Pär Lagerkvist si Ioan Mantuitorul

Ioan Mîntuitorul

Ma numesc Ioan, însă mi se spune Mîntuitorul, pentru că voi mîntui oamenii de pe pămînt. Eu sunt cel ales şi de aceea mi se spune aşa. Eu nu sunt ca ceilalţi; nimeni de aici, din oraş, nu-i ca mine. În pieptul meu a aprins Domnul un foc care niciodată nu se va stinge, îl simt mereu cum arde acolo, înăuntru, zi şi noapte. Simt că trebuie să-i mîntuiesc, să mă jertfesc pentru ei. Prin credinţa mea, pentru că predic pentru ei, vor fi răscumpăraţi.

Da, simt cum trebuie să cred, trebuie să cred pentru ei. Pentru toţi cei care se îndoiesc, pentru toţi cei care suferă de foame şi de sete şi nu se pot sătura; pe toţi îi voi alina. În tulburarea şi desperarea lor mă strigă pe mine – şi eu le ogoiesc durerile ca o mînă blîndă şi milostivă, şi toate trec.

Da, eu voi mîntui oamenii de pe pămînt. Din al patruzecilea an al meu am înţeles că am fost cel ales pentru asta. De atunci mă deosebesc de toţi ceilalţi.

Nu mai sunt îmbrăcat ca ceilalţi, şi chiar numai din faptul acesta tot se poate înţelege ceva. La haină am două rînduri de nasturi de argint, am o panglică verde în jurul taliei şi una roşie la braţ.

De un cordon trecut pe după gît port capacul unei cutii de ţigări de foi, care reprezintă o femeie tînără şi frumoasă; nu-mi mai aduc aminte ce semnificaţie are; uite, aşa sunt îmbrăcat. Fixată cu un fir invizibil care-mi înconjoară capul, port în frunte o stea, pe care am tăiat-o din tablă; ea sclipeşte şi străluceşte la soare, se vede de la mare distanţă şi aruncă raze care sunt observate de toată lumea.

Cînd merg pe stradă, toţi se uită după mine. Rămîn miraţi. Uite-l pe Mîntuitor, îşi spun unul altuia. Pentru că ei ştiu cine sunt. Ei ştiu că am venit să-i mîntuiesc. Dar nu mă înţeleg încă. Nu cred aşa cum ar trebui să creadă. Nu aşa cum cred eu. Nu arde nimic în ei, ca în mine. De aceea trebuie să le vorbesc, să-i învăţ să creadă; de aceea trebuie să mai zăbovesc aici încă multă vreme.

Mi se pare că-i ceva foarte ciudat – ei îl văd pe Mîntuitorul lor şi îi aud glasul, el este printre ei şi ei încă nu-l cunosc. Însă într-o bună zi ochii lor se vor deschide şi-l vor vedea pe El aşa cum este.

Azi e zi de tîrg. Am fost în piaţă şi am predicat ca de obicei. Erau acolo ţărani cu căruţe. Toţi s-au strîns în jurul meu. Le-am vorbit despre tot ce port în mine, despre vestirea pe care trebuie s-o aduc lumii întregi, despre faptul că am venit ca să-i răscumpăr, că prin mine vor dobîndi pacea. M-au ascultat cu atenţie; cred că vorbele mele i-au întărit.

N-am înţeles de ce rîdeau. Eu, eu nu rîd niciodată. Pentru mine totul este serios. Cînd privesc mulţimea aceea de oameni şi cînd mă gîndesc că în fiecare dintre ei este un suflet care trebuie

mîntuit ca să nu piară, că trebuie să creadă ca să nu cadă în deznădejde, atunci mă simt cuprins de ceva solemn şi serios. O, ce măreţ era cînd stăm acolo şi-i simţeam adunaţi în jurul

meu. Mi s-a părut o clipă că era aşa ca şi cum aş fi privit pe deasupra unor mulţimi nenumărate, chiar şi pe deasupra acelora care nu erau azi prezenţi ca să mă asculte – căci e un

tîrg prea mic ca să vină atîta lume – că priveam pe deasupra tuturor oamenilor de pe pămînt, a

tuturor celor flămînzi şi însetaţi după pace, şi că trebuia să-i mîntuiesc. A fost o clipă binecuvîntată, pe care niciodată n-am s-o pot uita. Cred că astăzi eram plin de Duhul Sfînt şi că ei mă înţelegeau.

Cînd am terminat, a păşit înainte unul dintre ei şi mi-a dat în numele întregii adunări o varză. Am luat-o cu mine acasă şi pentru seară am pregătit din ea o supă bună şi hrănitoare. De multă vreme nu mai avusesem o mîncare caldă. Dumnezeu să-l binecuvînteze!

Ce păcat de oameni! Toţi sunt nefericiţi, disperaţi, toţi suferă. Brutarul Johansson este nefericit pentru că nu mai cumpără nimeni de la el de cînd alături s-a instalat o altă brutărie. Pîinea lui este totuşi foarte bună; deseori mi-a dat o pîine mică, rotundă, s-o iau acasă. Orice pîine e bună. Poliţistul Ekstrom, cu care stau deseori de vorbă, este nefericit pentru că soţia lui neglijează gospodăria şi nici nu-i pasă de el. Chiar şi ajutorul de primar este nefericit, pentru că şi-a pierdut unicul fiu.

Numai eu sunt fericit. Pentru că în mine arde focul credinţei, care nu se stinge niciodată, care va arde mereu, pînă ce mă va consuma. Eu n-am nicio frămîntare şi nicio nelinişte, eu nu sunt ca ei. Nici n-aş putea fi. Eu nu trebuie să disper. Ci trebuie să cred în locul lor.

M-au dus la o instituţie de asistenţă socială, ca să fiu scăpat de grijile pământeşti şi să mă pot consacra în întregime chemării mele de mîntuitor. O duc bine aici, ni se dă de mîncare de două ori pe zi. Ceilalţi sunt nişte bieţi calici; mi se face rău cînd îi văd. Sunt buni şi liniştiţi de felul lor şi mi se pare că niciodată nu m-a înţeles cineva atît de bine ca ei. Mîntuitorule, aşa-mi zic ei, ca şi toţi ceilalţi, şi au o mare veneraţie pentru mine.

Serile predic pentru ei. Ascultă plini de reculegere şi fiecare cuvînt le pătrunde pînă în inimă. Cum le mai strălucesc ochii cînd le vorbesc! Se agaţă de mine, de vorbele mele, ca de unica lor speranţă. Da, ei pricep că am venit să-i mîntuiesc.

Totdeauna după masa de seară îi adun în jurul meu şi le vorbesc plin de entuziasm, plin de lumina cerească din mine, le vorbesc despre credinţa care poate să biruie orice, care transformă lumea aceasta în sălaşul fericit pe care mi l-a dat Cel-de-Sus. Directorul zice că pot să spun ce-mi place, că nu face nimica. E mulţumit de mine. Pe urmă ne ducem să ne odihnim, în camera noastră suntem patru. Deasupra patului meu atîrnă steaua; ea străluceşte şi arde toată noaptea, în întunecimea de deasupra mea. Ea răspîndeşte lumină pe chipul meu în timp ce dorm. Eu nu sunt ca toţi ceilalţi de pe pămînt.

O, ce înspăimântătoare nelinişte în sufletul meu! Bezna, disperarea, ne cuprind pe toţi! Steaua a dispărut, steaua mîntuirii, steaua care, ea singură, ne putea arăta calea cea dreaptă! Azi dimineaţă, cînd m-am trezit, cuiul în care o atîrnasem era gol! Nimeni nu ştia ce cale luase! Bezna ne înconjoară, caut o singură rază de lumină, însă n-o găsesc; nicio cale nu desluşesc în întunericul ăsta îngrozitor! Toţi sunt zdrobiţi, tot oraşul este cufundat în doliu. De sus, de la azil, vedem cum s-a lăsat ca un fel de cenuşă deasupra oraşului; cerul e cenuşiu şi înnorat, nu se zăreşte nicio licărire! Cum vom fi oare mîntuiţi de nenorocirea noastră? Cum vom găsi drumul care să ne scoată din deznădejdea ce ne-a cuprins?

Toţi nădăjduiesc în mine. Dar ce sunt eu dacă steaua nu mai străluceşte deasupra capului meu, dacă nu mă mai călăuzeşte lumina cerească? Acum nu mai sunt nimic, doar un calic, ca toţi ceilalţi. Cine ne va mîntui deci?

Am regăsit-o şi toată ziua am mulţumit şi proslăvit în genunchi pe Domnul! Bătrînul Enok o luase. Am găsit-o sub salteaua lui. Acuma suntem toţi veseli şi din nou încrezători. Credinţa mea a devenit mai arzătoare, după încercarea prin care am trecut. Enok făcuse asta doar în glumă – şi l-am iertat.

Simt cîteodată atîta singurătate şi atîta gol în jurul meu! Ca şi cum oamenii n-ar pricepe vestirea mea. Mă îndoiesc de puterea mea asupra sufletelor lor. Cum îi voi putea răscumpăra oare?

Ei rîd întotdeauna atît de încrezători cînd le vorbesc; doar cît mă văd şi li se luminează chipurile. Dar ei cred cu adevărat în mine? Mi se pare ceva atît de ciudat faptul că ei nu înţeleg cine sunt, că ei nu simt focul care arde în mine, extazul meu ceresc, cum arde şi se consumă ceva înăuntrul meu. Eu însumi o simt atît de bine! Cîteodată, cînd predic, mă simt ca şi cum aş fi singur, deşi stau acolo în jurul meu gloate mari de oameni şi mă ascultă. Sunt ca o flacără care creşte din ce în ce mai sus, se înalţă din ce în  ce mai limpede şi mai pură spre cer, însă nimeni nu se încălzeşte la ea...

O, îndoială care vrei să mă zdrobeşti! Cine ne face atît de săraci şi de degradaţi, dacă nu tu? Astăzi m-am dus la flori şi la păsări; sunt atît de fericite că vin! Ciocîrliile jubilau, ciuboţica cucului şi violetele se iveau pretutindeni din iarbă. Am predicat un moment în cea mai adîncă reculegere. Totul mă asculta. Ciocîrliile se opriseră deasupra capului meu, ca să audă mai bine. Cîtă pace găseşte sufletul meu în natură, acolo unde totul mă înţelege atît de bine!

Dacă oamenii ar fi flori sau copaci, m-ar înţelege şi ei. Da, atunci ar fi mult mai fericiţi. Însă ei sunt legaţi de pămînt, deşi nu-i aparţin. Sunt flori smulse cu rădăcină, soarele doar îi arde, ţărîna abia aşteaptă să se facă ţărînă. Nimic de aici nu-i face fericiţi, nimic nu-i poate mîntui, fără numai vestirea din cer, pe care le-o aduc eu. Atunci toate se vor limpezi şi pămîntul va mirosi a crini. Atunci vor dobîndi pacea.

Cînd m-am întors înapoi în oraş, seara, era adunată o mulţime mare de lume la berărie; îl strigau pe Mîntuitorul lor, voiau să predic pentru ei. Însă eu le-am spus că am fost plecat şi că am vorbit cu Dumnezeul meu, iar acuma trebuie să mă întorc acasă, să reflectez asupra celor ce mi-a spus. Poate că nu era adevărat. Mă simţeam însă ca un străin şi m-am întors amărît acasă.

O, suflete al meu, cît e de greu să trăieşti! Cît de grea este chemarea pe care-o am!

Azi după amiază, pe cînd mergeam cufundat în gînduri, m-am pomenit în mijlocul copiilor care ieşeau de la şcoală. S-au strîns ciotcă în jurul meu. „Uite-l pe Mîntuitoru’, strigau ei, uitaţi-vă la Mîntuitoru’!" Mă înghesuiau din toate părţile şi a trebuit să mă opresc. Şi iată că unul dintre ei ridică braţele în sus şi strigă: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!” Cred că-i învăţase cineva să facă asta pentru că deodată au început toţi să strige la fel. Şi-au ridicat în sus mîinile lor mici şi în jurul meu au răsunat vocile lor copilăreşti: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!"

Am simţit ceva ca şi cum mi-ar fi trecut prin piept tăişul unei spade. Am simţit cum mi se opreşte inima şi o sudoare de nelinişte mi-a îmbrobonit fruntea. Mi-am făcut drum printre strigătele şi zarva lor şi am scăpat. Am intrat în curtea tâmplarului Lundgren şi am plîns.

Iubesc copiii. Nimeni nu-i iubeşte ca mine. Cînd privesc în ochii lor limpezi, simt o bucurie pe care nimic pe pămînt nu mi-o poate oferi. Aş vrea să-i văd venind la mine. Atunci i-aş lua pe genunchi, le-aş mîngîia creştetele şi ei şi-ar lipi obrăjorul lor cald de al meu...

Aşa l-am văzut deseori pe copilaşul brutarului Johansson, cînd tată-său, serile, se aşeza pe-o bancă să se odihnească. Atunci am văzut cum el, copilul, dădea uşor cu pălmuţa în obrazul tatălui său, îşi arunca braţele de gîtul lui şi rămîneau multă vreme aşa, fără să se mai sinchisească de altceva. Am tînjit de multe ori după o mică pălmuţă care să mă bată tot aşa pe obraji...

Însă acela care e chemat să mîntuiască omenirea, acela trebuie să umble singur, ca un străin. El nu are niciun sălaş, nicio bucurie, nicio grijă care să-l lege de cele pămînteşti. El este un străin, pentru că în el arde focul care îl va consuma. Cine-i acesta, care nu-i la fel cu ceilalţi? „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!"

Să crezi, să crezi mereu şi iar să crezi! Să crezi pentru toţi ceilalţi! O, în fiecare seară sunt atît

de obosit, de parcă aş trăi miile lor de vieţi! Mă prăbuşesc pe culcuşul meu şi dorm ca o vită. Doar steaua mai arde deasupra capului meu obosit de moarte, ca să mă trezesc din nou şi să cred mai departe.

De ce am fost eu cel ales? Deseori, cînd stau la fereastra de sus a azilului şi privesc pe  deasupra oraşului, mă gîndesc ce ciudat lucru e că tocmai eu trebuie să-i mîntuiesc. Sunt atît  de neînsemnat! Mulţi au, aici pe pămînt, mai multă vigoare, mai multă vlagă decît mine. Chemarea mă apasă ca o povară pe care sunt prea slab s-o duc; îmi vine să mă prăbuşesc în genunchi. Atunci sufletul mi se umple de o tulburare mare.

Mîntuitorului lor nu-i este îngăduit oare să se prăbuşească? Nu-i este îngăduit să-şi simtă sufletul tulburat?

O, de ce trebuie ca tocmai eu, cel mai slab dintre toţi, să cred pentru ei?!

Azi după amiază, cînd mergeam prin piaţă, l-am întîlnit pe ajutorul de primar. Cînd a trecut pe lîngă mine, mi-a făcut un semn prietenesc. „Bună ziua, Ioane", mi-a spus.

Mai-mai să mă opresc în loc.

Nu-mi spunea „Mîntuitorul"! „Bună ziua, Ioane", doar aşa a spus... Doar Ioan, nimic altceva.

De cînd eram copil, nimeni nu m-a mai strigat aşa. Acum îmi aduc aminte că şi maică-mea tot aşa îmi spunea. Mă lua pe genunchi şi mă mîngîia pe cap... Acum îmi amintesc foarte bine

cînd stau şi mă gîndesc: „Bună ziua, Ioane"...

Cît era de bună cu mine! Serile venea acasă, aprindea lampa, pregătea mîncarea şi eu mă căţăram pe genunchii ei. Părul îl avea cu totul şi cu totul auriu, mîinile slabe şi albe, pentru că

spăla podelele în timpul zilei... îmi aduc aminte atît de bine totul... Pe ea o port la gît, e chiar mama.

„Bună ziua, Ioane"...

Ce bine era cînd spunea aşa. Cît de liniştitor şi de bine! Cînd o auzeam, parcă se domolea totul în mine, toată neliniştea, toată tulburarea. Doar „Ioan", şi nimic alta!

O, dacă aş putea fi şi eu ca ceilalţi! Dacă aş putea să-mi scot semnele chemării mele de mîntuitor, să merg de colo colo ca oricare dintre ei, să fiu ca ei. Să trăiesc liniştit şi plin de pace-n suflet, cu treburile mele pămînteşti, cum fac ceilalţi, zi de zi, iar serile să mă culc obosit de roboteala mea lumească, pe care aş fi făcut-o cît aş fi putut de bine, nu obosit numai

de credinţă, doar de credinţă...

Aş fi putut chiar să ajung strungar la Lundgren, tîmplarul. Sau, dacă ar fi fost prea greu, să mătur curtea. Şi atunci aş fi fost ca ei. Şi n-ar mai fi ars un foc înlăuntrul meu! Nicio nelinişte nu m-ar mai fi consumat!

Ioan, doar Ioan, şi nimic alta... Toată lumea ar şti prea bine cine sunt, m-ar vedea toată ziua trebăluind... „E Ioan, ăla care mătură curtea"...

O, de ce trebuie să-i mîntuiesc, eu care sunt cel mai sărac şi cel mai slab dintre toţi! Eu, care aş vrea să trăiesc aici în linişte, atît de mulţumit de pămîntul pe care am văzut lumina zilei. Ca un oaspete căzut în genunchi lîngă masa bogată, ca o floare care abia se ridică deasupra pămîntului.

O, Doamne, Părinte, îndepărtează de la mine paharul acesta!

Nu, nu! Nu-mi este îngăduit să mă îndoiesc! Să nu-i înşel!

Cine este cel care încearcă să-mi amăgească sufletul? Cine este cel care ar vrea să-i prăbuşească pe toţi în bezna întunericului, pentru că eu îi trădez?

Mi s-a întîmplat ceva înspăimîntător! Ce anume? Nu mai cred? Ba da, ba da! Cred! Cred mai mult ca oricînd! Îi voi mîntui! Eu sunt acela, eu îi voi mîntui!

Merg într-una în noapte şi nu-mi găsesc liniştea. Pe străzi, pe drumuri, adînc în pădure şi înapoi. Vîntul bate, norii trec... unde sunt?... îmi fierbe capul... sunt atît de trudit...

Da, cred! Cred! Îi voi mîntui, mă voi jertfi pentru ei. Curînd, curînd...

De ce simt oare, deodată, neliniştea asta? Mîntuitorul oamenilor n-are şi el dreptul să se tulbure şi să dispere, ca mine? Nu, nu...

Sunt din nou în pădure? N-aud oare foşnetul copacilor? De ce rătăcesc pe aici?... De ce nu  sunt lîngă oamenii care aşteaptă, aşteaptă mereu?... Ei însă nu mă înţeleg! Şi cum m-ar înţelege, cînd nu mai sunt decît deznădejde şi suferinţă? Cum ar putea să creadă în mine, cînd rătăcesc fără pace prin beznă?

Nu eu îi pot mîntui! Nu eu, nu eu!

Da, mîntuitorul lor e tot o jale şi-o tulburare pe care ei n-o înţeleg. E ca o pasăre care strigă în cerul înalt, pe deasupra capetelor lor. Ei aud strigătul acolo, sus, însă gîndesc că nu-i pentru ei, pentru că zboară prea sus. Nu mai înainte ca ea să cadă sîngerînd şi să moară pe pămînt o vor înţelege! Abia atunci întîia dată vor putea fi în stare să creadă.

„Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!"

Da, vreau să mă jertfesc, vreau să mă jertfesc! Prin sîngele meu îi voi răscumpăra, prin bietul meu sînge. Curînd, curînd se va săvîrşi...

Somn uşor tuturor floricelelor de aici, din beznă, tuturor pajiştilor, tuturor copacilor, tuturor oamenilor de pe lume. Pace ţie, pămînt drag. Te voi răscumpăra.

Eu veghez noaptea asupra ta. Toate grijile tale sunt ale mele. Tu nu trebuie să suferi, nu trebuie să te nelinişteşti de nimic. Îmi dau doar viaţa pentru tine!

Ce tăcere e aici, în pădure... Merg pe frunze moarte... nu se aude nimic cînd păşesc. Multe flori şi frunze putrezesc acuma, toamna, şi pămîntul e atît de moale pe sub copaci, moale... miroase ca pămîntul gunoit. Clopotul o fi bătînd oare în oraş?... Una... două...

O, cît sunt de istovit, de istovit... aş vrea să mă întorc acasă. Trebuie să mă întorc, să mă odihnesc, să mă culc o clipă... S-or fi întrebînd unde sunt. Desigur că sunt pe drum, e atîta noroi... se vede că a plouat ieri... ce vînt...

Auzi, clopotul bate mereu! Răsună în aer. Ce-i asta? E înfiorător... Sunt mai multe dangăte şi răsună ca-n ziua Judecăţii de Apoi!... Ce să fie? Trebuie să alerg!

Arde! Arde! Flăcările ţîşnesc, cerul e roşu ca sîngele! Arde oraşul! Arde lumea, se năruie! O, Doamne, trebuie să-i mîntuiesc! Trebuie să-i mîntuiesc! Ei mă aşteaptă! Nu mai vine, nu mai vine! Da, alerg, alerg îndată! Vin să vă mîntuiesc! Noroiul mă ţine în loc, alerg îndată!

Cerul şi pămîntul ard! Se prăbuşesc laolaltă. Ca un ocean de foc! Trebuie să-i mîntuiesc! Trebuie să-i mîntuiesc!

Inimă a mea, nu-mi face rău... Inimă bună, nu-mi face rău, că atunci nu mai pot să fug, să respir... Şi trebuie să-i mîntuiesc! Ştii doară, trebuie să-i mîntuiesc!

Doar o mare de flăcări! Şi furtuna vîjîie. Cerul în flăcări se prăbuşeşte asupra lumii şi o aprinde!

Acum, acum sunt şi alţii pe lîngă mine. Se grăbesc în aceeaşi direcţie.

– Lumea se prăbuşeşte! le strig eu.

– O, nu, răspund ei, numai azilul de săraci!

Da, da, azilul! Toţi aceşti bieţi calici, care flămînzesc şi însetează pentru că nu-s în stare să creadă, acum ard acolo, înăuntru! Se prăpădesc ! Numai eu îi pot mîntui!

Inimă a mea, nu-mi mai face atîta rău, ajungem la ţintă, acuma, îndată...

Flăcările se înalţă, pe stradă-i fum, simt căldura... Am ajuns.

Directorul, lume multă, toţi stau acolo gloată.

Îi voi mîntui, îi voi mîntui! le strig.

Nu mai e nimic de salvat! strigă ei şi-mi aţin drumul.

Nu mă înţeleg. Mă arunc în flăcări. Căldura mă buimăceşte... Nu, n-am să mă prăbuşesc, mîntuitorul lor n-are voie să se prăbuşească... Mă clatin doar... merg pe dibuite... prin vestibul... în camere... E gol... ei sunt sus...

Fumul vrea să mă înăbuşe pe scări. Nu, nu, n-am să mă prăbuşesc... Îi voi mîntui... pe toţi... pe toţi... Unde-s?

Merg pe dibuite, buimac... fumul e gros... flăcările se înalţă... mă împleticesc... Unde-s?

Bătrînul Enok, care nu se poate descurca singur... Şi Anton, care-i beteag de picioare... şi bătrîna Kristina, care nu mai pricepe nimica... şi Samuelsson... şi Manfred, cel închis... Mă tîrîi pe pămînt... flăcările mă ling... foşneşte în jurul meu, bubuie... se năruie... Ce-i asta?...

Au scos mobilele, paturile, scaunele... e frig şi pustiu... ca şi cum nimeni n-ar trăi aici... Ce-i asta?... Cu siguranţă, ei nu sunt aici... numai eu... numai eu.

Arde! Arde! Grinzile se prăbuşesc... pale de foc ţîşnesc de pretutindeni... Eu alerg de colo pînă colo! Unde-s?... Unde-s?... Bieţii oameni!... Nu-i mai găsesc... nu mai sunt aici... Doar foc şi pustiire... doar eu... doar eu...

O, inimă a mea, tu eşti cea care arzi? Poate că eşti doar tu! Simt cum îmi consumi corpul, pieptul, membrele, pînă ce nu mai rămîne nimic, în afară de tine! Da, consumă-le, consumă-le! Vreau să fii doar tu, doar tu, inimă care flămînzeşti şi însetezi, doar tu, foc care mă devorezi! Nimic altceva... nimic altceva... doar tu...

Nu... acum nu mai sunt în stare... nu mai... s-a terminat... Da, da, mă prăbuşesc... s-a sfîrşit... sfîrşit...

O, Doamne, iartă-mă că nu am găsit oamenii pe care trebuia să-i mîntuiesc... nu i-am găsit... Iartă inima care arde... doar din dorinţa de a se jertfi... de a muri... de a muri.

Da, simt că mă ierţi... tu ierţi inimile care ard pentru tine, le iubeşti... da, le iubeşti... le îngădui să fie consumate... consumate... tu le dai pacea... pacea...

„Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!"