joi, 13 decembrie 2012

Poveste de iubire(4)

- Jenny, vorbeşte la telefonul din hol.
Informaţia îmi era dată de puştoaica de serviciu la telefon - faţă de care nu-mi declinasem identitatea şi căreia, cu atât mai puţin, nu-i spusesem pe cine căutam în acea luni seară la Briggs Hall. Am tras imediat concluzia că tabela mi-era favorabilă. Era evident că fata citea The Crimson şi ştia cine sunt. Ok, asta nu mi se întâmpla prima oară. Mai semnificativ mi se părea faptul că Jenny îi spusese că avea întâlnire cu mine.
- Mulţumesc, am spus. Am s-aştept aici.
  - Mi-a părut foarte rău pentru meciul cu Cornell. The Crimson zice că ai fost faultat de patru inşi.
- Da, dar cine a încasat penalty-ul? Eu. Ţine cont. Şi 5 minute.
- Da, da.
Diferenţa dintre prieteni şi suporteri e că stând de vorbă cu unul din aceştia din urmă intri foarte rapid în criză de conversaţie.
- N-o fi terminat?
Fata controlă şi răspunse nu.
Cu cine o fi stând de vorbă, răpind astfel din timpul întâlnirii mele cu ea? O fi vreo faţă de meloman? Nu ignoram faptul că Martin Davidson, din ultimul an de la Adams House şi dirijorul orchestrei "Bach Society" se considera investit cu drepturi preferenţiale de atenţie din partea lui Jenny. Platonic; de-altminteri, nu cred că tipul era capabil să-şi mişte altceva decât bagheta. Oricum însă, mă pregăteam să pun capăt acestei uzurpări a timpului meu.
- Unde-i cabina?
- În fund, după colţ. Şi-mi indică precis direcţia.
Am pornit-o prin holul mare. Imediat am şi zărit-o pe Jenny care vorbea dintr-o cabină. Lăsase uşa deschisă. Călcam fără grabă, calm, sperând c-o să mă vadă, c-o să fie impresionată de obrazul meu bandajat, de toate rănile mele şi că asta o s-o determine să agaţe pe loc receptorul în furcă şi să se repeadă în braţele mele. Continuând să înaintez, au început să-mi parvină frânturi de conversaţie.
- Da, fireşte!... Nici vorbă. O, dar fii sigur că şi eu, Phil; sigur - şi eu te iubesc.
M-am oprit. Cu cine naiba vorbea? Nu putea fi Davidson - nici urmă de Phil în numele lui. Îl verificasem încă mai demult în catalogul colegiului: Martin Eugene Davidson, 70 Riverside Drive, New York, Şcoala superioară de artă şi muzică. Fotografia lui sugera sensibilitate, inteligenţă şi, probabil, vreo 25 kg mai puţin decât mine. Dar de ce-mi făceam probleme pentru Davidson? Era clar că amândoi, atât el cât şi mine, eram traşi în piept de Jenny Cavilleri, pentru un terţ căruia, în chiar acest moment (ce măgărie!) îi trimitea un ţuc prin telefon!
Nu lipsisem decât 48 ore, şi iată că un individ numit Phil se şi strecurase în pat cu Jenny (altfel nici nu se putea!)
- Da, Phil; şi eu te iubesc. Te pup. Pa.
În timp ce fixă receptorul în furcă, a dat domnul şi m-a zărit într-un sfârşit; atunci, fără să roşească deloc, mi-a zâmbit fluturându-mi din mână un sărut de la distanţă. Cum putea fi în halul ăsta de cutră?
M-a sărutat uşor pe obrazul teafăr.
- Vai, dar arăţi ceva de groază.
- Sunt rănit, Jen.
- Sper cel puţin că tipul celălalt arată mai rău, nu?
- Sigur. Mult mai rău. Întotdeauna fac ca tipul celălalt să arate mult mai rău.
Rostisem ultimele cuvinte cât am putut de sumbru, vrând să sugerez în acest fel că eram gata să nimicesc orice rival care ar fi îndrăznit să se aventureze în pat cu Jenny în absenţa mea ( "Ochii care nu se văd, se uită" ... deh!) Mă apucă de mâneca hainei şi ne îndepărtarăm spre ieşire.
- Pa, Jenny, îi spuse puştoaica de la telefon.
- La revedere, Sara Jane, îi răspunse Jenny.
Odată ajunşi afară şi pe punctul de a deschide portierele MG-ului meu, mi-am oxigenat mai întâi până la fund plămânii, trăgând în coşul pieptului aerul răcoros al serii; apoi, cât am putut de simplu, am pus întrebarea:
- Ascultă, Jen...
- Da?
- Aa, cine-i Phil?
A răspuns ca şi cum ar fi spus bună-ziua:
- Tata.
Şi a intrat în maşină.
Nu eram dispus să înghit cu una cu două asemenea gogoaşă.
- Vrei să mă faci să cred că atunci când vorbeşti cu tatăl tău îi zici Phil, pe nume?
- Dacă ăsta e numele lui. Tu cum îi zici tatălui tău?
Ştiam de la ea că-şi petrecuse copilăria la Cranston, Rhode Island, unde tatăl ei ţinea un fel de plăcintărie. Fusese crescută de el, căci rămăsese de mică orfană de mamă; mama îi murise într-un accident de automobil. Toate astea în chip de explicaţie pentru faptul că nu învăţase niciodată să şofeze. Cică tatăl - de altfel, în toate celelalte privinţe "un tip cumsecade" (cuvintele ei) era neînchipuit de superstiţios şi nu admitea nici în ruptul capului ideea ca unica lui fiică să treacă vreodată la volan. Ăsta a fost, zicea ea, un morcov extraordinar, în special în ultimele clase de liceu, când lua lecţii de pian cu un profesor tocmai în Providence. A profitat însă de ocazie în acei ani şi a citit tot Proust din scoarţă-n scoarţă, neavând ce face ore întregi cât mergea cu autobuzul.
- Şi cum zici că-l chemi pe tatăl tău? repetă ea întrebarea.
Rămăsesem atât de interzis încât nici n-am auzit bine.
- Cine?
- Te-am întrebat ce termen foloseşti atunci când te referi la tatăl tău legitim?
Am răspuns cu expresia pe care de multă vreme aş fi vrut s-o pot folosi:
- Moaş'sa pe gheaţă.
- Aşa? De la obraz?
- Obrazul lui e invizibil.
- Poartă mască?
- Într-un sens, da. O mască de piatră. Absolut de piatră.
- Aşaaa? Probabil că nu-i ajunge nimeni la vârful nasului: deh, fiul lui e una din vedetele Harvardului.
M-am uitat la ea. Era clar că nu pricepea nimic.
- Vedetă a fost el, Jenny.
- Mai mare ca atacantul Oliver Barrett IV, din reprezentativa Universităţii?
Eram măgulit de faptul că-mi aprecia cartea de vizită sportivă. Păcat că mă descalificasem vorbind atât de mult, tocmai acum, despre bătrân. Totuşi, am continuat.
- La olimpiada de la Amsterdam, în '28, a fost finalist la canotaj simplu.
- Colosal. A luat cupa?
I-am răspuns că nu; ar fi putut spune că ieşirea lui doar pe locul 6 în finală mă ungea literalmente pe suflet.
A urmat o mică tăcere. Poate că în cele din urmă, Jenny avea să priceapă totuşi că Oliver Barrett IV nu era pur şi simplu sinonim cu o namilă de edificiu din piatră cenuşie de la Harvard Yard. Că faptul implica simultan şi o anume "intimidare" de ordin muscular. Mă refer la reprezentarea succesului în sport, proiectată asupra propriului eu ca o umbră. E vorba de eul meu, fireşte.
- Dar spune-mi şi mie, în definitiv ce face ca să merite calificarea de "Moaş'sa pe gheaţă" despre care ziceai?
- Pe mine, am răspuns.
- Poftim?
- Face pe mine, am repetat.
Căscase nişte ochi cât cepele.
- Cum adică... aşa o murdărie? întrebă ea.
- Nu-ţi mai face probleme, Jen. Am eu destul de tras cu problemele mele.
- Hai, Oliver, spune-mi: de pildă, ce-ţi face, cum se poartă, ce-ţi cere să faci?
- Tot ce-i "corect", am răspuns.
- Şi ce-i incorect în tot ce-i corect? întrebă ea, încântată de aparentul paradox.
I-am povestit cum nu puteam suporta faptul de a mă simţi în permanenţă "programat" în cadrul aşa-zisei tradiţii Barrett - lucru, de altfel, pe care-l va fi simţit şi ea văzând de pildă dezgustul cu care menţionam numeralul din coada numelui de familie.
Detestam apoi faptul de a fi obligat în fiecare semestru să produc cu regularitate un număr de "realizări" la învăţătură.
- Aha, făcu Jenny, cu o nuanţă nedisimulată de sarcasm în glas. Vrei să spui că deteşti notele mari la şcoală, că deteşti să fii selecţionat în reprezentativă .
- Ceea ce detest în primul rând e faptul că dumnealui consideră aceste lucruri de datoria mea. Spunând acestea - de fapt lucruri pe care le simţisem în sinea mea dintotdeauna (dar despre care nu mai vorbisem nimănui) - începeam să mă simt îngrozitor de prost; acum însă se punea problema s-o lămuresc pe Jenny în legătură cu toată istoria.... Şi se arată în aşa hal de blazat ori de câte ori înregistrez câte un succes. De fapt, am permanent impresia că mă ia garantat, ca pe un fel de mecanism infailibil.
- Din câte spui, e un om ocupat. N-are răspunderea unei mulţimi de bănci şi a altor chestii?
- Doamne Dumnezeule, Jenny, dar tu cu cine ţii?
- Dar ce-i asta, în definitiv: un război? întrebă ea.
- Categoric, am replicat.
- Lasă-mă să râd, Oliver.
Părea realmente pe dinafară. Atunci am întrezărit întâia oară existenţa decalajului de cultură dintre noi. Vreau să spun că 3 ani şi jumătate de studii la Harvard- Radcliffe scoseseră, din ea ca şi din mine, în foarte largă măsură, ceea ce inevitabil, această instituţie, conform tradiţiei ei, produce: nişte infatuaţi de intelectuali; dar în clipa aceea, când a fost vorba de a accepta ideea că tatăl meu avea o inimă de piatră, Jenny nu putea să nu-şi manifeste ataşamentul atavic faţă de tipul italo-mediteranean de "tăticuţ iubitor de plozi"; şi argumentul ei era de neclintit.
Am încercat totuşi să-i dau, la obiect, o pildă concretă. Ridicola noastră non-conversaţie după meciul cu Cornell. Categoric, faptul a impresionat-o. Culmea însă e că a impresionat-o greşit.
- Şi cum, a bătut tot drumul până la Ithaca ca să asiste la porcăria aia de meci?
Am încercat să-i explic că tatăl meu era din cap până-n picioare o formă lipsită de conţinut. Ea rămânea mai departe cucerită de ideea că bătrânul făcuse un drum atât de lung doar ca să asiste la un (relativ) atât de banal eveniment sportiv.
- Uite ce e, Jenny, ce-ar fi s-o lăsăm moartă?
- Slavă Domnului c-ai ajuns să te oftici pe propriul tău tată, mi-a răspuns ea. Aşadar, nu eşti perfect.
- Şi ce, vrei să spui că tu eşti?
- Ferească Sfântul, Ollie. Dacă aş fi, n-aş fi aici cu tine.
Deci, ca de obicei, înapoi la ale noastre.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!