Portretul lui Dorian Gray (10)

Cînd intră servitorul, Dorian Gray se uită la el cu maximă atenţie şi se întrebă dacă îi trecuse prin cap să tragă cu coada ochiului dincolo de paravan. Omul era destul de impasibil şi-i aştepta ordinele. Dorian aprinse o ţigară, se duse la geam şi se uită în el. Vedea perfect reflectarea figurii lui Victor acolo. Semăna cu o mască placidă a servilităţii. Nu era cazul să se teamă de el. Cu toate astea, se gîndi că cel mai bun lucru e să se asigure. Rostind cuvintele foarte rar, îi zise să-i spună menajerei că doreşte să o vadă şi apoi să se ducă la meşterul de rame şi să-l roage să-i trimită imediat doi oameni din atelierul lui. I se păru că în momentul în care omul plecase din cameră ochii i se îndreptaseră în direcţia paravanului. Sau era doar închipuirea lui? După cîteva clipe, doamna Leaf năvăli în bibliotecă în rochia ei de mătase neagră, cu mitenele ei demodate din aţă, trase pe mîinile cu pielea încreţită. O rugă să-i aducă cheia sălii de clasă.

     - Vechea sală de clasă, domnule Dorian? Exclamă ea. Cum, dar e plină de praf.Trebuie să o aranjez şi să o pun în ordine înainte să mergeţi acolo. Nu se cade să o vedeţi aşa, domnule, într-adevăr nu se cade.

- Nu vreau să faci ordine acolo, Leaf. Vreau doar cheia.

- Ei bine, domnule, vă veţi umple de păianjeni dacă mergeţi acolo. N-a fost deschisă de aproape cinci ani, de cînd a murit domnia sa, lordul. El tresări cînd o auzi pomenindu-l pe bunicul său. Avea amintiri oribile legate de el.

- Nu contează, răspunse el. Pur şi simplu vreau să văd acel loc - asta-i tot. Dă-mi cheia!

     - Poftiţi cheia, domnule, spuse bătrîna doamnă, căutînd cu mîinile tremurătoare prin mănunchiul de chei. Iată şi cheia, imediat o scot de aici. Doar nu vă gîndiţi să locuiţi acolo, domnule, staţi atît de confortabil aici.

- Nu, nu, spuse el pe un ton iritat. Mulţumesc Leaf. Asta-i tot.

Ea mai rămase cîteva clipe, pălăvrăgind despre unele amănunte gospodăreşti. El oftă şi-i spuse să aranjeze lucrurile cum crede ea mai bine. Părăsi camera, toată un zîmbet.

După ce uşa se închise, Dorian puse cheia în buzunar şi se uită prin cameră. Ochii îi căzură pe o cuvertură încărcată de broderii cu fir de aur, o splendidă piesă veneţiană de la sfîrşitul secolului al şaptesprezecelea, pe care bunicul lui o descoperise într-o mînăstire de lîngă Bologna. Da, asta-i va folosi să învelească blestemăţia. Probabil că servise deseori drept văl pentru morţi. Acum urma să ascundă ceva care-şi conţinea propria descompunere, mai rea decît descompunerea provocată de moarte - ceva care va prolifera orori şi, totuşi, nu va muri nicicînd. Ceea ce viermii sunt pentru un cadavru vor fi păcatele lui pentru imaginea pictată pe pînză. O vor întina şi o vor face să arate mîrşav. Şi totuşi va continua să trăiască. Va trăi mereu.

Se cutremură şi o clipă regretă că nu-i spusese lui Basil adevăratul motiv pentru care dorea să ascundă portretul. Basil l-ar fi ajutat să reziste influenţei lordului Henry şi influenţei chiar mai nocive a propriului temperament. Dragostea pe care i-o purta - pentru că era într-adevăr dragoste - nu avea în ea nimic care să nu fie nobil şi de natură pur intelectuală. Nu era acea simplă admiraţie faţă de frumuseţe care se naşte din simţuri şi moare odată cu simţurile. Era acel gen de dragoste pe care-l cunoscuseră Michelangelo, Montaigne, Winckelmann şi Shakespeare însuşi. Da, Basil l-ar fi putut salva. Dar acum era prea târziu.Trecutul poate fi anihilat întotdeauna. Regretul, negarea sau uitarea pot face acest lucru. Dar viitorul era inevitabil. În el existau pasiuni care îşi vor afla teribilul lor debuşeu, vise care vor transforma în realitate umbra răului din ele. Ridică de pe canapea ţesătura purpurie care o acoperea şi, ţinînd-o în mîini, se duse dincolo de paravan. Era oare faţa de pe pînză mai ticăloasă ca înainte? Lui i se păru neschimbată, totuşi, ura lui faţă de ea sporise. Părul auriu, ochii albaştri şi buzele trandafirii toate erau acolo. Numai expresia se modificase. Şi era oribilă în cruzimea ei. Prin comparaţie cu blamul şi mustrarea pe care le vedea în el, cît de superficiale i se păreau reproşurile lui Basil legate de Sibyl Vane! Cît de superficiale şi lipsite de importanţă! Propriul lui suflet îl privea din pînză şi îl chema la judecată. O expresie de durere i se aşternu pe faţă şi, în clipa aceea, zvîrli bogatul văl peste tablou. Atunci se auzi o bătaie în uşă. Ieşi de după paravan în clipa în care intră servitorul.

- Oamenii sunt aici, monsieur.

Simţi că trebuie să se descotorosească repede de el. Nu trebuia să-i dea voie să ştie unde va fi dus portretul. Era ceva şiret în el, avea o privire atentă, trădătoare. Aşezîndu-se la masa de scris, îi scrise la repezeală un bilet lordului Henry, rugîndu-l să-i trimită ceva de citit şi amintindu-i că urmau să se întîlnească la ora opt şi un sfert în acea seară.

- Aşteaptă răspunsul, spuse el, dîndu-i biletul, şi adu oamenii înăuntru.

Peste vreo două-trei minutese auzi o altă bătaie în uşă, iar domnul Hubbard însuşi, celebrul meşter de rame din South Audley Street, intră cu un ajutor tînăr, cam necioplit. Domnul Hubbard era un omuleţ rumen, cu favoriţi roşii, a cărui admiraţie pentru artă era substanţial temperată de acuta lipsă de bani a majorităţii artiştilor cu care avea de a face. De regulă nu-şi părăsea atelierul. Aştepta ca oamenii să vină la el. Dar în ce-l priveşte pe Dorian Gray făcea întotdeauna o excepţie. Dorian Gray avea ceva care-i fermeca pe toţi. Numai să-l vezi şi era o plăcere.

- Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Gray? spuse el frecîndu-şi mîinile grase şi pistruiate. M-am gîndit să-mi acord privilegiul de a trece eu în persoană pe la dumneavoastră. Tocmai am primit o ramă, domnule, aleasă la o vînzare. Una veche, florentină. De la Fronthill, cred. Admirabil de potrivită pentru un subiect religios, domnule Gray.

- Regret nespus că v-aţi deranjat să veniţi personal, domnule Hubbard. Voi trece negreşit să văd rama despre care-mi spuneţi, deşi nu mă preocupă prea mult acum arta religioasă - dar azi nu vreau decît să duc un tablou la ultimul etaj al casei. E destul de greu, aşa că m-am gîndit să te rog să-mi dai cîţiva din oamenii dumitale pentru treaba asta.

- Nicio supărare, domnule Gray. Sunt încîntat să vă fiu de folos. Despre ce operă de artă e vorba, domnule?

- Despre aceasta, replică Dorian, trăgînd paravanul la o parte. Puteţi să o transportaţi, cu tot cu învelitoare, aşa cum este? Nu vreau să se zgîrie cît o ridicaţi pe scări.

-  Nu va fi nicio dificultate, domnule, spuse meşterul amabil, începînd, împreună cu ajutorul lui, să scoată tabloul din lanţurile lungi de alamă de care era suspendată. Şi acum unde s-o ducem, domnule Gray?

    - O să vă arăt eu drumul, domnule Hubbard, dacă sunteţi amabil să mă urmaţi. Sau mai bine o luaţi dumneavoastră înainte... o s-o luăm pe scara principală, întrucît e mai largă.

El ţinu uşa deschisă, iar ei ieşiră în hol şi începură să urce. Rama extrem de sofisticată făcea ca tabloul să fie voluminos şi greu şi, din cînd în cînd, în ciuda protestelor servile ale domnului Hubbard, care avea o aversiune vie faţă de imaginea unui gentleman care face lucruri utile, Dorian puse mâna să-i ajute.

- O greutate pe cinste, domnule, răsuflă din greu omuleţul cînd ajunseră la ultimul podest. Şi îşi şterse fruntea strălucitoare.

- Mi-e teamă că e destul de greu, murmură Dorian în timp ce descuia uşa de la camera care urma să păstreze ciudatul secret al vieţii lui şi-i va ascunde sufletul de ochii oamenilor.

Nu mai intrase în acel loc de mai bine de patru ani - la început o folosise ca pe o cameră de joacă, pe vremea copilăriei, şi apoi ca birou cînd crescuse mai mare. Era o încăpere mare, bine proporţionată, care fusese special construită de ultimul lord Kelso pentru nepotul lui pe care, datorită ciudatului ataşament faţă de mama lui şi din alte motive, îl urîse şi dorise să-l ţină la distanţă. Acolo se afla imensa casone italiană, cu panourile pictate cu scene fantastice şi mulurile aurite, acum fără luciu - acolo obişnuia să se ascundă în copilărie. Mai era acolo biblioteca din lemn de lămîi, plină de cărţile lui de şcoală cu paginile îndoite. În spatele ei pe perete atîrna aceeaşi tapiserie flamîndă zdrenţuită, în care un rege şi o regină, amîndoi fanaţi, jucau şah într-o grădină, în timp ce pe lîngă ei trecea călare un grup de şoimari, purtînd păsări crestate pe încheietura mănuşilor de călărie. Ce bine îşi amintea totul! Fiecare clipă a copilăriei lui singuratice îi reveni în minte în timp ce privi în jur. Îşi aminti puritatea imaculată a existenţei lui de copil şi i se păru oribil că tocmai aici urma să fie ascuns fatalul portret. Ce puţin se gîndise el atunci, în acele zile duse pentru totdeauna, la ce avea să-l aştepte!

Dar în casă nu era niciun alt loc mai sigur care să-l protejeze de ochii iscoditori. El avea cheia şi nimeni altcineva nu putea intra. Sub vălul purpuriu, faţa de pe pînza pictată putea deveni bestială, abrutizată, murdară. Ce conta? Nimeni nu o putea vedea. El însuşi va refuza s-o vadă. De să urmărească degradarea hidoasă a propriului suflet? Îşi va menţine tinereţea - era suficient. Şi, în afară de asta, nu s-ar putea oare ca firea lui să devină mai subtilă, să se rafineze? Nu era niciun motiv pentru care viitorul să fie acoperit de ruşine. Poate va apărea o iubire în viaţa lui şi-l va purifica şi-l va ocroti de acele păcate ce păreau că i se agită deja în spirit şi în trup, acele păcate ciudate, inexprimabile, al căror mister însuşi le împrumuta subtilitatea şi farmecul. Poate, într-o zi, acea expresie crudă va fi dispărut de pe gura sensibilă şi va putea să arate lumii capodopera lui Basil Hallward.

Nu, asta era imposibil. Oră de oră, săptămînă de săptămînă, figura aceea de pe pînză îmbătrînea. Poate că va scăpa de hidoşenia păcatului, dar îl aştepta hidoşenia vîrstei. Obrajii vor fi supţi sau fleşcăiţi. În jurul ochilor care îşi vor pierde strălucirea se va întinde paloarea labelor de gîscă şi-i va face să arate oribil. Părul îşi va pierde strălucirea, gura i se va lăţi sau i se va lăsa, va fi caraghioasă sau indecentă, cum sunt gurile bătrînilor. Va avea gîtul ridat, mîini reci, cu vene albastre proeminente, trupul strîmb aşa cum îşi aminti că-l avea bunicul lui care fusese atît de sever cu el pe vremea copilăriei. Tabloul trebuia ascuns. Nu mai era nimic de făcut pentru el.

- Aduceţi-l înăuntru, domnule Hubbard, vă rog, spuse el ostenit, întorcîndu-se. Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi atît. Mă gîndeam la altceva.

- Oleacă de odihnă nu strică niciodată, domnule Gray, răspunse meşterul, care încă mai gîfîia. Unde să-l punem, domnule?

- Oh, oriunde. Aici, aici e bine. Nu vreau să-l atîrn. Sprijiniţi-l de perete. Mulţumesc.

- Ne-am putea uita şi noi la opera de artă, domnule? Dorian tresări.

- Nu ar avea ce să vă intereseze la ea, domnule Hubbard, spuse el, nescăpîndu-l din ochi. Simţea că e gata să sară la el şi să-l trîntească la pămînt dacă ar îndrăzni să ridice învelitoarea somptuoasă care îi ascundea secretul vieţii. Nu vă voi mai pune la treabă acum. Vă sunt extrem de recunoscător pentru că aţi avut amabilitatea de-a veni aici.

- Pentru nimic, pentru nimic, domnule Gray. Sunt gata oricînd să fac orice pentru domnia voastră. Şi coborî scările cu paşi apăsaţi,urmat de ajutorul lui, care se uită în urmă la Dorian cu o expresie de încîntare timidă întipărită pe faţa lui urîtă şi necioplită. Nu văzuse în viaţa lui un om atît de minunat.

După ce sunetul paşilor lor se stinse, Dorian încuie uşa şi puse cheia în buzunar. Nimeni nu se va mai uita la acel lucru oribil, niciun ochi, cu excepţia ochilor lui, nu-i vor vedea mizeria. Cînd ajunse în bibliotecă descoperi că abia trecuse de ora cinci şi ceaiul fusese deja adus. Pe o măsuţă din lemn mirositor da culoare închisă, bogat încrustată cu sidef - un cadou de la lady Radley, soţia tutorelui său, o persoană foarte drăguţă, bolnavă de profesie, care îşi petrecuse iarna trecută la Cairo - se afla un bilet de la lordul Henry şi, lîngă el, o carte învelită în hîrtie galbenă, cu coperta uşor ruptă şi marginile pătate. Un exemplar din ediţia de scară a ziarului The St. James Gazette fusese aşezat pe tava de ceai. Era evident că Victor se întorsese. Se întrebă dacă se întîlnise cu cei doi în hol în momentul în care aceştia părăseau casa şi îi trăsese de limbă despre ce anume făcuseră ei acolo. Mai mult ca sigur că va remarca absenţa tabloului, fără îndoială că o remarcase deja în timp ce aranja serviciul de ceai. Paravanul nu fusese pus la loc, iar spaţiul gol de pe perete se vedea cu ochiul liber. Poate că într-o noapte îl va găsi strecurîndu-se la etaj, încercînd să forţeze uşa camerei. Era cumplit să ai un spion în propria casă. Auzise despre oameni bogaţi care fuseseră şantajaţi toată viaţa lor de cîte un servitor care citise o scrisoare sau trăsese cu urechea la o conversaţie sau ridicase de jos o carte de vizită cu o anume adresă sau găsise sub pernă o floare ofilită sau un fragment de dantelă mototolită.

El oftă şi, turnîndu-şi ceai, desfăcu biletul lordului Henry. Scria doar că-i trimitea ziarul de seară şi o carte care ar putea să-l intereseze şi că se va afla la club la opt şi un sfert. Deschise The St. James Gazette apatic şi îl răsfoi. Îi atrase atenţia un semn făcut cu creionul roşu pe pagina a cincea. Acesta marca următorul paragraf:

ANCHETĂ DESPRE O ACTRITĂ.

"Dl Danby, procurorul districtual, a desfăşurat în această dimineaţă la Bell Tavern, Hoxton Road, o anchetă în jurul cazului Sibyl Vane, o tînără actriţă, de curînd angajată la Teatrul Regal, Holborn. S-a consemnat verdictul de moarte în urma unui accident. S-au exprimat condoleanţe mamei decedatei, care a fost enorm de tulburată în timpul în care şi-a oferit propria mărturie şi pe cea a doctorului Birrell, care a făcut autopsia cadavrului."

Se încruntă şi, rupînd ziarul în două, traversă camera şi aruncă bucăţile. Ce urît era totul! Şi cum făcea urîţenia ca lucrurile să apară oribil de reale! Era puţin enervat pe lordul Henry pentru că îi trimisese raportul. Şi, evident, era o prostie din partea lui să-l marcheze cu creionul roşu. Poate că Victor l-a citit. Omul ştia destulă engleză pentru a-l înţelege. Poate că îl citise şi începuse să suspecteze ceva. Şi, totuşi, ce conta? Ce avea Dorian Gray de-a face cu moartea lui Sibyl Vane? Nu avea de ce se teme. Dorian Gray nu o omorîse. Ochii îi căzură pe cartea galbenă pe care i-o trimisese lordul Henry. Ce era? se întrebă el. Se duse spre consola mică, octogonală, de culoarea perlei, care mereu îi păruse că seamănă cu lucrătura unor ciudate albine egiptene care construiau în argint, şi, luînd volumul, se aruncă într-un fotoliu şi începu să dea paginile. După cîteva minute se lăsă absorbit de lectură. Era cea mai ciudată carte pe care o citise vreodată. I se părea că, înveşmîntate în straie rafinate şi în sunetul delicat al flautelor, păcatele lumii se perindau prin faţa lui într-un spectacol mut.

Lucrurile la care vag visase brusc deveneau reale. Lucruri la care nici nu visase vreodată se dezvăluiau încetul cu încetul. Era un roman fără intrigă, cu un singur personaj, fiind în fapt un studiu psihologic al unui anume tînăr parizian, care îşi petrecea viaţa încercînd să realizeze în secolul al nouăsprezecelea toate pasiunile şi manierele de gîndire care aparţineau fiecărui secol cu excepţia secolului în care trăia el şi să încapsuleze, cum ar veni, în propria lui fiinţă, variatele stări prin care trecuse spiritul lumii, iubind doar pentru simpla lor artificialitate acele renunţări pe care oamenii în mod atît de neînţelept le numesc virtuţi şi, în egală măsură, revoltele fireşti pe care întelepţii încă le numesc păcat. Era scris în acel stil şlefuit, viu şi obscur în acelaşi timp, plin de argou şi arhaisme, de expresii tehnice şi parafraze complicate, care caracterizează opera celor mai buni dintre artiştii şcolii simboliste franceze. În el apăreau metafore monstruoase ca orhideele, avînd culoarea subtilă a acestor flori. Viaţa simţurilor era descrisă în termenii filosofiei mistice. Nu-ţi dădeai seama dacă citeşti extazurile spirituale ale vreunui sfînt medieval sau confesiunile morbide ale unui păcătos modern. Era o carte otrăvitoare. Pe pagini părea că stăruie mirosul greu de tămîie care tulbura creierul. Simpla cadenţă a propoziţiilor, monotonia subtilă a muzicii lor, plină cum era de refrene, complexitatea mişcări repetate cu minuţie, producea în mintea băiatului, pe măsură ce trecea de la un capitol la altul, o formă de reverie, o maladie a visării, care-l făcu să nu-şi mai dea seama de declinul zilei şi de umbrele care se strecurau în casă.

Fără nori şi străpuns de o stea solitară, cerul verde arămiu licărea prin fereastră. El continuă să citească la lumina lui palidă pînă cînd nu mai putu citi. Apoi, după ce valetul îi reaminti de nenumărate ori de ora tîrzie, el se ridică şi, mergînd în cealaltă cameră, puse cartea pe măsuţa florentină de la capătul patului, nemişcată de la locul ei, şi începu să se îmbrace pentru cină. Cînd ajunse la club era aproape ora nouă; acolo îl găsi pe lordul Henry stînd de unul singur în salon, cu o figură enorm de plictisită.

- Îmi pare rău,Harry, spuse el, vina îţi aparţine. Cartea pe care mi-ai trimis-o m-a fascinat într-atît încît am uitat cum trece timpul.

- Da, m-am gîndit că îţi va plăcea, răspunse gazda lui, ridicîndu-se de pe scaun.

- N-am spus că îmi place, Harry. Am spus că m-a fascinat. E o mare diferenţă.

- Ah, ai descoperit asta? murmură lordul Henry. Şi trecură în sufragerie.