Aventurile lui Tom Sawyer(10)

Cei doi fugeau într-un suflet spre târg, muţi de spaimă. Din când în când aruncau câte o privire speriată înapoi, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie urmăriţi. În fiecare ciot ivit în cale li se părea că văd un om, un duşman şi li se tăia răsuflarea. Când trecură în fugă prin dreptul câtorva cocioabe lăturalnice aflate în apropierea târgului, lătratul câinilor îl făcu să gonească de parcă ar fi avut aripi la picioare.

-   Numa' de-am ajunge la tăbăcăria veche cât mai putem fugi - şopti Tom, gâfâind din greu. N-o mai duc mult.

Drept răspuns nu se auzi decât gâfâiala şuierătoare a lui Huckleberry. Amândoi alergau cu ochii aţintiţi spre limanul nădejdilor lor şi se sileau din răsputeri s-ajungă. Se apropiau văzând cu ochii. În cele din urmă, se năpustiră amândoi deodată pe uşa deschisă a tăbăcăriei şi se prăvăliră în bezna ocrotitoare dinăuntru, plini de recunoştinţă şi istoviţi din cale-afară. Încetul cu încetul, vijelioasa bătaie a inimilor se mai alină şi Tom şopti:

            -  Huck, tu cum crezi c-o să iasă afacerea asta?

-  Dacă moare doctoru' Robinson, iese cu spânzurătoare.

-  Zău, aşa crezi?

-   Sunt sigur, Tom.

Tom se gândi ce se gândi, apoi zise:

-   Cin'să spuie? Noi?

- Ce eşti nebun? Închipuie-ţi că cine ştie ce se-ntâmplă şi Joe Indianu' scapă nespânzurat. Mai curând ori mai târziu, ne face de petrecanie, cum te văz şi cum mă vezi.

-  Aşa m-am gândit şi eu, Huck.

- Dacă e să spuie careva, n-are decât să spuie Muff Potter, dac-o fi dobitoc. Cum e el mai totdeauna beat, nu m-aş mira...

Tom nu răspunse nimic. Stătea dus pe gânduri, chibzuind în sinea lui. Curând şopti iar:

-  Huck, da' Muff Potter nici nu ştie. Cum poate să spună?

-  Cum nu ştie?

-  Păi ălălalt tocmai îl pocnise cu scândura-n cap când a-nfipt Joe Indianu' cuţitu' în el. Ce, tu crezi c-a văzut ceva? Crezi c-are habar?

-  Aşa e, Tom! Ai dreptate! Aşa e cum spui tu!

-   Ş-apoi, mai ştii, poate că scândura aia-n scăfârlie l-o fi dat gata şi pe el.

-  Asta n-o prea cred, Tom. Era afumat rău, se vedea cât colo. Ăla când îl cauţi e beat. Ştiu de la babacu', el când e pilit poate să-i cază şi-o turlă de biserică-n cap şi n­are nici pe dracu'. Chiar el zice aşa. Sigur c-aşa e şi Muff Potter. P-altu', treaz, o lovitură ca aia l-ar fi dat gata.

Tom mai tăcu o bucată de vreme, apoi întrebă :

-  Huck, tu eşti sigur că poţi să-ţi ţii gura?

-  Tom, noi doi, vrem nu vrem, trebuie să ne ţinem gura, ştii prea bine. De suflăm ceva, diavolul ăla de indian ne suceşte gâtu' la amândoi dacă scapă de spânzurătoare. Io ştiu ce zic! Hai să ne jurăm unu' altuia, asta trebuie să facem, să ne jurăm că nu suflăm o vorbă.

-  Foarte bine, Huck. Ăl mai bun lucru. Ridică mâna şi jură că...

-  Aş, pentru aşa ceva n-ajunge. Jurământu' ăsta e bun pentru fleacuri, ori când ai de-a face cu fete, care şi-aşa tot nu ştie să-şi ţie gura şi te pârăşte când e la o anaghie. Într-o chestie serioasă ca asta, trebuie să avem ceva în scris. Cu sânge trebuie să iscălim jurământul.

Tom încuviinţă cu înflăcărare. Era o idee pe placul lui: neagră, înfiorătoare, plină de tâlc. Şi toate se potriveau de minune: şi ceasul de noapte, şi împrejurările, şi locul unde se aflau. Culese de pe jos o scândurică netedă de brad, care lucea în bătaia lunii, scoase din buzunar o fărâmă de cretă roşie, se trase mai la lumină şi, încruntând din sprâncene, mâzgăli rândurile ce urmează, opintindu-se la fiecare literă, îndesând limba între dinţi sau îndoindu-şi-o, după cum literele coborau sau suiau:

” Huck Finn şi cu Tom Sawyer jură să tacă chitic la chestia asta şi să pice Morţi pe loc dac-or sufla ceva şi oasele să le să le Putrezească.”

Iscusinţa cu care scria Tom şi stilul lui ales îl dădură gata pe Huck. Numaidecât scoase de sub gulerul hainei un ac cu gămălie, şi tocmai se pregătea să se înţepe în deget când Tom îl opri:

-   Stai! Nu cu ăsta. Acu' cu gămălie-i de aramă. Să nu fie coclit.

-   Şi ce dacă-i coclit?

-   E otravă, mă. Înghite tu cocleală de aramă şi-o să vezi ce păţeşti.

Tom desfăşură aţa de pe acul de cusut pe care-l purta întotdeauna la el şi se înţepară pe rând, în buricul degetului mare storcând din el câte o picătură de sânge. Încetul cu încetul, tot storcându-şi cu putere degetul, Tom izbuti să-şi semneze iniţialele folosind drept condei degetul mic. Apoi îi arătă lui Huckleberry cum să tragă un H şi un F. Acum jurămîntul era pecetluit. Nu le mai rămânea decât să îngroape scândurica lângă zid, cu un ceremonial sinistru cu tot felul de descântece, după care însemna că-şi puseseră lacăt gurii şi lepădaseră cheia.

În clipa aceea, printr-o gaură din celălalt capăt al şandramalei se furişă o făptură; dar nici unul dintre băieţi nu băgă de seamă.

-   Tom, şopti Huckleberry, oare asta ne fereşte pe vecie să nu trăncănim? Bagi mâna-n foc?

-   Fireşte! Orice s-o-ntâmpla, noi trebuie să tăcem chitic. N-am văzut, n-am auzit nimic. C-altminteri e vai de noi, am pica pe loc morţi... ce, parcă tu nu ştii?

-  Ba ştiu...

Mai şuşotiră aşa câtăva vreme.

Deodaţă, de afară, ca de la o depărtare de zece paşi, se auzi urletul lung şi jalnic al unui dulău. Băieţii se agăţară unul de altul, înnebuniţi de spaimă.

-  Pentru care din noi o fi urlând? gâfâi în şoaptă Huckleberry, cu sufletul la gură.

-  Nu ştiu. Uită-te prin crăpătură. Hai, vezi repede!

-  Nu! Uită-te tu, Tom!

-  Nu pot, zău că nu pot, Huck!

-  Haide, Tom, te rog! I-auzi... iar!

- O, Doamne, Dumnezeule, îţi mulţumesc! răsuflă uşurat Tom. Acum ştiu ce e... Ăsta e dulăul lui Harbison.

-  A, ce bine! Îţi spui drept, Tom, că mie mi se tăiase picioarele de frică; puteam să fac prinsoare că-i câine bagabont.

Câinele mai urlă o dată.

Băieţii se băgară unul într-altul, cu inima cât un purice.

-  Aoleo! Nu-i dulău' lu' Harbison- şopti Huckleberry. Ia uită-te, Tom!

Temurând din tot trupul, Tom îi împlini voia şi se uită prin crăpătură. Abia i se

mai auzea şoapta când spuse:

-  Iiii, Huck, adevărat că-i câine bagabont.

-   Ia te uită repede, Tom, repede, pentru care din noi urlă?

-  Huck, eu cred că pentru amândoi, că stăm alături.

-   Aoleo, Tom, ne-am dus pe copcă. Io unu', la sigur că mă duc în iad, prea mi-am făcut de cap.

-  M-a luat dracu'! Aşa-mi trebuie, dacă trag chiulul de la şcoală şi fac tot ce mi se spune că n-am voie. Puteam să fiu şi eu băiat de treabă, ca Sid, dacă mă căzneam, da' ţi-ai găsit, nici măcar să-ncerc n-am vrut. Da' acu', dacă scap, mă jur c-o să ştiu totdeauna lecţia ca pe apă la şcoala de duminică!

Şi Tom începu să bâzâie.

-  Tu şi rău! îi ţinu isonul Huckleberry, începând şi el să bâzâie. Afurisit să fiu dacă nu eşti tu... sfânt, pe lângă păcătosu' de mine. Ehei, să fiu io măcar pe juma' cât tine!

Înăbuşindu-şi cu greu un sughiţ, Tom şopti:

-  Ia te uită, Huck, ia te uită! Stă cu spatele la noi!

Huck aruncă şi el o privire prin crăpătură şi încredinţându-se că dulăul stătea cu spatele la ei, inima i se umplu de bucurie.

-   Da, zău, stă cu spatele la noi! Aşa sta şi-nainte!

- Da, aşa sta. Şi prostu' de mine n-am băgat de seamă. Păi, atunci e bine. Ei, da' pentru cine o fi urlând?

Urletele încetară. Tom ciuli urechile,

-   St! Dar asta ce-o mai fi?

-  Parcă... parc-ar grohăi nişte porci. Ba nu, sforăie careva, Tom.

-  Să ştii c-aşa e! Da' unde-o fi oare, Huck?

-  Io crez că-i colo, în capu' alălalt. Aşa mi se pare. Babacu' doarme din când în când printre porci, da' el când sforăie, să te ţii! Urneşte şi casa din loc. Şi-apoi, io zic că n-o să se mai întoarcă niciodată pân' târgu' nostru.

Spiritul de aventură se trezi din nou în băieţi.

-  Hucky, ai curaj să vii după mine, dacă merg io 'nainte?

-   Tom, parcă n-aş avea chef. Dacă e Joe Indianu'?...

Tom se înfricoşă. Dar, curând, ispita se trezi iar în ei şi mai puternică. Se hotărâră să rişte, după ce mai întâi se înţeleseră s-o ia numaidecât la sănătoasa, dacă sforăitul ar fi încetat. Porniră în vârful picioarelor către celălalt capăt al magaziei, unul în urma celuilalt. Când ajunseră la cinci paşi de cel ce sforăia. Tom calcă pe un băţ, care se frânse, trosnind. Omul gemu, se zvârcoli puţin şi faţa îi nimeri în bătaia lunii. Era Muff Potter. Băieţi îngheţară de spaimă când îl văzură mişcând prin somn. Dar, încetul cu încetul, le veni inima la loc. Ieşiră tiptil de sub streaşina derăpănată, apoi se opriră la o mică depărtare să-şi ia rămas bun. Urletul prelung şi sinistru de adineaori se înălţă în noapte. Întorcând capetele, văzură făptura ciudată a câinelui la câţiva paşi de culcuşul lui Potter. Sta cu faţa la cel ce dormea şi cu botul înălţat spre cer.

-  Aoleo, la el urlă! exclamară amândoi într-o suflare.

- Auzi, Tom, lumea zice că un câine bagabont a urlat odată lângă casa lu' Johny Miller, pe la miezu' nopţii, sunt vreo două săptămâni d-atunci, ş-o cucuvaie i-a intrat pe uşă, s-a lăsat pe parmalâcu' scării ş-a cântat, tot în noaptea aia şi pân' acu' n-a dat nimeni din casă ortul popii.

-  Ei, o fi. Şi ce dacă! Da' Gracy Miller n-a căzut peste cuptor chiar în sâmbăta ailaltă? Şi n-ai văzut ce-a păţit? A luat foc.

-  Da, asta aşa e, da' vezi că n-a dat ortu' popii. Şi unde mai pui că fata pe zi ce trece e mai bine.

- Aşteaptă tu, şi-ai să vezi! Nici o nădejde să scape! O ia Aghiuţă, cum o să-l ia şi pe Muff Potter. Ascultă tu ce spun negrii, că ei se pricep la de-alde astea.

S-au despărţit apoi îngânduraţi.

Când Tom se furişă de-a buşilea pe fereastra odăii sale, noaptea era pe sfârşite. Se dezbrăcă cu mare băgare de seamă şi adormi, mulţumit că nu ştia nimeni de fuga lui nocturnă. Nu bănuia că Sid, care sforăia încetişor, sta treaz de mai bine de o oră.

Când se deşteptă Tom, Sid se şi îmbrăcase şi plecase. După lumină, părea a fi târziu. Tom sări în sus, speriat. Oare de ce nu-l strigaseră, de ce nu-l sâcâiseră ca de obicei, să se scoale? Gândul ăsta îl muncea şi-l făcu să cadă la bănială. În cinci minute era gata îmbrăcat şi cobora scările. Pica de somn şi-l durea tot trupul, de parc-ar fi fost bătut. Cei ai casei mai erau încă adunaţi în jurul mesei, dar sfârşiseră gustarea de dimineaţă. Niciun glas nu se ridică să-l dojenească, dar cu toţii îi ocoleau privirea. Domnea o tăcere, o gravitate, care-l îngheţa pe vinovat. Tom luă loc la masă şi se căzni să pară voios, dar truda era zadarnică; nu izbutea să trezească niciun zâmbet, nicio reacţie din partea celorlalţi. În cele din urmă tăcu şi inima i se cufundă într-o adâncă deznădejde.

După gustarea de dimineaţă, mătuşă-sa îl luă deoparte şi băiatul parcă se mai învioră, gândindu-se la bătaia care-l aştepta. Dar ea nu-l bătu; plânse şi-l întrebă cum de-l lăsa inima să mâhnească într-atât o biată bătrână. La urmă, îi spuse că n-are decât să meargă înainte pe calea pierzaniei, pe care o apucase şi s-o bage în mormânt, de griji şi de inimă rea, fiindcă acuma ştie că degeaba se mai străduieşte să facă din el băiat de treabă. Toate astea Tom le găsea mai usturătoare decât o sută de bătăi şi inima îi era acum mai îndurerată decât trupul.

A plâns, s-a rugat să-l ierte, a făgăduit iarăşi şi iarăşi că se va îndrepta şi apoi a fost lăsat să plece, simţind că nu dobândise nici iertare deplină, nici prea mare încredere.

Plecă atât de mâhnit, încât în inima lui n-avu timp să încolţească nici cel mai mic gând de răzbunare împotriva lui Sid, a cărui retragere grăbită pe portiţa din dos era inutilă. O porni spre şcoală, îngândurat şi trist. Chelfăneala ce-o luă, împreună cu Joe Harper, pentru chiulul din ajun, o îndură ca unul care, copleşit de griji cu mult mai apăsătoare, e indiferent faţă de nimicuri. Se îndreptă apoi spre locul său, îşi propti coatele pe pupitru şi obrajii în mâini, cu privirea pironită în perete, privire ajunsă la limita îndurării. Deodată simţi sub cot ceva tare. Vreme îndelungată rămase nemişcat, apoi agale, mâhnit, îşi schimbă poziţia şi oftând, ridică obiectul. Era înfăşurat într-o hârtie. O despături. Urmă un oftat lung, nesfârşit, formidabil. Tom simţea că i se frânge inima, că-i fuge pământul de sub picioare. Era bumbul lui de alamă.

Asta le punea capac la toate.
P11