traficului fluvial sovietic, şi voi lua Stalingradul când voi considera că a venit momentul!" Şi câteva săptămâni mai târziu, după capturarea Armatei a 6‑a, alte zbierate ale micului ticălos, în aclamaţiile is­terice ale tâmpiţilor de membri de partid: „Când mi‑am dat seama că nu are rost să luăm Stalingradul, care n‑are nici o însemnătate pentru victoria finală a armatelor noastre, am dat ordin de retragere temporară!" Oamenii au răspuns la discurs cu ovaţii. Dar 180.000 de oameni n‑au putut fi retraşi de la Stalingrad. Nici măcar tempo­rar. O sută optzeci de mii de oameni nimiciţi în bătălia pentru Stalingrad, oraşul „fără însemnătate"...

— Aşa‑i, am răspuns. Noi vedem foarte limpede în­şelătoria. Dar ce poate face un regiment disciplinar împo­triva a şaizeci sau şaptezeci de milioane de papagali fle­cari care nu văd nimic pentru că nu vor să vadă nimic? Mai bine moartea decât pierderea războiului, asta spun ei azi, când războiul e deja pierdut... Dar ceea ce gândesc este: „Mai bine să moară alţii decât să pierim noi". La Berlin am auzit o femeie spunând că de‑ar fi să rămână un singur regiment pe front, Germania tot ar câştiga dacă ar fi regimentul SS — Leibstandarte!

— Femeile sunt încă şi mai rele, mârâi von Barring. Să ne apere Domnul de femeile fanatice. Să se ducă dracului totul. Hitler a pierdut războiul, ăsta‑i un fapt. Dar dacă vom vedea, tu şi cu mine, ziua glorioasă a prăbuşirii, asta‑i cu totul altceva. In curând va fi rândul nostru să intrăm la apă. E caraghios să trăieşti cu speranţa de a vedea totul prăbuşindu‑se cât mai curând! Să bem, Sven, asta ne‑a mai rămas...

— Să bem pentru următoarea întâlnire cu o fată fru­moasă. Chiar fanatică! Totul e să ştie meserie...

— Aşa‑i. Odată culcate pe spate, toate‑s la fel. Dacă măcar ar putea să discute despre ceva. Dar n‑au ştiut niciodată altceva decât să se lase pe spate şi să spună „amin" la orice le propui. Ai întâlnit vreodată o femeie care să aibă păreri personale?

Ne‑a întrerupt soneria telefonului de campanie. Eram anunţat că urma să fiu trimis la Lvow pentru a prelua patruzeci de preţioase care de asalt; ultimele, poate, pe care armata le putuse aduna.

A trebuit totuşi să amân călătoria, căci ruşii au ales momentul acela pentru a trece la ofensivă şi ne‑au hărţuit fără întrerupere întreaga săptămână ce a urmat.

Într‑o zi, von Barring intră în adăpostul meu făcân­du‑şi rondul de control. Rămase o clipă nemişcat, pri­vind în jur cu un aer posac.

Apoi spuse:

— M‑am săturat până peste cap!

Şi ieşi ca un nebun.

M‑am grăbit pe urmele lui. Luase rachete de toate culorile şi le trăgea una după alta, astfel că artileriştii noştri erau pesemne teribil de încurcaţi. A trebuit să‑l înşfăcăm, să‑l legăm, să‑l ducem în adăpost. Striga fără întrerupere, cu o voce spartă, tremurătoare, privind drept în faţă cu ochii holbaţi de spaimă, o spaimă pe care doar el o simţea, dar căreia îi puteam ghici profunzimea.

— La ordinele dumneavoastră, Maiestate! Maiestate Hitler, ha, ha, ha! Oberstleutnant von Barring din Regi­mentul Morţii, de serviciu în iad! Asasinul von Barring s‑a prezentat la raport, Maiestate! Maiestate Hitler, ha, ha, ha!...

Mi‑am înfundat degetele în urechi să nu‑l mai aud râzând. Dar când am văzut că era gata să provoace o pa­nică generală printre cei din adăpost care se uitau la el fascinaţi, mi‑am adunat tot curajul şi l‑am lovit.

De acum înainte nu mai rămăsesem decât doi. Hinka cu mine. Von Barring, atât de tânăr şi de bun, care odi­nioară ne sprijinise împotriva porcului de Meier, cedase încordării şi presiunii permanente.

Câtva timp după aceea, în timpul unei scurte călătorii în misiune de serviciu, Hinka şi cu mine ne‑am oprit la ca să trecem pe la spitalul de boli nervoase al armatei, unde fusese transferat von Barring.

Legat de pat, zâmbea prosteşte şi nu ne‑a recunoscut. Saliva îi curgea pe bărbie şi chiar pentru noi, prietenii săi, spectacolul era dezgustător.

Vizita aceasta ne‑a zguduit atât de tare încât atunci când am ajuns în tren am rămas mult, mult timp, fără să rostim un cuvânt. În cele din urmă Hinka râse nervos — nu, râse disperat — şi declară:

— Nu suntem atât de duri pe cât vrem să fim, nu‑i aşa, Sven?

Am oftat.

— Nu... a fost îngrozitor.

— Dacă unuia dintre noi i s‑ar întâmpla aşa ceva, promitem să facem unul pentru altul ceea ce trebuie?

Am pecetluit înţelegerea cu o strângere de mână energică.