duminică, 9 decembrie 2012

De la prieteniile de altădată la sleepover

Maria are o colegă cu care a devenit și prietenă. Noțiunea de prietenie a copiilor este ceva destul de relativ aici, în Germania. Spun asta pentru că nu-mi mai amintesc chiar exact cum era cu prieteniile mele la vârsta de zece ani. Presupun că nu erau altfel în mod esențial, dar deh, timpul a trecut și acum mi se pare că adevăratele prietenii au fost cele din România - Sinaia - anii 60-70. Știu bine că e doar unul dintre nenumăratele moduri de manifestare ale nostalgiei, cea care face ca mai tot ce ni s-a întâmplat în copilărie și, evident, nu are cum se repeta, să capete semnificații și proporții edenice - în sensul că atunci eram în Rai și acum suntem într-o viață ștearsă, tristă etc. 
Așa se face că prietenia dintre Maria și fetița respectivă mi se arată ca fiind ceva superficial, trecător, flușturatic, lipsit de importanță, care nu va putea crea, peste ani, nostalgii ca ale mele. Rațiunea îmi spune că greșesc. Caut să înțeleg cum poate o astfel de relație să reprezinte o prietenie și nu reușesc. Rațiunea însă îmi spune pe mai departe: „stai în banca ta, lucrurile sunt tot așa cum erau și pe vremea ta, doar că acum tu nu mai poți înțelege - ăsta e unul din semnele că ai îmbătrânit.” Caut să-i dau dreptate rațiunii, să merg pe mâna ei, să o cred pe cuvânt. Și totuși, ceva mi se pare că nu e în ordine. Am senzația de nezdruncinat că în urmă cu 40 de ani prieteniile erau mult mai profunde și că acum nu sunt decât de suprafață. Nu pot explica sentimentul asta. În fond și acum copiii se vizitează, ba fac încă mai mult - așa-numitele "sleepover", care înseamnă să te duci cu prietenii și să rămâneți peste noapte la unul dintre ei. Se întâlnesc și acum după școală, se duc împreună la diverse activități minunate, își împărtășesc secrete, povestesc de prin casă, își fac mici cadouri, schimbă comori... Ce e altfel față de Sinaia copilăriei mele e doar faptul că nu au pădurea la câțiva metri și nu se duc de capul lor unde vor, lipsind ore întregi de-acasă.
Întreaga poveste mă face să mă simt inadecvat timpurilor pe care le trăiesc, un fel de elefant într-un magazin de porțelanuri.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!