marți, 16 octombrie 2012

Nivelurile facerii

Sunt mai multe planuri, mai multe niveluri ale verbului „a face”. Primul și cel mai de jos este echivalent cu „a forfoti”. Am întâlnit deseori oameni care se află într-o agitație permanentă - bat cuie, deretică, rearanjează lucrurile, vopsesc, spală ciorapi etc etc. Întotdeauna, indiferent de locul unde se află, de ordinea care domnește în jurul lor, acești oameni găsesc ceva de făcut. Dacă-i întrebi, răspunsul lor este următorul: „fac ca să nu stau”, de multe ori asezonat cu înțelepciuni scorburoase de tipul „dacă stai, îți stă și norocul”.
Următorul plan este al celor care fac ceea ce trebuie ca să își asigure traiul. Aici, „a face” e echivalentul lui „a munci”. Muncitori, medici, zarzavagii etc, muncesc ca să aibă, cum spun ei, „ce să pună pe masă”. Un nivel mai înalt a lui „a face” este acela de „a crea”. Pe palierul asta sunt toți cei care au în cap ideea fixă de „a lăsa ceva în urmă”. Artiști, meșteșugari, sportivi, filosofi, toți aceștia se străduiesc să creeze ceva care să le supraviețuiască - indiferent că asta are sau nu vreun sens. Tot aici, pe acest palier, sunt cei care se eliberează - oameni măcinați, frământați, care scot opere așa cum scot găinile ouă. Sigur, nu mă refer la frecvența scoaterii, ci la necesitatea de a scoate, necesitate căreia nici oamenii și nici găinile nu i se pot împotrivi. Pe ultimul plan se află cei puțini care nu sunt interesați de ce este în afară ci de ce este înlăuntrul lor. Oamenii ăia fac ceva cu ei înșiși. Ei progresează spiritual și asta e o activitate incompatibilă cu forfoteala, cu munca și cu creația. A face și a nu face, pe acest palier ultim, sunt totuna.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!