miercuri, 19 decembrie 2012

Aventurile lui Tom Sawyer(11)

Cam pe la amiază, întreg orăşelul fu zgâlţâit ca de un curent electric de înspăimântătoarea veste. Fără telegraf, despre care în zilele acelea nici nu se visa încă, vestea zbura din gură în gură, de la grup la grup, din casă în casă, cu o iuţeală nu mult mai mică decât a telegrafului. Fireşte că învăţătorul îi lăsă liberi pe şcolari în după-amiaza aceea; tot târgul l-ar fi socotit drept un om ciudat, de n-ar fi făcut-o.
Lângă cel ucis fusese găsit un cuţit plin de sânge închegat. Cineva îl recunoscuse ca fiind al lui Muff Potter, aşa zicea lumea. Se mai spunea ca un cetăţean întârziat dăduse peste Potter pe când se spăla la gârlă, în ceasul întâi sau al doilea al dimineţii, Potter încercase să se ascundă, apoi îşi luase iute tălpăşiţa. Toate astea dădeau de bănuit, dar mai ales spălatul, care, nu prea făcea parte din obiceiurile lui Potter. Se mai spunea că oamenii cotrobăiseră peste tot în oraş ca să-l găsească pe „ucigaş". (E ştiut că lumea nu se prea codeşte când e vorba să-şi dea părerea asupra vreunei mărturii şi să condamne.) Totuşi nu se putuse da de urma lui. Pâlcuri de călăreţi plecaseră pe toate drumurile din preajma târgului, iar şeriful “spera” că-l va aresta pe Potter înainte de lăsarea întunericului.
            Tot târgul se îmbulzea spre cimitir. Tom, uitându-şi mâhnirea, se alătură convoiului. Ar fi preferat de o mie de ori să meargă aiurea, dar o vrajă puternică, de neînţeles, îl trăgea cu tot dinadinsul într-acolo. Când ajunse în sfârşit în acel loc înspăimântător, îşi strecură trupul firav prin mulţime până dădu cu ochii de lugubra privelişte. I se părea un veac de când fusese acolo. Cineva îl ciupi de braţ. Când se întoarse, întâlni privirea lui Huckleberry. Apoi, repede se uitară amândoi în altă parte, întrebându-se dacă nu băgase cineva de seamă schimbul lor de priviri. Dar toată lumea vorbea cu însufleţire şi se înghesuia să vadă sinistrul spectacol.
„Bietul băiat!” „Sărmanul de el, să moară aşa tânăr!” “Să fie pedepsiţi cum se cuvine profanatorii de morminte!”, ”Dacă-l prinde pe Muff Potter, să-i pună ştreangul de gât!” Cam acestea erau vorbele care umblau prin mulţime. Iar preotul spuse: „Aceasta a fost o judecată; iată mâna Celui de sus!"
Deodată, pe Tom îl trecu un fior din creştet până în tălpi; dăduse cu ochii de faţa calmă a lui Joe Indianul. În aceeaşi clipă, mulţimea începu să freamăte şi să se îmbulzească.
Se ridicară glasuri care strigau:
-  El e! El e! Uite-l, vine singur!
-  Cine? Cine vine? Strigară zeci de glasuri deodată.
-  Muff Potter.
-  Ia uitaţi-vă, s-a oprit!
-  Priviţi, o ia înapoi! Nu-l lăsaţi să fugă!
Câţiva oameni, cocoţaţi în copacii de lângă Tom, spuneau că Potter nu voise să fugă, ci că rămăsese pironit locului cu o mutră şovăitoare şi zăpăcită.
-  Auzi neruşinare! exclamă un spectator. A avut chef să vină să-şi privească isprava pe-ndelete, nu se aştepta să găsească lume aici.
         Prin mulţimea care se dete în lături, trecu acum şeriful, trăgându-l pe Potter de braţ, cu un aer triumfător. Faţa bietului om avea o expresie rătăcită; ochii trădau spaima care îi gâtuia. Când ajunsese în faţa celui ucis, începu să tremure ca varga, îşi acoperi faţa cu mâinile şi izbucni în plâns.
-  Nu-s vinovat, oameni buni-striga printre hohote de plâns-pe cinstea mea că nu-s vinovat!
-  Cine te-a învinovăţit? strigă un glas.
          Lovitura mersese la ţintă. Potter înălţă capul şi privi în jur cu o deznădejde cumplită în ochi. Văzându-l pe Joe Indianul, strigă:
-  Ah, Joe, Joe, îmi făgăduiseşi că n-o să...
-  Cuţitul ăsta e al dumitale, sau nu? întrebă brusc şeriful, vârându-i cuţitul sub nas.
Potter se clătină pe picioare şi s-ar fi prăvălit dacă cei din jur nu-l prindeau, aşezându-l pe iarbă. Apoi zise:
-  Parcă-mi spunea ceva, că de nu mă-ntorc...
Se înfioră, apoi cu mâna-i neputincioasă făcu o mişcare de renunţare.
-   Spune-le, Joe, acu' poţi să le spui... e totuna.
Huckleberry şi Tom ascultară muţi, cu ochii holbaţi, cum ticălosul cu inimă de piatră înşira netulburat mărturia-i mincinoasă. Clipă de clipă se aşteptau ca Dumnezeu să sloboadă fulgere din cer senin asupra capului acelui păcătos. Se întrebau cu mirare până când avea să mai întârzie pedeapsa înfricoşătoare. Iar când termină şi îl văzură stând în faţa lor întreg şi teafăr, se stinse şi pieri şovăitoarea lor pornire de a-şi călca jurământul, pentru a salva viaţa bietului om trădat şi năpăstuit. Căci era limpede că nelegiuitul se vânduse satanei şi cum puteau ei cuteza să înfrunte asemenea putere? Ar fi însemnat să abată asupra capetelor lor cele mai mari nenorociri...
-  De ce n-ai fugit? Ce te-a făcut să te întorci aici? întreabă cineva.
-  Nu ştiu ce m-a împins, nu ştiu. A trebuit cu tot dinadinsul să vin—gemu Potter. Am vrut să... da' numa-ncoace mă duceau picioare. Şi iarăşi izbucni în plâns.
Joe Indianul îşi repetă declaraţia, la fel de liniştit, câteva minute mai târziu, iar băieţii, văzând că fulgerele divine tot mai întârzie, se întăriră în credinţa lor că Joe se vânduse diavolului. Devenise acum pentru ei cel mai interesant subiect de groază întâlnit vreodată. Erau ca vrăjiţi, nu-şi mai puteau lua ochii de la el.
Fiecare din ei hotărî în sinea lui să-l pândească odată noaptea, cu nădejdea că va da astfel ochii cu fiorosul lui stăpân.
Joe Indianul ajută la ridicarea cadavrului şi la aşezarea lui într-un camion. Prin mulţimea înfiorată se şopti cum că rana sângerase puţin cu acest prilej. Băieţii prinseră nădejdea că această împrejurare fericită ar putea îndrepta bănuiala pe calea cea bună. Dezamăgirea urmă însă curând; câţiva târgoveţi spuseră: „Fireşte, Muff Potter l-a lovit de la trei paşi”.
Timp de o săptămână, cumplita taină şi conştiinţa lui încărcată tulburară somnul lui Tom. Odată, în timpul gustării de dimineaţă Sid spuse:
-  Măi Tom, atâta te frămânţi şi vorbeşti prin somn, că nu mă laşi să dorm toată noaptea.
Tom se îngălbeni şi lăsă ochii în jos.
-  Ăsta-i semn rău-spuse cu gravitate mătuşa Polly. Ce ai pe suflet Tom?
-   Nimic. Eu nu ştiu de nimic... Dar mâna băiatului tremura atât de tare, încât vărsă cana cu cafea.
-    Şi vorbeşti nişte năzbâtii!...urmă Sid. Azi noapte ziceai: „E sânge, nu vedeţi că-i sânge ?" O ţineai aşa întruna. Şi apoi ai zis: „Nu mă mai chinuiţi, o să spun tot ce ştiu.” Ce să spui? Ce ştii?
Lui Tom i se făcuse negru înaintea ochilor. Nici nu îndrăznea să se gândească ce se putea întâmpla acum. Dar, din fericire, îngrijorarea pieri de pe chipul mătuşii Polly. Fără să-şi dea seama, ea îi veni în ajutor lui Tom, zicând:
-  Ia mai taci şi tu! Vezi bine că visează nenorocita aia de crimă! Şi eu o visez aproape în fiecare noapte. Câteodată mă pomenesc visând că-s eu ucigaşul!
Mary spuse că şi ea se speriase într-atâta, încât visa adesea urât. Sid se dădu bătut şi Tom o şterse cât putu mai repede. După asta, o săptămână se văită de dureri de măsele şi se culcă în fiecare seară cu fălcile legate. Habar n-avea că Sid sta la pândă noapte de noapte, că adesea îi trăgea binişor la o parte legătura, şi apoi rezemat în cot, asculta o bună bucată de vreme, după care trăgea iarăşi legătura la loc. Cu timpul, Tom îşi mai veni în fire. Se plictisise de durerea de măsele şi renunţă la ea. Chiar dacă Sid izbutea să priceapă câte ceva din mormăielile lui Tom, păstra pentru sine descoperirile. Pe Tom îl scotea din fire că băieţii, la şcoală, nu se mai saturau să se joace de-a ancheta, folosind stârvuri de pisici drept victime. Tom era astfel silit să-şi amintească mereu de spaima ce-l apăsa. Sid băgă de seamă că Tom nu făcea niciodată pe judecătorul de instrucţie la aceste anchete, cu toate că de obicei el era capul tuturor jocurilor noi. Mai băgă de seamă că Tom nu făcea nici măcar pe martorul-ciudat lucru-şi că vădea o mare scârbă pentru acel joc de-a ancheta; de câte ori putea, îl ocolea. Sid se minuna, dar nu spunea nimic. Peste puţin trecu şi moda anchetelor; astfel scăpă şi Tom de chinul ce i-l pricinuiau.
În această vreme de grea cumpănă, nu era zi în care Tom, pândind prilejul, să nu se apropie de ferestruica zăbrelită a închisorii şi să nu-i strecoare „ucigaşului” bunătăţile mărunte de care putea face rost. Închisoarea era o şandrama mică, din cărămidă, aşezată într-o mlaştină, în marginea târgului. N-avea paznici, prea arareori era ocupată. Darurile acelea contribuiau în mare măsură să-i uşureze lui Tom cugetul.
Tare ar fi dorit localnicii să-l ungă cu păcură pe Joe Indianul şi să-l poarte prin târg călare pe o prăjină ca pe-un jefuitor de morminte! Joe era însă pentru tot târgul un personaj atât de înfricoşător, încât nu se găsea nimeni care să îndrăznească a lua conducerea acestei trebi, şi în cele din urmă oamenii se lăsară păgubaşi. La anchetarea cazului, el avusese grijă să-şi înceapă amândouă declaraţiile cu momentul încăierării, fără a pomeni de jefuirea mormântului, care avusese loc mai înainte. Aşa încât oamenii se gândiră că e mai cuminte să renunţe deocamdată la darea lui în judecată.
P12


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!