Aventurile lui Tom Sawyer(7)

Capitolul VII

Tom se străduia din răsputeri să-şi pironească atenţia asupra cărţii, dar gândurile îi zburau mereu aiurea. În cele din urmă, oftând şi căscând, se dădu bătut. I se părea că pauza de amiază n-avea să mai sosească niciodată. Aerul parcă încremenise. Nu adia o suflare. Era o zi din cale-afară de moleşitoare. Murmurul monoton a douăzeci şi cinci de şcolari, repetându-şi lecţiile, te toropea ca zumzetul adormitor al albinelor. Sub văpaia soarelui, hăt-departe, măgura Cardiff îşi desena unduirile blânde şi verzi îndărătul unui văl sclipitor de aer cald, muiat în purpura depărtării. Câteva păsări pluteau leneş în înaltul cerului; altă fiinţă vie nu se mai zărea, afară doar de nişte vaci, adormite şi ele. Inima lui Tom tânjea după libertate. De-ar fi avut măcar o îndeletnicire plăcută, să-i treacă mai repede timpul ăsta nesuferit! Se scotoci prin buzunare şi faţa i se lumină: îl săgetă un simţământ cald de recunoştinţă, o adevărata rugă de mulţumire, pe care, fără să-şi dea seama, o adresa providenţei. Scoase pe furiş cutia de pocnitori. Dădu drumul chichiriţei, aşezând-o pe tăblia lungă şi netedă a pupitrului. Desigur că şi gângania era copleşită în clipa aceea de un fel de recunoştinţă aidoma rugăciunii lui, prea timpurie însă, căci îndată ce porni bucuroasă la drum, Tom o împinse în lături cu un ac şi o sili să-şi schimbe direcţia.

         Prietenul nedespărţit al lui Tom, Joe Harper, şedea alături de el, suferind deopotrivă. Dar interesul pentru această nouă distracţie puse repede stăpânire pe el. Cei doi băieţi erau prieteni la cataramă toată săptămâna şi adversari îndârjiţi în bătăliile din fiece duminică. Joe scoase un ac de sub gulerul hainei şi-şi dădu concursul la dresarea prizonierei. Numaidecât interesul jocului crescu. Nu trecu mult şi Tom spuse că se încurcau unul pe altul şi că niciunul din ei nu se bucura îndeajuns de gânganie. Aşeză aşadar tăbliţa lui Joe pe pupitru şi trase o linie de sus până jos prin mijlocul ei.

-  Acu'-zise el-poţi să mâi chichiriţa cât e pe partea ta şi în timpul ăsta eu o las în pace, da' de cum o laşi să scape pe partea mea, nu mai ai voie s-o atingi cât pot eu s-o opresc să treacă linia.

-  Foarte bine! Dă-i drumul, atinge-o!

În curând gângania izbuti să scape de urmărirea lui Tom şi trecu ecuatorul. Câtăva vreme o hărţui Joe, apoi scăpă şi de el şi trecu iar dincoace. Schimbarea asta de poziţie se petrecea des.

În timp ce unul din băieţi necăjea de zor chichiriţa, cel de-al doilea urmărea jocul cu interes pătimaş. Amândoi stăteau cu capetele aplecate asupra tăbliţei, nesimţitori la tot ce se petrecea în jur. Până la urmă, norocul părea de partea lui Joe. Gângania dădea când încolo, când încoace, la fel de întărâtată şi de tulburată ca băieţii, dar în clipa în care Tom se credea pe punctul de a câştiga victoria şi se pregătea să intre în acţiune, acul lui Joe i-o lua înainte cu iscusinţă şi iar punea stăpânire pe captivă.

În cele din urmă, Tom n-a mai putut răbda. Ispita era prea mare. A întins acul şi i-a dat o mână de ajutor gâzei. Joe s-a mâniat.

-  Tom, las-o-n pace!

-  Numa' niţel, Joe!

-  Nu se poate, că nu-i rândul tău. Las-o-n pace-ţi zic!

-  Ei, comedie, da' ce-i fac?

-  Îţi spun s-o laşi în pace!

-    Nu vreau!

-  Ce-i aia că nu vrei? E pe partea mea.

-  I-ascultă, Joe Harper! A cui e chichiriţa, a ta ori a mea?

-  Puţin îmi pasă a cui e, e pe partea meu şi n-ai voie să te atingi de ea.

-  Asta s-o crezi tu! E a mea şi fac ce vreau cu ea. Să ştiu de bine că mor şi tot o ating.

O lovitură straşnică de baston se abătu pe spinarea lui Tom şi, numaidecât, perechea ei pe grumazul lui Joe. Timp de două minute, un noruleţ de praf ieşit din amândouă surtucele pluti în jur, spre marele haz, al întregii clase. Băieţii erau atât de cufundaţi în jocul lor, încât nici nu băgaseră de seamă liniştea ce se lăsase cu puţin înainte, când „domnul" coborâse în vârful picioarelor până la ei şi se aplecase asupră-le. Învăţătorul asistase la o bună parte a reprezentaţiei, înainte de a-şi da concursul.

În pauza de prânz Tom alergă la Becky Thatcher şi-i şopti la ureche:

-   Pune-ţi boneta-n cap şi fă-te că te duci acasă. Când ajungi în colţ, şterge-o fără să bage de seamă ăilalţi, coteşte pe drumeag şi vino înapoi. Eu mă duc pe partea ailaltă şi scap de ei tot aşa.

Zis şi făcut. Unul din ei a luat-o spre casă cu un grup de şcolari, celălalt cu altul. Peste puţin timp s-au întâlnit la capătul drumeagului.

Când au ajuns iar la şcoală, clasa era a lor.

S-au aşezat unul lângă altul, cu o tăbliţă în faţă. Tom i-a dat lui Becky creionul, ţinându-i mâna într-a sa şi călăuzindu-i-o. În felul acesta au desenat încă o casă nemaipomenită.

Când pieri interesul pentru artă, cei doi începură să stea de vorbă. Tom era în culmea fericirii. O întrebă pe Becky:

-  Îţi plac şobolanii?

-  Nu, nu pot să-i sufăr.

-  Nici eu, p-ăi vii, da' te-ntreb de ăi morţi, pe care poţi să-i roteşti c-o sfoară în jurul capului.

-  Nu, nu-mi plac şobolanii, de niciun fel. Mie-mi place guma de mestecat.

-  Cred şi eu. Ce n-aş da să am acum niţică!

-  Zău? Am eu o bucată. Te las s-o mesteci niţel, da' să mi-o dai înapoi.

O mestecau cu rândul, ceea ce era foarte plăcut, şi-şi bălăbăneau picioarele în bancă, de fericiţi ce erau.

-  Ai fost vreodată la circ? întrebă Tom.

-  Da, şi tăticu mă mai duce, dacă sunt cuminte.

- Io am fost la circ de trei-patru ori, nici nu mai ştiu de câte ori. Biserica nu face doi bani pe lângă circ. La circ n-ai când să te plictiseşti, mereu e altceva. Eu, când oi fi mare, mă fac clown la circ.

-  Da, adevărat? Ce drăguţ o să fie! Clownii sunt aşa nostimi, bălţaţi de sus până jos.

-  Îhî! Şi câştigă bani cu nemiluita, aproape un dolar pe zi, aşa zice Ben Rogers. Ia spune, Becky, ai fost vreodată logodită?

-    Ce-i aia?

-  Ei, logodită, adică gata să te măriţi.

-  Nu.                                                ’

-  Ai vrea să te logodeşti?

-   Ştiu şi eu? Cred că da. Cum e?

-   Cum e? Păi nu seamănă cu alte jocuri, da' nu-i cine ştie ce greu. Fata spune băiatului că n-are să se mărite cu altul cât o trăi, apoi băiatul şi fata se sărută, şi gata. Asta poate s-o facă oricine.

-   Se sărută? Dar de ce se sărută?

-  Ei, păi, ca să... mă rog..aşa face totdeauna.

-  Toţi fac aşa?

-  Fireşte. Toţi care se iubesc. Mai ţii minte ce ţi-am scris pe tăbliţă?

-  M... da.

-  Ce?

-  Nu spun.

-   Să spun eu?

-  Da, da' nu acum.

-  Ba acum.

-  Nu, nu acum, mâine.

-  Haide, acum! Te rog, Becky! Spun încet, încet de tot.

În timp ce Becky tot mai şovăia, Tom, luând tăcerea drept consimţământ, îşi petrecu braţul pe după mijlocul ei şi-i şopti mărturisirea, încet de tot, cu gura lipită de urechea ei. Apoi adăugă:

-   Acu-mi şopteşti şi tu mie la fel.

Câtăva vreme ea se împotrivi, apoi spuse:

-   Întoarce-te cu spatele, să nu mă vezi, şi-o să-ţi şoptesc. Dar să nu spui niciodată la nimeni, auzi, Tom? N-o să spui, făgăduieşti?

-   Se poate, Becky?... Pe cuvântu' meu de onoare! Acuma hai...

Se întoarse cu spatele. Becky se apropie eu sfială, pînă ce răsuflarea ei atinse cârlionţii băiatului şi şopti:

-   Te iubesc!

Apoi o zbughi. Alerga în jurul pupitrelor şi băncilor, iar Tom după ea. În cele din urmă, căută adăpost într-un colţ şi-şi ascunse faţa în şorţuleţu-i alb. Tom, cuprinzându-i umerii, se ruga:

-   Hai, Becky, c-acu' e gata. N-a mai rămas decât sărutatu'. Ce, te temi de-atâta lucru? E-o nimica toată. Hai, Becky, te rog! Şi-o tot trăgea de şorţ şi de mâini.

Încetul cu încetul, ea cedă şi lăsă braţele jos. Faţa îmbujorată se înălţă şi se supuse. Tom îi sărută buzele roşii, apoi zise:

-   Acuma-i gata, Becky. asta a fost tot. De acu' încolo, ţine minte, n-o să mai iubeşti niciodată pe nimeni, afară de mine, şi n-o să te măriţi, cât ăi trăi, cu altul decât cu mine. Aşa-i?

-   Da, Tom, n-o să mai iubesc niciodată pe nimeni afară de tine şi toată viaţa n-o să mă mărit cu nimeni decât cu tine. Da' nici tu nu trebuie să te însori decât cu mine.

-    Fireşte, asta se-nţelege, face parte din învoială. Şi totdeauna când te duci la şcoală, sau când ne întoarcem spre casă, tu trebuie să mergi cu mine, când nu ne vede nimeni, şi la joacă tu m-alegi pe mine şi eu te-aleg pe tine, fiindcă aşa se face când eşti logodit!

-  Ce drăguţ! Până acum n-am auzit niciodată de toate astea!

-  A, e foarte plăcut! Io şi cu Amy Lawrence...

Ochii mari aţintiţi asupră-i îi spun lui Tom că a scrântit-o. Se opreşte fâstâcit.

-  Tom! Va să zică eu nu sunt prima cu care te-ai logodit!

Copila începuse să plângă. Tom o mângâia.

-  Hai, Becky, nu mai plânge, te rog! Acu' nu-mi pasă de ea nici un pic.

-  Ba da, Tom, ştii foarte bine că da.

Tom încercă s-o îmbrăţişeze, dar ea îl împinse în lături şi se întoarse cu faţa la perete, plângând. Tom încercă iar s-o îmbuneze cu tot felul de cuvinte de mângâiere, dar ea iarăşi îl goni. Atunci în sufletul băiatului se aprinse mândria. Se îndepărtă cu paşi mari şi ieşi în curte. Stătu câtva timp pe-aproape, nemulţumit, făr' de astâmpăr, trăgând din când în când cu coada ochiului spre uşă, doar-doar ea s-o căi şi o veni după el. Dar Becky nu veni. El începu să se simtă prost, temându-se că nu s-a purtat cum se cuvine. Trebui să ducă o luptă grea şi îndelungată cu sine însuşi, ca să se hotărască să facă noi încercări de împăcare... Până la urmă şi-a luat inima-n dinţi şi-a intrat. Fata tot mai stătea în colţ, plângând cu sughiţuri, întoarsă cu faţa la perete. Lui Tom i se rupea inima. Se duse la ea şi rămase o clipă tăcut, neştiind cum s-o îmbuneze. Apoi spuse cu şovăială:

-  Becky, nu, nu ţin la nimeni, eu numai la tine ţin!

Niciun răspuns, doar sughiţuri de plâns.

-  Becky ...(rugător): Becky, spune-mi ceva!

Iar sughiţuri de plâns.

Tom scoase la iveală comoara sa cea mai de preţ, un bumb de alamă de la o portiţă de sobă şi, petrecându-şi braţul pe după mijlocul fetei, îi vârî giuvaerul sub ochi spunând:

-   Te rog, Becky, îl vrei ?

Ea trânti bumbul de podea.

...Atunci Tom a plecat hăt peste dealuri, departe, departe, şi nu s-a mai întors la şcoală în ziua aceea.

Curând Becky bănui ce se întâmplase. Alergă la uşă. Dar Tom, nicăieri. Dete fuga în curte; degeaba. Începu să strige:

-     Tom! Vino înapoi, Tom!

Ascultă cu încordare; niciun răspuns. Pretutindeni linişte şi singurătate; alţi tovarăşi n-avea. Se aşeză pornindu-se iar pe plâns şi mustrându-se amarnic. Între timp, şcolarii începuseră a se aduna din nou. Se văzu nevoită să-şi ascundă durerea, să-şi aline zbuciumul ce-i pârjolea inima şi să îndure calvarul unei lungi după-amiezi plicticoase şi pline de suferinţi. Niciunuia dintre străinii de care era înconjurată nu-i putea mărturisi focul inimii ei.
P8