joi, 11 octombrie 2012

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire (5)


Camera dublă
O cameră ce aduce cu o visare, o cameră cu adevărat spirituală, unde atmosfera stagnantă bate uşor în roz şi în albastru.
Sufletul face o baie de lene, îmbălsămată de regret şi dorinţă. E ceva crepuscular, albăstrui şi tulbur-roşcat; o visare a voluptăţii pe vreme de eclipsă.
Mobilele au forme alungite, obosite, lîncede. Mobilele, pare-se, visează; le-ai crede hărăzite cu o viaţă somnambulică, întocmai ca vegetalul şi mineralul. Stofele vorbesc un grai mut, ca şi florile, ca şi cerul, ca şi soarele în amurg.

Pe ziduri, nicio ticăloşie artistică. Faţă de visul pur, de impresia neana­lizată, arta definită, arta pozitivă e o blasfemie. Aici, totul are îndestulătoarea lumină şi delicioasa obscuritate a armoniei.
O infinitesimală mireasmă dintre cele mai alese, în care se îmbină o prea uşoară umiditate, pluteşte în această atmosferă, unde spiritul aromind e legănat de senzaţii de caldă seră.
Muselina curge din belşug înaintea ferestrelor şi a patului; se revarsă în cascade ca de omăt. Pe pat este culcat Idolul, stăpâna visurilor. Dar cum de se află aici? Cine a adus-o? Ce putere magică a urcat-o pe acest tron al visării şi voluptăţii? Dar ce mă priveşte? Iat-o! O recunosc.
Iată-i ochii a căror văpaie străbate crepusculul; aceşti subtili şi teribili ochi, pe care îi recunoşteam după înspăimîntătoarea lor maliţie! Ei atrag, subjugă, mistuie privirea nesăbuitului ce îi contemplă. Am studiat deseori aceste negre stele care stîrnesc curiozitatea şi admiraţia. Mulţumită cărui demon binevoitor mă aflu împrejmuit de taină, tăcere, pace şi miresme? O, beatitudine! Ceea ce numim de obicei viaţă, chiar în mai fericită revărsare a sa, n-are nimic comun cu această supremă viaţă de care iau cunoştinţă acum, şi o sorb minut cu minut, clipă cu clipă!
Nu! Nu mai sunt minute, nu mai sunt clipe! A pierit timpul; stăpîneşte Veşnicia, o veşnicie a deliciilor!
Dar o lovitură grozavă, grea, răsună în uşă şi, ca în visurile de iad, mi s-a părut că primesc în pîntec o izbitură de cazma.
Şi apoi a intrat un Spectru. E un portărel care vine să mă chinuiască în numele legii; o ticăloasă concubină care vine să se văicărească de sărăcie şi să adauge trivialitatea vieţii sale la durerile vieţii mele; sau mai degrabă curierul unui director de ziar care cere urmarea la manuscris.
Odaia paradisiacă, idolul, stăpîna visurilor, Silfida, cum spunea marele René, toată această magie pieri la năprasnica lovitură a Spectrului.
Grozăvie! Mi-aduc aminte! Mi-aduc aminte! Da! Această chiţimie, această reşedinţă a plictisului etern, e într-adevăr a mea. Iată mobilele proaste, pră­fuite, ciuntite; căminul fără văpaie şi fără jăratic, mînjit de scuipat; jalnicele ferestre pe care ploaia a tras brazde în pulbere; manuscrisele cu ştersături sau neterminate; calendarul unde creionul a însemnat date sinistre!
Şi acel parfum dintr-o altă lume, de care mă îmbătam cu o simţire mereu desăvîrşită, e înlocuit, vai! cu o puturoasă duhoare de tutun, amestecată cu nu ştiu ce mucegai scîrbos. Se respiră aici acum rîncezeala dezolării.
În această lume strîmtă, dar plină de scîrbă, un singur obiect cunoscut îmi surîde: fiola de laudanum; o veche şi îngrozitoare prietenă; ca toate prie­tenele, darnică, vai! în mîngîieri şi trădări.
Oh! Da! Timpul a reapărut; acum timpul domneşte ca un stăpîn, şi odată cu hidosul bătrîn s-a întors întregul său cortegiu demonic de Amintiri, Păreri de rău, Spasme, Temeri, Coşmare, Mînii şi Nevroze.
Vă încredinţez că acum secundele sunt puternic şi solemn accentuate, şi fiecare, tîşnind din pendulă, zice: — „Eu sunt Viaţa, insuportabila, neînduple­cata Viaţă!”
In viaţa omenească nu e decît o Secundă care are menirea să anunţe o veste bună, vestea cea bună, care-i pricinuieşte oricui o frică dc neînţeles.
Da! Timpul domneşte; şi-a reluat brutala dictatură. Şi mă împinge ca pe un bou, cu dubla-i prăjină ascuţită.
 — „Haide, hai, mîrţoagă! Asudă, robule! Trăieşte osînditule!”


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!