Micul Cantemir și cartea care striga după ajutor

Trebuie să spunem că băiatul n-a apucat să asculte nici un sfert din această zicere veche, foarte veche, despre care nu se ştie dacă a vindecat vreodată durerile, bolile sau bubele, dar a înveselit multe perechi de urechi, de multe ori, precum a făcut şi azi cu ale noastre.

—  Ajutooor, au, auuu, mă doare, au-au-auuu...

Aceste strigăte înăbuşite veneau dinspre gardul grădinii, cel de la dreapta băiatului. Erau, aţi auzit, strigăte obişnuite. Cineva striga după ajutor. Dar felul în care se alcătuiau sunetele era cel puţin ne­obişnuit. Parcă ar fi fost făcute din hîrtie foarte uscată, din răsfoiala grăbită a unor cărţi vechi sau din rostogolirea literelor desprinse brusc de pe hîr­tie şi amestecate între ele ca păsatul răsturnat într-o farfurie întinsă. Şi dacă vă mai spun că erau strigătele unei cărţi, n-o să mă credeţi. Da, o carte striga după ajutor.

Micul Cantemir alergă într-acolo. Sări cîteva stra­turi, ocoli doi pini mărunţi, şi să vezi, şi să nu crezi: o umbră scundă, nelămurită, umbra unuia care fuge, parcă un rîs înfundat, nimic; dar, la doi paşi, legată bine de gard cu sfoară şi sîrmă de oţel, abia mai avea puterea să scîncească o carte destul de groasă, cu coperţile învelite în hîrtie albastră, decolorată de soare.

—  Frumos îţi şade! o dojeni micul Cantemir. Stăpînul tău te-a lăsat în casă, pe raft sau pe masă, lîngă condei şi hîrtie, şi tu îţi faci de cap noaptea, la ora asta, singură, cînd toţi dorm. Frumos, n-am ce zice...

„Hait, îşi spuse băiatul, oprindu-se, parcă aş fi ma' Amalia. Ce să fie asta? Mii de rachete!" Uneori, impulsul de a vorbi ca mătuşile lui era ca un ceai clocotit pe care continui să-l sorbi, deşi îţi arde bu­zele. Atunci i se părea că îi creşte între urechi o bonetă de lînă, iar picioarele i se împiedică într-un şorţ cu buline albe şi negre.

—  N-am fost singură, scînci cartea.

—  Dar eşti singură. Am fost nu-i totuna cu sunt. Astea-s două verbe deosebite.

—  Vai, suspină cartea, cît sunt eu de supărată acum, tot mă apucă rîsul. Te-ai apucat să mă înveţi pe mine carte, în loc să-mi scoţi legăturile astea afurisite. Cum adică, două verbe deosebite?

—  Aşa cum am spus, mîrîi micul Cantemir.

Privi cartea legată de gard, filele ei încremenite, coperţile bine strînse, totul înfăşurat cu un fel de grijă în sîrmă, o legătură trainică de gospodar priceput. Nu mai era atît de sigur pe ce spusese, dar se ţinea băţos. Se poate face faţă la orice în felul acesta. ,,Cred că am spus o prostie, îşi zise, chestia cu verbele n-am nimerit-o. Stai să mă gîndesc..." Privea încruntat în jurul lui. Nici ţipenie.

—  Chiar aşa cum ai spus? insistă, cartea.

Soarta ei părea s-o îngrijoreze mai puţin. Părea obişnuită cu gîndul că de aici înainte legată la gard va rămîne. Cum se obişnuise atît de repede? Nu ştiu nici eu.

—  Cum am zis? încercă micul Cantemir o scăpare.

Băiatul învăţase multe lucruri folositoare de la Hopa-Mitică-nu-se-sparge-nu-se-strică-cade-n-cap-şi-se-ridică, pe care îl întîlnise într-o zi la ştrand. De multe ori ieşea el basma curată. Ştia să cadă mereu în picioare ca pisica. Dar povestea cu urciorul n-o ştia. De altfel, nici nu ne ocupăm de ea aici. În altă carte. Cine n-o ştie şi n-are răbdare pînă atunci s-o întrebe pe ma’Amalia, într-o zi cu soare.

—  Boul se leagă de coarne şi omul de limbă, spuse cartea.

Glasul i se schimbase. „Cred că aşa vorbeşte un inspector care inspectează inspectori", îşi zise băiatul. Odată, pe o bancă, în parc, doi oameni vorbeau despre inspectori şi despre inspectorii inspectorilor. La celălalt capăt al băncii, micul Cantemir citea „Ar­hipelagul în flăcări". Printre flăcările care mistuiau fără milă arhipelagul, băiatul îi auzise pe cei doi. Din felul în care vorbeau, el îşi făcuse o anume părere despre glasul unui inspector al inspectorilor. Şi acum îi era dat să audă aşa ceva din gura cărţii acesteia.

Ţi se face părul măciucă. „Bine, n-or fi două verbe, nu sunt, avem de-a face cu două timpuri. Foarte bine, am greşit! Dar pentru asta ţi se face o morală lungă pînă în planeta Marte şi adîncă de zece zile, ca şi cînd una pînă la Ecuator şi cam de o zi jumate n-ar ajunge!" Micul Cantemir e convins nu numai că ajunge, dar că şi întrece. Iarăşi, bineînţeles, una din ideile lui năstruşnice!

 — Le ocoleşti cît poţi, te tot scarpini la urechea stîngă cu mîna dreaptă, zise cartea. Ce să mai vorbim! Am impresia că, ori de cîte ori ai prilejul, faci aşa. Asta e o metodă, la tine. Decît să stai aşa gînditor, s-o faci pe neînţelesul, mai bine desfă-mi o dată legăturile astea. Am amorţit, mă sufoc. Hai, dă-i drumul!

„Ar trebui să te las aici, să stai astfel legată şi să ţopăi eu în jurul tău ca cei din tribul Babongo, ca Pieile roşii, aşa ar trebui..." Deşi acestea erau gîndurile micului Cantemir, el se lăsă în genunchi şi se apucă să desfacă sforile şi sîrmele cu care era legată cartea. În timp ce mîinile lucrau fără să se încurce, se gîndea că una face şi alta gîndeşte, dar faţă de cartea legată fără milă de gard simţea un fel de teamă amestecată cu respect, amestec binecunoscut, dragi copii, din multe cărţi pe care le-aţi citit. În situaţia ei, altul s-ar fi pornit pe rugăminţi: „Fii atît de bun, te rog, am să-ţi plătesc un abonament la cinematograf, dezleagă-mă că-ţi dau, şi-ţi dreg", fel de fel de chestii de-astea cu lacrimi. Dar ea, nu! Ea a spus: „Dezleagă-mă!" de parcă ar fi fost cineva obligat s-o facă de la început, chiar înainte de a fi fost legată, poate. A spus-o ca pe ceva care se înţelege fără nicio altă explicaţie, ca pe o axiomă. Curios!"

 În sfîrşit, cartea fu liberă. Credeţi că a început să sairă de bucurie, să plîngă cu un ochi şi să rîdă cu celălalt, să-şi aducă aminte de toate neamurile ei? Nimic din toate astea. Se răsfoi o dată, îşi desfăcu în părţi coperţile, le strînse, făcu vreo cîteva genufle­xiuni, îşi încercă tăria legăturilor din cotor. Apoi spuse:

— Nu eşti tu chiar atît de neascultător pe cît se părea. Numai că-ţi place să spui nu în loc de da, semeni cu mulţi ca tine.

Mai vorbi cîte ceva despre lipsuri şi îndatoriri, după care încheie cu formula destul de cunoscută:

— Dar eşti un băiat bun.

— Mulţumesc din suflet, zise băiatul.

— Mulţumeşte-te cu puţin, zise cartea.

— Nici nu mă gîndesc, răspunse micul Cantemir. Începuse să-i pară rău că a fost „băiat bun." Iată alt defect al lui: trece prea repede de la bucurie la supărare, de la rîs la plîns, de la alb la negru.

— Ia spune-mi, te rog, ce fel de carte eşti tu, de mă iei aşa? Nu cumva eşti o carte pentru leneşi? 

—  Nu tocmai. Nu sunt o carte pentru leneşi. Ara fost însă cartea unui leneş; din nenorocire; dar pun eu mîna pe el.

—  Ce-are a face asta cu ce-ai spus adineaori, întrebă micul Cantemir.

Cartea zîmbi subţire:

— N-ai decît să nu te mulţumeşti. Nu chiar tot ci spun eu seamănă cu ce trebuie. Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum scrie la carte. Şi de unde ai vrea să ştiu eu chiar tot? Ia spune! Mai ales că de doi ani pe capul meu a stat un leneş dintre cei mai mari. Multe nu înţelegi, multe ai să înţelegi. Că mult tră­ieşti, multe auzi; mult umbli, multe vezi, mult trăieşti, multe pătimeşti, multe greşeşti, multe înveţi. Da, băiatule, asta-i!

—   Doi ani întregi atît de leneş? făcu micul Cantemir.

—   Doi ani şi două luni jumătate, nici mai mult, nici mai puţin.

—   Şi n-a observat nimeni mai devreme că-i atît de leneş ?

—   Au observat unii, dar avea diplomă.

—   Cine, el ? Diplomă? Mă faci să rîd!

—   Rîzi!

—   Ha, ha, ha, ha! Am rîs, dar nu-mi ajută la nimic. Explică-mi, sunt foarte greu de cap.

—   Să vezi: diploma i s-a dat pe vremea cînd nu văzuse încă nimeni că e leneş.

—   Cred că era foarte devreme, de aceea nu s-a văzut.

—   Desigur, era foarte devreme, era aproape întuneric.

—   Aha!

—  Cînd a început să se observe, era foarte tîrziu şi toţi sperau că se va îndrepta, făceau fel de fel de presupuneri, dar el, nimic: parcă pentru o vorbă vie, gura lui cerea chirie, şi rumega vorba ca oaia iarba, că ştii tu, băiete, lenea e cucoană mare, care n-are de mîncare, şi i-e lene să şi vorbească, dar încă să mai muncească, fiindcă toţi copacii înfrunzesc, dar mulţi din ei nu rodesc. Aşa şi cu leneşul meu. Nu-i însă, doamne fereşte, un caz tipic!

—   Cu toate explicaţiile, făcu băiatul încurcat, mi-e capul greu şi nu prea.,.

—   Te înţeleg, dar n-am ce-ţi face. Multă vreme n-am înţeles nici eu, ba am şi fost criticată pentru asta. Pînă cînd, legîndu-mă el mai strîns ca de obicei la gard, n-am mai reuşit să scap singură şi toţi au văzut adevărul. Discutîndu-se cazul, s-a ajuns la concluzia că au avut de-a face cu un leneş extrem de abil, care a lenevit înşelînd vigilenţa tuturor. De altfel, se pare că acesta era singurul leneş care mai răimăsese în şcoală. Iţi aminteşti, cred, de întîmplarea cu leneşii aceia care stăteau într-un hambar şi mîncau posmagi muiaţi, şi de lene înghiţeau bucăţile de posmag fără să le mestece, zăcînd întinşi şi nemişcaţi. Iar cînd luă foc hambarul, şi cineva strigă la ei să iasă că ard, fugiţi, arde casa cu voi, fugiţi! — unul dintre leneşi vorbi încet şi greu, fiindcă de cînd nu mai vorbise limba i se prinsese pe jumătate de cerul gurii, iar cealaltă jumătate căpătase o coajă care se îngroşa mereu. Vorbele acestuia: „nu ţi-e lene să vorbeşti" n-au fost auzite de nimeni, dar nu numai de asta arseră ei în foc. Iar leneşul meu scăpă teafăr căci, spre seară, a căzut o ploaie şi focul se stinse, şi el fiind într-o margine nu se alese decît cu o sprînceană pîrlită. Cum a ajuns apoi să-i înşele pe toţi, e greu de înţeles. Se mai întîmplă. Important e că l-au descoperit! De bucurie au uitat să mă dezlege de la gard, drăguţii de ei. Bine că a fost ultimul. Există şi o hotărîre în acest sens.

—  Chiar ultimul? se linguşi băiatul.

—  Precis. Ultimul.

In aceeaşi clipă, urechile mici şi rotunde ale cărţii începură să crească; ele se lungeau văzînd cu ochii, căpătau tot mai repede forma urechilor regelui Midas.

Din "Intâmplări din noaptea soarelui de lapte" de George Bălăiţă
Cap 13 Aici
Cap 1 Aici