Buzzati si norii pacatului

Ispitele sfântului Antonio

Atunci când vara e gata să-şi dea duhul şi domnii vilegiaturişti pleacă, cele mai frumoase locuri rămân pustii (dar prin desişurile din pădure vânătorii trag şi de prin vântoasele trecători ale muntelui, auzindu-se chemarea cucului, iată-i coborând pe primii magi ai toamnei, cu enig­maticele lor desagi în spinare) şi se prea poate ca norii mari ai asfinţitului să se adune laolaltă pe la orele cinci şi jumătate-şase, ca să-i ispitească pe bieţii preoţi de ţară.

Chiar la ceasul acela, don Antonio, tânărul ajutor al parohului, îi învaţă pe copii catehismul în oratoriu, care a fost cândva sală de gimnastică. Iată-l pe el în picioare, mai încolo băncile în care stau copiii, iar în fund, ajungând până-n tavan, marele perete de sticlă ce dă spre răsărit; iar prin el se vede placidul şi maiestuosul Col Gianna, răsfăţându-se în apusul de soare.

„In nomine Patris et Filli et...", începe don Antonio. Copii, astăzi o să vă spun câte ceva despre păcat. Cine dintre voi ştie ce-i păcatul? Ia să vedem, tu, Vittorio, nu pricep de ce te aşezi mereu în fund... Ştii să-mi spui ce se înţelege prin păcat?

— Păcatul... Păcatul... E atunci când cineva face lucruri urâte.

— Sigur că da, una peste alta, aşa e. Dar şi mai bine e să spunem că păcatul e o jignire care i se aduce lui Dumnezeu, încălcând o lege a sa.

Între timp, norii mari se ridică peste Col Gianna cu multă inteligenţă scenografică. În timp ce vorbeşte, don Antonio îi poate vedea foarte bine prin peretele de sticlă. Şi-i mai văd un păianjen cocoţat cu pânza lui într-un ungher al peretelui de sticlă (unde traficul musculiţelor e foarte scăzut), precum şi o muscă, neclintită pe sticlă, împovă­rată de reumatismul de sezon. La început, aceşti nori se prezintă în următoarea formaţie: o lungă temelie plată din care ţâşnesc felurite protube­ranţe, ca nişte enorme fuioare de bumbac, şi contururile moi se prefac într-o seamă de vârte­juri vâscoase. Care-o fi intenţia lor?

— Dacă mama, de pildă, vă spune să nu faceţi un lucru şi voi îl faceţi, mama va fi mâhnită... Dacă Domnul vă spune să nu faceţi un lucru şi voi îl faceţi, Domnul va fi mâhnit. Dar n-o să vă zică nimic. Numai că Domnul vede, fiindcă el vede totul, chiar şi pe tine, Battista, care, în loc să fii atent, scrijeleşti banca cu briceagul. Şi Domnul ţine minte, chiar şi peste o sută de ani el îşi aduce aminte totul, ca şi cum s-ar fi întâmplat acum un minut...

Întâmplător îşi ridică ochii şi vede, inundat de soare, un nor în formă de pat, având deasupra un baldachin numai franjuri, volute şi arabescuri. Un pat de odaliscă. Adevărul e că lui don Antonio îi e somn. S-a trezit la patru şi jumătate ca să ţină slujba într-o bisericuţă de munte, după care a colindat toată ziua săracii, clopotul cel nou, două botezuri, un bolnav, casa de copii orfani, lucrările de la cimitir, spovedaniile etc, tot pe drum de la cinci dimineaţa, iar acum patul acela pufos ce pare sa-l aştepte pe el, un biet preot bun la toate.

Oare nu-i de râs ? Nu e o coincidenţă bizară, el, frânt de oboseală, şi patul acela făcut în tăria cerului? Ce bine-ar fi să se-ntindă în el şi să-nchidă ochii, fără să se mai gândească la ceva.

Dar în faţa lui se află micile capete neastâm­părate ale copiilor, două câte două, aliniate în bănci.

— Când am spus păcat, explică el, n-am spus încă nimic. Există păcate şi păcate. Există, de exemplu, un păcat foarte special, deosebit de toate celelalte, care se numeşte păcatul originar...

Atunci se face înainte un al doilea nor, gigantic, semănând cu un palat: coloane, cupole, logii, fân­tâni şi, în vârf, drapele; înăuntru sunt plăcerile vieţii, probabil, banchete, slujitori, muzică, gră­mezi de monede de aur, parfumuri, cameriste frumoase, vaze de flori, păuni, trâmbiţe de argint care-l cheamă pe el, sfiosul preot de ţară fără un sfanţ în buzunar. („Ehei, pariez că în castelul ăla se trăieşte, nu glumă, se gândeşte, n-o să am eu parte de aşa ceva în veci vecilor.")

— Şi astfel s-a născut păcatul originar. Sigur că voi o să mă întrebaţi: ce vină avem noi că Adam a avut purtări rele ? Ce legătură are fapta lui cu noi ? De ce trebuie să plătim noi pentru el ? Aici însă, vedeţi...

Unul dintre copii, din a doua sau a treia bancă, mânca pe ascuns; pâine, s-ar fi zis, sau ceva cro­cant. Căci se auzea un uşor ronţăit, ca de şoarece. Era însă foarte atent: dacă preotul se oprea din vorbit, îşi oprea şi el fălcile din mestecat.

Fu de-ajuns acel firav semnal pentru ca lui don Antonio să i se facă o foame de lup. Şi numai ce văzu un al treilea nor aşezându-se pe orizontală, modelat în formă de curcan. O jivină enormă, un monument, în măsură să potolească foamea unui oraş ca Milano; perpelindu-se pe un proţap ima­ginar, rumenit de soarele asfinţitului. Puţin mai încolo, un alt nor, ca un crenel, vânăt, avea o formă clasică de sticlă.

— Cum se păcătuieşte? zise el. Vai, oamenii au născocit o mulţime de sisteme ca să-l mâhnească pe Dumnezeu.  Se  păcătuieşte cu  fapta,  de exemplu cel ce fură, se păcătuieşte chiar şi numai cu vorba, dacă, de exemplu, cineva înjură, dar şi cu gândul... Da, uneori ajunge un gând...

Mare e neobrăzarea acelor nori. Unul din cei mari, sporind pe înălţime, luase forma unei mitre. Nu cumva era o aluzie la trufie, la ambiţia carierei? Desenată amănunţit, strălucea albă pe fondul azuriu, şi pe laturile ei autoritare atârnau franjuri de mătase şi de aur. Şi iată cum, umflându-se şi mai tare, naşte o mulţime de flori. Şi se arată de-a dreptul tiara papală, în toată tainica ei putere. Bietul preot de ţară o fixă o clipă, invidios fără să vrea.

Gluma devenise mai rafinată, plină de amăgiri viclene. Don Antonio era îngrijorat.

Într-acestea, Attilio, fiul brutarului, băgă un bob de porumb într-o ţeava de soc pe care o duse la buze, cu gândul să ochească ceafa unui coleg. Clipă în care se uită la don Antonio, ce se făcuse alb la faţă. Şi fu atât de impresionat, încât renunţă pe loc la sarbacană.

— ...să deosebim, spunea, păcatul venal de cel mortal... Mortal... De ce mortal? Se poate să murim? Chiar aşa... Dacă trupul nu moare, sufletul...

Nu, nu, îşi spunea, nu e posibil să fie o întâm­plare; un capriciu iluzoriu al vânturilor. Pentru el, don Antonio, cu siguranţă, nu se deranjau, puterile abisului. Şi totuşi, treaba aia cu tiara papală mirosea mult prea tare a complot. Nu cumva şi-o fi băgat coada Marele Vrăjmaş, acelaşi care, din cele mai vechi timpuri, se iţea din nisip şi se gudura la picioarele pustnicilor?

În acel arhipelag de nori, aproape în centru, o mare acumulare de aburi rămăsese până acum nemişcată. Ciudat, îşi spuse don Antonio, pe margine totul este în continuă mişcare, numai în centru, nu. În toiul acelui carnaval, norul rămăsese liniştit, apatic, aşteptând parcă. Curios, preotul îl pândea.

Fapt e că măgăoaia de nor începea să se mişte, amintind de trezirea unui piton, cu acea nepăsătoare şi falsă lehamite plină de întunecate prevestiri. Avea culoarea sidefului trandafiriu al unor moluşte, şi mădularele rotunde şi umflate. Ce prevestea oare? Ce forme o să aleagă? Deşi lipsea orice element raţional, don Antonio, cu acel fler al feţe­lor bisericeşti, ştia deja ce avea să iasă.

Îşi dădu seama că roşise, îşi coborî privirile spre podea şi văzu resturi de paie, un chiştoc (cine ştie de unde), un cui ruginit, puţină ţărână.

— Nesfârşită e, copiii mei, spunea, milostenia Domnului, şi atotputernic harul său...

În timp ce vorbea, calculă aproximativ timpul în care norul putea să se întregească. O să se uite la el? „Să nu cumva, don Antonio, nu te încrede, nu ştii ce poate să ţi se-ntâmple", îi şopti plictisi­toarea voce care în orele laşe răsare în adâncul nostru, mustrându-ne. El însă auzi şi cealaltă voce, mai îngăduitoare, tolerantă, prietenoasă, care ne îmbărbătează atunci când curajul ne părăseşte. Şi spunea aşa: „De ce te temi, părinte ? De un norişor nevinovat? Dacă nu te-ai uita la el, atunci, da, ar fi pentru tine un semn rău, ar putea să însemne că eşti păcătos. Un nor, gândeşte-te, cum ar putea fi el vinovat? Uită-te, părinte, ce frumos e!"

Avu atunci un moment de îndoială. Fu de-ajuns ca pleoapele să-i tremure scurt, să se deschidă într-o mică fantă. Văzu sau nu văzu? Ceva ca o imagine perversă, respingătoare şi minunată i se cuibărise deja în creier. Simţi că n-are aer din pricina senzaţiei tenebroase. Prin urmare, pentru el veniseră acele fantasme şi îl sfidau din cer prin aluzii neruşinate ?

Era cumva marea încercare menită oamenilor lui Dumnezeu? De ce însă, dintre miile şi miile de preoţi, fusese ales tocmai el? Se gândi la fabu­loasa Tebaidă, întrevăzu şi pentru sine un destin de sfinţenie şi slavă. Simţi nevoia să rămână singur. Făcu iute semnul crucii, dând de înţeles că lecţia luase sfârşit. Copiii plecară mormăind de-ale lor, şi tăcerea deveni deplină.

Putea, de ce nu, să fugă, să se izoleze, de pildă, într-o odaie de unde norii nu se vedeau. Dar fuga nu mai era de niciun folos. Ar fi fost o capitulare. Căută în schimb ajutorul lui Dumnezeu. Începu să se roage strângând din dinţi, furios, ca într-o cursă pe ultima sută de metri.

Cine o să iasă învingător? Ticălosul şi atră­gătorul nor sau el, cu curăţenia lui? Continua să se roage. Şi fiindcă i se păru că este destul de întărit, îşi adună puterile şi ridică ochii.

Dar, iată, pe cer, deasupra lui Col Gianna, cu o ciudată dezamăgire, nu văzu decât nori nepă­sători, cu o înfăţişare idioată, băşici de aburi, mucegaiuri de ceaţă ce se risipeau în fâşii. Nici vorbă, evident, ca aceşti nori să poată gândi, sau să fie răi, să facă glume pe seama tinerilor preoţi de ţară. Nici vorbă să se fi legat de el, ca să-l chinuiască. Nişte nori acolo, şi-atât. De fapt, staţia meteorologică anunţase pentru ziua aceea: „Cer mai mult senin, câteva formaţiuni cumuliforme după-amiază. Vânt slab. Temper. staţion." În pri­vinţa Diavolului, nici măcar un cuvânt.