Din povestile lui O. Henry (11)

Crăciun la comandă

Cherokee era tatăl civil al Yellowhammer-ului. Yellowhammer era un nou oraş minier, construit în special din corturi şi brad neprelucrat. Cherokee era prospectant. Intr-o zi, cînd măgăruşul rumega conuri de brad amestecat cu cuarţ, Cherokee a dat la iveală cu târnăcopul o pe­pită cîntărind treizeci de uncii. Îşi împrejmui lotul, apoi, fiind o persoană cu vederi largi şi ospitalieră, trimise in­vitaţii prietenilor din trei state, să vină să-l viziteze şi să se bucure cu el împreună da norocul care dăduse peste dînsul.

Nici măcar unul dintre invitaţi nu trimise părerile de rău împreună cu refuzul la invitaţie. Se adunară din ţinutul Gila, de la Salt River, de la Pecos, de la Albuquerque şi Phoenix şi Santa Fe şi din taberele dintre ele.

Cînd o mie de cetăţeni sosiră şi-şi luară loturile în pri­mire, botezară oraşul Yellowhammer, numiră un comitet de vigilenţă şi-i făcură cadou lui Cherokee un ceas de aur masiv.

     La trei ore după ceremonia de prezentare a cadoului, lotul lui Cherokee se dovedi a fi sterp. Localizase o pungă şi nu o vînă de aur. O abandonă şi încercă altele, una câte una. Norocul îşi luase, se pare, rămas bun de la el. După aceea n-a mai reuşit niciodată să scoată suficientă pulbere de aur din Yellowhammer, cu care să-şi plătească nota de plată de la bar. Dar majoritatea celor o mie de oaspeţi prosperau şi Cherokee zîmbea şi-i felicita.

Yellowhammer-ul era alcătuit din bărbaţi care îşi sco­teau pălăriile în faţa ghinionistului zîmbitor. Aşa că îl invitară pe Cherokee să spună ce şi-ar dori.

—     Eu? răspunse Cherokee. Aş pofti la nişte fonduri avansate pentru prospectare. Cred că o să mă duc să prospectez de-a lungul Mariposas-ului. Dacă o să găsesc ceva pe acolo, vă dau de ştire imediat. Nu sunt eu d-ăia care să nu le scrie prietenilor. In mai, Cherokee îşi încărcă măgăruşul şi-şi întoarse fruntea gînditoare, de culoare cenuşie, spre nord. Mulţi cetăţeni îl însoţiră pînă la hotarele neclare ale Yellowhammer-ului şi revărsară asupra lui strigăte de binecuvîntare şi rămas bun. I se vîrîră cu forţa în buzunare cinci sticle fără o bulă de aer între dop şi conţinut şi fu rugat să con­sidere Yellowhammer-ul drept un loc permanent unde putea găsi un pat, slănină cu ouă şi apă caldă pentru băr­bierit dacă norocul socotea că nu e cazul să-şi încăl­zească mîinile la focul de tabără de pe Mariposas.

Numele de părinte al Yellowhammer-ului îi fusese dat de către căutătorii de aur conform sistemului popular de nomenclatură. Nu era necesar să-ţi arăţi certificatul de naştere pentru a căpăta o poreclă. Numele omului era proprietatea lui privată. Pentru a facilita chemarea lui în faţa judecăţii şi pentru a-l numi printre alte bipede în că­măşi albastre, un nume, un titlu sau un epitet temporar, i se acorda de către public. Caracteristicile personale al­cătuiau sursa majorităţii acestor botezuri neoficiale. Mulţi dintre ei erau porecliţi de-a dreptul după denumirile geo­grafice din regiunile de unde mărturisiseră că vin. Alţii se prezentau sub numele de „Thompson" şi „Adam“ sau altele în genul ăsta, cu o îndrăzneală şi neobrăzare care aruncau un nor asupra titlurilor. Cîţiva îşi dădeau la iveală, cu aroganţă şi fără ruşine, propriile nume indisputabile. Lucrul era socotit o exagerare impertinentă şi nu se bucura de popularitate. Aceluia care spunea că-l cheamă Cheslerton L. C. Belmont şi dovedea cu acte accst lucru, i se dădea răgaz pînă la apusul soarelui să pără­sească oraşul. Nume ca „Bondocul", „Crăcănatul", „Texas", „Bill Puturosul", „Rogers Sugativă", „Şchiopul Riley", „Judecătorul" şi „Ed din California" se bucurau de popu­laritate. Cherokee îşi trăgea numele din vremea cînd pretinsese că ar fi trăit o vreme pe lîngă respectivul trib indian.

La douăzeci decembrie, Chelbosul, poştaşul, aduse în Yellowhammer o veste.

—     Pe cine credeţi că văd în Albuqucrque, spuse Chel­bosul clienţilor barului, decît pe Cherokee, împopoţonat şi înzorzonat pînă în creştet ca ţarul Turciei şi răspîndind banii cu lopata. El şi cu mine ne-am dus să cunoaştem viaţa de noapte a oraşului şi am băut soiuri de vin făcute din apă şi bicarbonat efervescent, iar Cherokee a semnat toate poliţele. În buzunare avea atîtea hîrtii de parcă era masa de mize după cincisprezece aruncări de bile.

—    Probabil că Cherokee a dat de aur, observă Ed din California. Ei, a avut noroc. Mă bucur că a dat lovitura.

—     Cred că Cherokee ar trebui să vină pînă la Yellowhammer să-şi viziteze prietenii, spuse altul, uşor în­tristat. Dar, asta e. Prosperitatea este cel mai bun trata­ment pantru vindecarea de memorie.

—     Ai răbdare, spuse Chelbosul, că ajung şi acolo. Cherokee a dat de-o vînă de trei picioare în Mariposa, care a cîntărit cam o tonă cînd a luat drumul spre Europa şi a vîndut-o unui sindicat pentru o sută de mii de dolari bani peşin. Pe urmă şi-a cumpărat un palton din blană de pui de focă şi o sanie roşie, şi ce credeţi că are de gînd să facă?

—     Să dea la zaruri, spuse Texas, ale cărui idei despre recreere se legau de jocurile de noroc.

—     „Vino să mă săruţi, iubito”, fredonă Bondocul, care avea fotografii în buzunare şi purta o cravată roşie şi cînd îşi lucra lotul.

—    Şi-a cumpărat o crîşmă? întrebă Rogers Sugativă.

—    Cherokee m-a dus într-o cameră, continuă Chel­bosul şi mi-a arătat. Era plină cu tobe, păpuşi, patine, pungi cu bomboane, clovni, miei de jucărie, fluiere şi tot felul de drăcii de-astea pentru copii. Şi ce credeţi că are de gînd să facă cu mărunţişurile astea fără valoare? Nu începeţi să vă daţi cu presupusul, pentru că Cherokee mi-a explicat. O să le încarce în sania roşie şi... staţi aşa, încă nu comandaţi de băut... o să vină aici la Yellowhammer şi o să ofere copiilor, copiilor din acest oraş, cel mai mare pom de Crăciun şi cea mai mare păpuşă care plînge şi cel mai mare Cufăr de Jucării al Băieţelului Uriaş care a fost văzut vreodată la vest de capul Hatteras.

Vorbele Chelbosului fură urmate de două minute care se scurseră într-o linişte desăvîrşită. Liniştea fu între­ruptă de ,,cinstea" oferită de local, care prinzînd bine mo­mentul de a-şi arăta ospitalitatea, trimise de-a lungul tej­ghelei o duzină de pahare de whisky, urmate de o sticlă plină - care înainta mai greu.

—    Şi nu i-ai spus? întrebă minerul pe nume Trinidad.

—     Păi, nu, răspunse gînditor Chelbosul. N-am prins deloc momentul. Ştiţi, Cherokee cumpărase toată marfa asta pentru Crăciun şi o plătise. Era grozav de încîntat de idee şi mi se cam urcase la cap vinul ăla spumos de care v-am spus, aşa că n-am apucat.

—     Nu pot să nu mă mir, interveni Judecătorul, atîrnînd de tejghea bastonul cu măciulie de fildeş, că prie­tenul nostru Cherokee poate avea o concepţie atît de gre­şită despre... aş spune... propriul lui oraş.

—     Păi, nu-i a opta minune a lumii terestre, spuse Chelbosul. Cherokee a plecat din Yellowhammer de mai bine de şapte luni. Cîte nu se puteau întîmpla în timpul ăsta! De unde să ştie că în oraş nu există un singur copil şi nici nu se aşteaptă vreunul, avînd în vedere că ne gîndim să emigrăm.

—    Dacă stai şi cugeţi, observă Ed din California, e ciu­dat că în nicio familie n-a apărut niciun semn pînă acum. Încă nu s-a înjghebat bine oraşul ca să apară şi brigada celor în scutece, cred.

—     Şi ca să pună capac la toate, continuă Chelbosul, Cherokee are de gînd să facă pe Moş Crăciun. Şi-a cum­părat o perucă albă şi favoriţi care-l desfigurează, de arată exact ca pozele din cărţi ale lui William Cullen Longfellow şi un costum roşu, brodat cu blană pe afară, şi mă­nuşi de opt uncii greutate, şi o căciulă roşie croşetată cu moţ. Nu-i o ruşine că un costum ca ăsta nu o să aibă oca­zia să fie însoţit de colindele copiilor?

—     Cînd are de gînd Cherokee să vină cu camionul? Întrebă Trinidad.

—     Cu o dimineaţă înainte de Crăciun, spuse Chel­bosul. Şi vrea să-i aranjaţi o cameră, şi să-i pregătiţi un brad. Şi să fie şi nişte doamne care să-l ajute şi care să fie în stare să-şi ţină limba ca să nu strice surpriza co­piilor.

Situaţia neblagoslovită a Yellowhammer-ului fusese descrisă cu fidelitate. Vocile de copil nu-i bucuraseră zi­durile fragile; tropăitul paşilor neobosiţi nu-i consacrase singurul drum gloduros dintre cele două rînduri de corturi şi clădiri grosolane. Mai tîrziu urmau să sosească. Dar acum Yellowhammer-ul nu era decît o tabără de munte şi nicăieri în cuprinsul ei nu puteai să vezi ochi rugători şi ştrengăreşti, deschizindu-se în zorii zilei pline de mi­nunăţii, mînuţe nerăbdătoare să ajungă la comorile lui Moş Crăciun, colinde cîntate de glasuri copilăreşti emoţionate, care să anunţe anotimpul vesel, aşa cum meritau lucrurile frumoase care urmau să sosească din partea lui Cherokee cel cu inima caldă.

In Yellowhammer erau cinci femei. Nevasta laboran­tului, proprietăreasa de la hotelul Lucky Strike şi spălă­toreasa din a cărei covată se scotea pe zi o uncie de praf. Astea erau persoanele de sex femeiesc cu reşedinţă per­manentă; celelalte două erau surorile Spangler, domnişoarele Fanchon şi Erma, aparţinînd companiei de come­die Transcontinental de la teatrul (improvizat) Empire. Dar copii, nu era niciunul. Uneori domnişoara Fanchon juca plină de însufleţire şi pricepere rolul unui copil dur­duliu, dar între zugrăvirea ei şi întruchipările adolescen­tine pe care imaginaţia le oferea ca destinatari pe mă­sura belşugului de sărbători al lui Cherokee, se părea că exista o prăpastie.

Crăciunul cădea într-o joi. Marţi dimineaţa Trinidad, în loc să se ducă la lucru, îl căută pe Judecător la hotelul Lucky Strike.

—    Ar fi o ruşine nemaipomenită pentru Yellowhammer, spuse Trinidad, dacă şi-ar bate joc de pomul de Cră­ciun al lui Cherokee. Se poate spune că omul ăsta a în­fiinţat oraşul. Eu unul mă duc să văd ce se poate face ca să nu-l nedreptăţesc pe Moş Crăciun.

—     Mă alătur bucuros propunerii, răspunse Judecăto­rul. Îi sunt îndatorat lui Cherokee pentru nişte servicii din trecut. Dar nu văd... pînă în clipa de faţă am considerat absenţa copiilor ca fiind mai degrabă un lux... dar acum... totuşi, nu văd...

—     Uită-te la mine, spuse Trinidad, şi ai să vezi vechile obiceiuri şi deprinderi, îmbrăcate in alte haine. Mă duc să fac rost de un atelaj şi să fur o ceată de copii pentru Moş Crăciunul lui Cherokee, chiar dacă ar fi să prad un azil de orfani.

—    Evrika! strigă entuziasmat Judecătorul.

—    Ba nu, spuse Trinidad hotărît. Eu am descoperit ideea. Am învăţat la şcoală cuvîntul ăsta latinesc.

— Am să te însoţesc, declară Judecătorul, agitîndu-şi bastonul. Poate că aş putea fi de folos cu elocvenţa şi da­rul meu de vorbire; aş putea să-i conving pe tinerii noştri prieteni să se alăture acestor planuri.

Peste o oră, Yellowhammerul se familiariza cu ideea lui Trinidad şi a Judecătorului, şi o aproba. Cetăţenii care cunoşteau familii cu odrasle pe o rază de patruzeci de mile în jurul Yellowhammer-ului veniră şi aduseră informaţiile pe care le aveau. Trinidad şi le notă cu grijă pe toate şi apoi se grăbi să facă rost de vehicul şi atelaj.

Prima haltă programată a fost la casa din buşteni, la cincisprezece mile depărtare de Yellowhammer. Un om deschise uşa auzind chemarea lui Trinidad şi apoi coborî şi se sprijini de poarta şubredă. Pragul era înţesat de o ciurdină de copii, unii zdrenţăroşi, toţi curioşi şi sănătoşi.

—     Uice e, explică Trinidad. Sintem din Yellowhammer şi am venit să furăm copii, dar într-un mod frumos. Unul din cetăţenii noştri de vază ţine să facă pe Moş Cră­ciun şi trebuie să sosească mîine în oraş cu flecuşteţe colorate făcute în Germania. Cel mai tînăr individ pe care-l avem în Yellowhammer bate pe muchia tocită a lui 45. Aşa că ne cam ruşinăm să exclamăm „Ah!" şi „Vai!“ cînd aprindem lumînărelele la pomul de Crăciun. Acum, amice, dacă ne-ai împrumuta nişte brotăcei, ţi-am garanta că ţi-i înapoiem în bună stare în ziua de Crăciun. Şi-ar veni şi încîntaţi de petrecere, încărcaţi cu bunătăţi ca nişte Robinsoni cu cornuri ale belşugului, tobe roşii şi alte lucruri asemănătoare. Ce zici?

—     Cu alte cuvinte, spuse Judecătorul, am descoperit pentru prima oară în orăşelul nostru embrionar dar în curs de dezvoltare inconvenienţele absenţei adolescen­tine. Sosind aproape anotimpul anului în care este tradi­ţia să oferi daruri frivole, dar deseori apreciate, tinerilor şi fragezilor...

—     Înţeleg, spuse părintele îndopîndu-şi pipa cu dege­tul arătător. Cred că nu mai e nevoie să vă reţin, domni­lor. Eu şi bătrînica mea avem şapte copilaşi, ca să zic aşa, şi peste toţi îmi ţin aripa ocrotitoare, N-am nici unul de care să ne lipsim ca să-l folosiţi la treburile dumnea­voastră. Bătrînica a ascuns în dulapul cu haine nişte bom­boane şi nişte păpuşi de cîrpă şi vrem de Crăciun să înjghebăm ceva cum ne-om pricepe. Nu, n-aş putea, oricît m-ar atrage ideea, să mă hotărăsc să las pe vreunul să plece. Vă mulţumesc din suflet, domnilor.

Coborîră panta şi urcară alt deal, pînă la casa fermie­rului Wiley Wilson. Trinidad îşi recită rugămintea, iar Judecătorul dădu glas antifoniei plictisitoare. Doamna Wiley îşi adună pe lîngă fuste pe cei doi copii cu obrajii ca mărul şi nu zîmbi pînă cînd nu-l văzu pe Wiley rîzînd şi scuturînd din cap. Din nou un refuz.

Trinidad şi Judecătorul epuizaseră în zadar mai mult de jumătate din listă înainte de a se lăsa amurgul printre dealuri. Petrecură noaptea la un han, pe drum, şi a doua zi în zori porniră din nou. In căruţă nu luaseră nici măcar un singur călător.

—    Am o vagă impresie, observă Trinidad, că împru­mutul copiilor de Crăciun aduce cu încercarea de a fura unt de la gospodina care şi-a pus în gînd să facă go­goşi calde.

—    Nu există nici cea mai mică îndoială, încuviinţă Judecătorul, că... hm... legăturile de familie par a fi mai coerente şi mai pozitive în această perioadă a anului.

Cu o zi înainte de Crăciun străbătură treizeci de mile, făcînd patru halte fără niciun rezultat. Peste tot dădură de copii din belşug.

Soarele coborîse, cînd soţia unui acar de la o cale fe­rată izolată îşi strînse lîngă ea progenitura indispensabilă şi spuse :

—    La Graniţe Junction e o femeie care tocmai s-a angajat la birtul de la gară. Am auzit că are un băieţel. Poate ea o să-l lase să meargă.

Trinidad îşi opri catîrii în faţă la Graniţe Junction, la ora cinci după-amiaza. Trenul plecase cu călătorii hră­niţi şi alinaţi.

Pe treptele birtului găsiră un băiat de zece ani, slăbuţ şi ursuz, care fuma o ţigară. Sala de mese fusese lăsată vraişte de clienţii în trecere. O tinerică se odihnea epui­zată într-un scaun. Pe chip avea brazde adinci de femeie necăjită.. Pe vremuri avusese o anume frumuseţe pe care nu avea să si-o piardă total niciodată, dar nici nu se mai putea întoarce cu totul. Trinidad îi expuse misiunea.

—     Ar fi o binecuvîntare dacă l-aţi lua o vreme pe Bobby, spuse ea obosită. Nu-mi văd capul de treburi din zori pînă-n noapte şi nu am timp sa mă ocupp de el. Învaţă numai apucături proaste de la bărbaţi. Ar fi singura şansă să aibă şi el parte de un Crăciun adevărat.

Bărbaţii ieşiră afară să stea de vorbă cu Bobby. Trinidad îi descrise în culori vii splendorile pomului de Cră­ciun şi cadourile.

—     Şi mai mult, tinere, adăugă Judecătorul, Moş Cră­ciun însuşi va împărţi bunătăţi care vor simboliza daru­rile aduse de păstorii din Betleem lui...

—     Hai, las-o baltă, spuse băiatul, mijindu-şi ochii şi aşa mici. Doar nu sînt prunc. Nu există niciun Moş Cră­ciun. Voi cumpăraţi jucării şi le aduceţi pe furiş cînd dor­mim. Şi faceţi pe funinginea de la coş dîre cu cleştele, ca şi cum ar fi schiurile lui Moş Crăciun.

— S-ar putea, aprobă­­­ Trinidad, dar pomul de Crăciun nu-i basm. Asta de la noi o să arate ca magazinul din Albuquerque, urcat într-un arbore uriaş. Sunt şi sfîrleze, şi tobe, şi arca lui Noe şi...

—     Pe dracu' spuse Bobby plictisit. Astea le-am fu­mat demult Mi-ar plăcea o puşcă — nu una pentru tir — una adevărată, să împuşc pisicile sălbatice cu ea; dar cred că n-aveţi aşa ceva în pomul vostru prăpădit.

—    Păi, nu pot să-ţi spun precis, vorbi Trinidad cu di­plomaţie. S-ar putea să fie. Vino cu noi şi ai să vezi.

Şi astfel speranţa, deşi slabă, cîştigă aprobarea şovăi­toare a băiatului. Cu acest singur beneficiar solitar pen­tru darurile de sărbătoare ale lui Cherokee, călătorii luară drumul înapoi spre casă.

În Yellowhammer, vechea magazie fusese transfor­mată în ceea ce putea trece drept sălaşul de basm din Arizona. Doamnele se achitaseră bine de îndatoriri. Un pom de Crăciun înalt, acoperit pînă la ultima rămurică cu lu­mînări, steluţe şi jucării mai multe decît pentru o duzină de copilaşi, se înălţa în mijlocul podelei. Spre apusul soa­relui, ochi nerăbdători începuseră să scruteze strada după echipa care plecase să aducă copii. La amiază, în acea zi, Cherokee intrase zorit în oraş, cu noua sanie încărcată peste măsură cu pachete, cutii şi săculeţi de toate mări­mile şi formele. Era atît de absorbit de punerea in aplicare a planurilor sale altruiste, încît nu observă lipsa copiilor. Nimeni nu dădu de gol starea umilitoare a Yellowhammer-ului, căci se aştepta ca eforturile lui Trinidad şi ale Judecătorului să suplinească lipsa.

Cînd soarele coborî, Cherokee, făcînd mereu cu ochiul şi încreţindu-şi chipul ridat ca să nu bufnească în rîs, se retrase cu legătura în care se afla veşmîntul lui Moş Cră­ciun şi un pachet cu daruri speciale, ţinute secret.

—     Cînd s-or aduna copiii, dădu el poruncă comitetu­lui voluntar de organizare, aprindeţi lumînările din pom şi puneţi-i să cînte „Pussy Wants a Corner“ şi „King William”. Cînd o să cînte mai cu foc, atunci... Moş Crăciun o să intre uşurel pe uşă. Cred că o să ajungă darurile care sînt.

Doamnele se agitau în jurul pomului, făcîndu-i ulti­mele retuşuri, care nu sunt niciodată ultimele. Surorile Spangler erau şi ele acolo, costumate ca Lady Violet de Vere şi Marie, subreta, în noua piesă ,.Mireasa mineru­lui “. Teatrul nu se deschidea pînă la ora nouă, şi ele ve­niseră să dea o binevenită mînă de ajutor comitetului po­mului de Crăciun. In fiecare clipă, uşa se deschidea şi capetele priveau afară şi ascultau dacă se apropia atelajul lui Trinidad. Şi gestul trăda o nelinişte tot mai mare, căci se făcuse noapte şi în curînd urmau să se aprindă lumînărelele din pom, iar Cherokee putea să apară dintr-o clipă în alta în ţinuta de Moş Crăciun.

În cele din urmă, căruţa cu copiii „furaţi" hodorogi pe stradă pînă la uşa magaziei. Doamnele, cu ţipete de emo­ţie, se repeziră să aprindă luminările. Bărbaţii din Yel­lowhammer intrau şi ieşeau fără astâmpăr sau stăteau proţăpiţi în cameră, în grupuri stînjenite.

Trinidad şi Judecătorul, pe care se vedeau urmele în­delungatei călătorii, intrară, conducînd între ei un singur băiat cu mutră poznaşă, care se uita însă posac la pomul împodobit.

—    Unde sunt ceilalţi copii? întrebă soţia laborantului, şefa recunoscută a tuturor funcţiilor sociale.

—     Doamnă, spuse Trinidad oftînd, prospectarea co­piilor de Crăciun seamănă cu vinatul calcarului pentru aur. Treaba asta cu părinţii n-am avut încă şansa s-o pri­cep. Se pare că taţii şi mamele sunt dispuse să-şi lase odraslele să se înece, să fie răpite, hrănite cu otravă, mîncate de lincşi — treisute şaizeci şi patru de zile pe an. Dar de Crăciun insistă să se bucure de sacrificiul exclusiv al companiei lor. Acest tînăr biped, doamnă, este tot ce-am reuşit să căpătăm în urma a două zile de încercări.

—     Ah, ce băieţel mic şi drăgălaş! ciripi domnişoara Erma, tîrînd după ea rochia De Vere, pînă în mijlocul scenei.

—     Pliscul! rosti Bobby, strîmbîndu-se. Cine e mic aici? Pun pariu că nu tu!

—    Obrăznicătură ! scrîşni domnişoara Eima, sub zîmbetul strălucitor.

—     Am făcut tot ce-am putut, spuse Trinidad. O să-i vină greu lui Cherokee, dar n-am avut ce face.

Pe urmă, uşa se deschise şi Cherokee intră în ţinuta convenţională a lui Moş Crăciun. O barbă albă, în valuri, şi părul lung îi acoperau chipul aproape pînă în ochii ne­gri şi strălucitori. Pe umăr avea un sac.

Cînd intră, nimeni nu mai făcu nicio mişcare. Chiar surorile Spangler îşi încetară fîţîielile cochete şi se uitară curioase la silueta înaltă. Bobby stătea cu mîinile în bu­zunare, uitîndu-se posac la copacul copilăros şi efeminat. Cherokee îşi puse sacul jos şi se uită întrebător prin ca­meră. Poate îşi imagina că o ceată de copii nerăbdători era ascunsă pe undeva, urmînd să i se dea drumul la apariţia lui. Se duse spre Bobby şi întinse mîna cu mănuşa roşie.

—     Sărbători fericite, băieţelule, spuse Cherokee. Orice îţi doreşti din pom e al tău. Nu vrei să dai mîna cu Moş Crăciun?

—     Nu există Maş Crăciun, pufni băiatul. Ai bărbuţă de ţap falsă, şi eu nu sînt băieţel. Ce să fac cu păpuşi şi cai de tinichea? Vizitiul mi-a spus că ai o puşcă şi văd că n-ai. Vreau acasă.

Trinidad se amestecă în neînţelegere. Îi scutură mîna lui Cherokee cu căldură.

—     Îmi pare rău, Cherokee, explică el. În Yellowham­mer nu avem niciun copil. Am încercat să răpim cîţiva pentru sosirea ta, dar n-am reuşit să prindem decît sar­deaua asta. E un ateu şi nu crede în Moş Crăciun! E o ruşine pentru noi că ai venit încărcat de atîtea daruri. Dar eu şi Judecătorul am fost siguri că puteam să facem rost de o căruţă întreagă cu candidaţi la cadouri.

—     Nu-i nimic, spuse grav Cherokee. Cheltuielile nu sunt prea mari. Putem să aruncăm undeva lucrurile astea, sau să le dăm drumul pe galeria minei. Nu ştiu la ce m-am gîndit, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că nu sunt copii în Yellowhammer.

Între timp, oamenii se relaxaseră şi dădeau impresia unei întruniri de plăcere, ipocrite, dar care merita toată lauda.

Bobby se retrăsese pe un scaun îndepărtat şi privea rece scena, plictisit la culme. Cherokee, zăbovind încă asupra vechii idei, se apropie şi se aşeză alături de el.

—    Unde locuieşti, băieţaş? întrebă el respectuos.

—     Granite Junction, spuse Bobby într-o doară.

In cameră era cald. Cherokee îşi scoase căciula şi pe urmă şi barba cu peruca.

—    Ia stai! exclamă Bobby cu o urmă de interes. Îţi ştiu bine mutra.

—    M-ai mai văzut vreodată? întrebă Cherokee.

—    Nu ştiu; dar ţi-am văzut poza de multe ori.

—    Unde?

Băiatul ezită.

—    Pe masa de acasă, răspunse el.

—    Ia s-aud cum te cheamă, amice, dacă nu te superi.

—     Robert Lumsden. Mama are poza asta a ta. O pune noaptea sub pernă şi o dată am văzut cum o săruta. Eu n-aş face asta. Dar aşa sunt femeile.

Cherokee se ridică şi-i făcu semn lui Trinidad.

—     Ţine-l pe băiat lîngă tine pînă mă întorc, spuse el. Mă duc să pun bulendrele astea de Crăciun deoparte şi să înham caii la sanie. Îl duc pe puşti acasă.

—    Aşa, ticălosule, spuse Trinidad, aşezindu-se pe lo­cul liber al lui Cherokee, se pare deci că eşti mult prea mare şi blazat ca să-ţi mai doreşti prostii d-astea ca za­hrul candel şi jucării, am impresia.

—     Nu-mi placi, spuse arţăgos Bobby. Spuneai că o să fie şi o puşcă. Nici nu poate omul să fumeze aici. Bine era dacă rămîneam acasă.

Cherokee trase sania în uşă şi-l ridică pe Bobby lîngă el. Cei doi cai porniră iute pe zăpada îngheţată. Cherokee avea pe el paltonul de cinci sute de dolari din blană de pui de focă. Pătura pe care o lase pe picioarele lor era caldă ca o catifea.

Bobby scoase o ţigară din buzunar şi încercă să o aprindă cu un chibrit.

—    Aruncă ţigara, spuse Cherokee, cu o voce calmă, dar cu totul nouă.

Bobby şovăi şi pe urmă o aruncă peste bord.

—    Aruncă şi pachetul, porunci noua voce.

Băiatul se supuse, puţin mai îndărătnic.

—    Ştii că-mi placi, declară Bobby. Nu te cunosc. Pînă acum nimeni nu m-a silit să fac ce n-am vrut.

—    Ia spune-mi, puştiule, spuse Cherokee, pe tonul dinainte, eşti sigur că mama ta a sărutat poza care sea­mănă cu mine?

—    Absolut sigur. Am văzut-o cu ochii mei.

—    N-ai zis mai adineauri că ai vrea o puşcă?

—    Ba bine că nu! O să-mi iei una?

—    Mîine! Cu pat de avgint.

Cherokee îşi scoase ceasul.

—    E nouă şi jumătate. Ajungem la Graniţe Junction exact la timp pentru noaptea de Crăciun. Ţi-e frig? Vino mai aproape, fiule.