O poveste din goana trenului a lui Cehov

O fire enigmatică

Un compartiment de clasa întâi.

Pe canapeaua îmbrăcată în catifea zmeurie, stă pe jumătate întinsă o cuconiţă frumuşică. Evan­taiul scump, cu ciucuri, trosneşte în mânuţa ei, care-l strânge cu înfrigurare, pince-nez-ul alunecă mereu de pe năsucul drăgălaş, broşa din piept se ridică şi se lasă întruna, ca o barcă pe valuri. Cuconiţa este vădit tulburată… Pe canapeaua din faţa ei, stă ataşa­tul special de pe lângă cabinetul guvernatorului, un tânăr scriitor debutant, care publică în buletinul guber­niei schiţe cu subiecte din viaţa mondenă, pe care le intitulează „novelle”… Acum se uită în ochii ei, se uită ţintă, cu un aer de cunoscător. Observă, studiază, prinde taina firii ei excentrice, enigmatice, o desci­frează… Îi vede ca în palmă sufletul, cu toate ascun­zişurile lui.

    — Cum vă înţeleg! îi spune el, sărutându-i mâna deasupra brăţării. Sufletul dumneavoastră sensibil, cald, caută o ieşire din labirintul său… Da! Duceţi o luptă îngrozitoare, titanică, dar… nu trebuie să vă pierdeţi curajul! Veţi ieşi biruitoare! Da!

— Descrie-mă, Voldemar! spune drăgălaşa cu­coniţă zâmbind trist. Viaţa mea e atât de plină, atât de bogată, atât de complexă… Dar ce folos: sunt atât de nefericită! Sunt o martiră în genul lui Dostoievski… Descrie lumii sufletul meu, Voldemar, în­făţişează-i acest biet suflet! Eşti psiholog. N-a trecut nici un ceas de când stăm de vorbă în acest comparti­ment, şi m-ai şi înţeles, m-ai descifrat!

— Vorbiţi! Vă implor, destăinuiţi-mi totul!

— Ascultă, m-am născut într-o familie de funcţio­nari săraci. Tata era om cumsecade… bun la suflet, deştept, dar… mentalitatea epocii şi a mediului… vous comprenez... nu-l învinuiesc, bietul de el. Bea, juca cărţi… lua mită… Cât despre mama… Dar ce să mai vorbesc! Sărăcia, lupta pentru o bucăţică de pâine, conştiinţa nimicniciei… Ah, nu mă sili să-mi aduc aminte! M-am văzut nevoită să-mi croiesc sin­gură calea… Educaţia monstruoasă primită la pen­sion, romanele stupide, greşelile tinereţii, prima dra­goste sfioasă… Dar lupta cu mediul? Groaznic! Dar îndoielile? Dar chinurile neîncrederii crescânde în viaţă, în tine însuţi?… Ah! Eşti scriitor şi ne cunoşti pe noi, femeile. Ai să înţelegi… Din nenorocire, sunt înzestrată cu o fire ce iese din comun… Aşteptam fe­ricirea, şi încă ce fericire! Ardeam de dorinţa de a fi om! Da! A fi om, în asta vedeam eu fericirea!

— Minunată făptură! murmură scriitorul, sărutându-i iar mâna deasupra brăţării. Nu mâna dum­neavoastră o sărut, minunată făptură, ci însăşi sufe­rinţa umană! Vă amintiţi de Raskolnikov? Aşa săruta el.

— Ah, Voldemar! Aveam nevoie de glorie… de zgo­mot, de strălucire, ca orice fire care… de ce-aş face ex­ces de modestie? care iese din comun. Doream ceva neobişnuit… nefeminin! Şi iată… iată că… mi-a ie­şit în cale un general bătrân şi bogat… Mă înţelegi, Voldemar! A fost o jertfire de sine, o renunţare… În­cearcă să mă înţelegi! Nu puteam să fac altfel. Mi-am îmbogăţit familia, am început să călătoresc, să fac bine în jurul meu. Dar cât mă chinuiam, cât de josnice şi murdare mi se păreau îmbrăţişările acestui om care, trebuie s-o recunosc, la vremea lui luptase vitejeşte. Am trăit clipe… clipe groaznice! Dar mă mângâiam cu gândul că bătrânul va muri curând, că voi putea trăi cum visasem, că mă voi dărui unui om drag, că voi fi fericită… Şi închipuieşte-ţi că am întâlnit un ase­menea om, Voldemar! Dumnezeu mi-e martor că l-am întâlnit.

Drăgălaşa cuconiţă îşi mişcă şi mai tare evantaiul. Faţa ei se schimonoseşte ca şi cum ar fi gata să plângă.

— Şi iată că bătrânul a murit… Mi-a lăsat ceva avere, sunt liberă ca o pasăre. Acum aş putea să tră­iesc fericită… Nu-i aşa, Voldemar? Fericirea îmi bate în geam. Ar fi de ajuns s-o las să intre, dar… nu! Ah, Voldemar, ascultă-mă, te implor, ascultă-mă. Acum aş putea să mă dăruiesc omului drag, să fiu tovarăşa, sprijinul, inspiratoarea idealurilor lui, să fiu fericită, să mă odihnesc… Dar în lumea asta lucrurile iau în­torsături atât de stupide, de urâte, de grosolane. Ce murdar e totul, Voldemar! Sunt nefericită, nefericită, nefericită! În calea mea s-au ivit alte piedici! Din nou simt că fericirea mea este departe, departe! Ah, ce chinuri îndur! Dacă ai şti! Ce chinuri!

— Dar de ce? Ce s-a ivit în calea dumitale? Spu­ne-mi, te implor, ce?

— Un alt bătrân bogat…

Evantaiul rupt acoperă faţa drăgălaşă. Scriitorul îşi propteşte în pumn capul plin de gânduri, oftează şi începe să cugete cu aerul unui psiholog încercat. Locomotiva fluieră şi gâfâie, perdeluţele de la geamuri se rumenesc de razele apusului.