Fiecare cu himera lui
Sub o vastă boltă
cenuşie, într-o întinsă cîmpie de pulbere, fără drumuri, fără iarbă, fară un
mărăcine, fără o urzică, am întîlnit mai mulţi oameni care mergeau încovoiaţi.
Fiecare ducea în spinare o enormă Himeră, grea ca un sac de făină sau de cărbuni,
ori ca echipamentul unui infanterist roman.
Dar cumplita fiară
nu era o povară inertă; dimpotrivă, împresura şi încleşta omul cu muşchii ei
elastici şi puternici; îşi înfigea cele două straşnice gheare în pieptul celui
călărit şi fabulosu-i cap se sprijinea pe fruntea omului, ca una din acele
chivere spăimîntătoare cu care vechii războinici nădăjduiau să sporească groaza
duşmanului.
Întrebai pe unul
din aceşti oameni şi îi cerui să-mi spună unde se duceau aşa împovăraţi. Îmi
răspunse că nu ştia nimic, nici el, nici ceilalţi; dar că mergeau, se înţelege,
undeva, deoarece erau mînaţi de-o nevoie neînfrânată de a merge.
Curios lucru,
vrednic de însemnat: niciunul din aceşti drumeţi nu arăta o înfăţişare pornită
împotriva sălbaticei fiare agăţate de grumazul şi lipite de spinarea lui; s-ar
fi zis că o privea ca făcînd parte din el însuşi. Toate aceste mutre obosite şi
setoase nu mărturiseau nicio deznădejde; sub cupola spleenică a cerului, cu
picioarele afundate în pulberea unui tărîm la fel de pustiu ca şi acest cer,
mergeau cu înfăţişarea resemnată a unor osîndiţi să nădăjduiască mereu.
Şi cortegiul
trecu pe lîngă mine şi se afundă în zarişte, acolo unde faţa rotunjită a
planetei se fereşte de curiozitatea privirii omeneşti.
Şi mă încăpăţînai o vreme sa
dezleg taina; însă îndată nestăvilita Indiferenţă se abătu peste mine, şi mă
pomenii şi mai greu împovărat decît ei înşişi sub covîrşitoarele lor Himere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu