Aventurile lui Tom Sawyer (22)

Atras de insignele lor arătoase, Tom s-a înscris în organizaţia de curând înfiinţată: "Voluntarii cumpătării" (secţia tineret). A făgăduit să se abţină de la fumat, de la mestecat tutun şi de la luarea în deşert a celor sfinte, atâta vreme cât va fi membru al acestei organizaţii.

Descoperi acum ceva: că făgăduiala de a nu face un lucru este calea cea mai sigură pentru a fi mereu ispitit să-l faci. Tom se văzu în curând chinuit de o dorinţă: să bea şi să înjure. Dorinţa aceasta ajunse atât de aprigă, încât nu-l mai împiedica să se retragă din organizaţie decât speranţa unui prilej de a se arăta în public cu brâul roşu. 

          Se apropia 4 iulie, dar Tom renunţă la acest prilej înainte să-şi fi purtat cătuşele patruzeci şi opt de ore şi îşi puse nădejdea în bătrânul judecător de pace Fraser, care trăgea să moară. De vreme ce ocupa o funcţie atât de înaltă în stat, desigur că avea să i se facă o înmormântare de toată frumuseţea. Timp de trei zile, Tom arătă un interes foarte viu pentru sănătatea judecătorului; ardea de nerăbdare să ştie cum se mai simte. Din când în când, speranţele îi creşteau într-atâta, încât îndrăznea să scoată insignele şi să facă repetiţie în faţa oglinzii. Dar judecătorul putea să te aducă la desperare cu toanele lui. În cele din urmă se auzi că merge spre bine, apoi că intrase în convalescenţă. Tom nu numai că era scârbit, dar mai avea şi senzaţia că i se făcuse o nedreptate. Îşi dete imediat demisia, în aceeaşi noapte judecătorul avu o recidivă şi muri. Tom se hotărî să nu mai acorde niciodată încredere unui om atât de neserios. Înmormântarea a fost într-adevăr o frumuseţe. "Voluntarii" au defilat într-un stil anume studiat ca să-l facă pe fostul membru să moară de invidie.

În schimb, Tom era un om liber; avea de ce să fie mulţumit. Acum putea să bea şi să înjure. Dar, spre surprinderea lui, îşi dădu seama că nu-i ardea de aşa ceva: de îndată ce nu-l mai împiedica nimeni, dorinţa şi farmecul opreliştii pieriseră.

Curând, Tom băgă de seamă cu mirare că nu prea ştia ce să facă în vacanţa atât de mult dorită.

Încercă să ţină un jurnal intim, dar timp de trei zile nu se întâmplă nimic, aşa că-l lăsă baltă.

Cea mai bună trupă de cântăreţi negri veni să dea un spectacol în târguşor şi stârni mare vâlvă. Tom şi Joe Harper înjghebară şi ei o trupă de artişti şi fură foarte fericiţi timp de două zile.

Până şi marea zi de 4 iulie a fost o păcăleală, pentru că a plouat cu găleata şi n-a mai avut loc nicio defilare; iar cel mai mare bărbat din lume (după cum credea Tom), domnul Benton, un senator al Statelor Unite, în carne şi oase, nu era înalt de şapte metri nici pe departe. A venit apoi un circ. Timp de trei zile, băieţii s-au jucat de-a circul în corturi înjghebate din covoare rupte, taxa de intrare fiind trei ace cu gămălie pentru băieţi şi două pentru fete; apoi circul fu dat uitării.

După asta au venit un frenolog şi un hipnotizator. Au plecat şi ei, lăsând târgul mai pustiu şi mai adormit ca oricând.

S-au mai aranjat câteva petreceri pe la băieţi şi pe la fete, dar fură atât de puţine şi atât de minunate, încât golurile dintre ele păreau şi mai greu de îndurat.

Becky Thatcher plecase cu părinţii să petreacă vacanţa în casa lor de la Constantinopole(1), aşa încât în viaţa lui Tom nu era nici o rază de lumină.

Îngrozitoarea taină a omorului îl apăsa mereu; un adevărat cancer care-l rodea fără încetare.

     Apoi veni pojarul.

Două săptămâni nesfârşite Tom zăcu închis în casă, nepăsător faţă de lumea dinafară şi de întâmplările ei. Era bolnav, nimic nu-l mai interesa. Când, în cele din urmă, fu iarăşi pe picioare şi se îndreptă sleit către centrul târgului, îl găsi schimbat; o posomorâre neaşteptată se abătuse peste toţi şi peste toate. O campanie de propagandă religioasă stârnise o aşa-zisă "renaştere sufletească" şi toată lumea—nu numai cei vârstnici, dar şi băieţii şi fetele—dobândise "harul credinţei". Tom umbla de colo până colo, tot sperând să întâlnească măcar o singură faţă de păcătos, deşi ştia bine că nu era nicio nădejde. Pretutindeni numai şi numai dezamăgiri. Îl găsi pe Joe Harper studiind Vechiul Testament şi se îndepărtă mâhnit de această tristă privelişte. Îl căută pe Ben Rogers şi-l găsi vizitându-i pe săraci, cu un coş plin de broşuri religioase. Umblă multă vreme după Jim Hollis şi, când dădu de el, acesta-i atrase luarea-aminte asupra minunatei binecuvântări cereşti ce pogorâse asupră-i, în forma pojarului, ca să-l abată de la rele. Fiecare băiat pe care-l întâlnea îi încărca sufletul cu o neţărmurită tristeţe. Iar când, deznădăjduit, se refugie în braţele lui Huckleberry Finn şi fu întâmpinat cu un citat din evanghelie, inima i se frânse de-a binelea şi se târî spre casă, unde se vârî iar în pat; îşi dăduse seama că, din tot târgul, numai el era pierdut pe vecie.

În noaptea aceea se dezlănţui o furtună cumplită, cu o ploaie cu băşici, cu trăsnete înfiorătoare şi cu fulgere care te orbeau. Tom trase plapuma peste cap şi aşteptă îngrozit să-i bată ceasul cel de pe urmă; fără doar şi poate că toată zarva asta pentru el se stârnise. Abuzase până la limită de răbdarea puterii cereşti, şi iată urmarea. Ar fi putut să-i treacă prin gând că cerul prea făcea mare risipă de fast şi muniţii, ca şi cum ar fi vrut să omoare un gândac cu o baterie de tunuri, dar nu vedea nimic nepotrivit în montarea unei furtuni atât de costisitoare numai pentru a sufla pământul de sub picioa­rele unei biete gâze ca el.

Furtuna trecu prin toate fazele, apoi încetă fără să-şi fi împlinit scopul. Primul imbold al băiatului fu să-i mulţumească lui Dumnezeu şi să caute să se îndrepte, al doilea să mai aştepte—poate n-or mai veni alte furtuni.

În ziua următoare, s-au înfiinţat iar doctorii; lui Tom îi revenise boala. Cele trei săptămâni pe care le petrecu întins pe spate i-au părut de data aceasta un veac. Când, în cele din urmă, ieşi iar în lume, aproape că nici nu se bucura că scăpase, când îşi amintea în ce stare de singurătate se găsea, cât de părăsit şi de lipsit de tovarăşi! O luă agale pe uliţă în jos şi dădu peste Jim Hollins făcând pe judecătorul într-un tribunal de copii care judeca o pisică, inculpată într-un proces de omor, de faţă fiind şi victima, o păsărică. Se întâlni pe un drumeag cu Joe Harper şi cu Huck Finn care mâncau cu mare poftă un pepene şterpelit. Bieţii băieţi, le revenise şi lor boala, ca şi lui Tom.În sfârşit, târguşorul fu zgâlţâit din amorţire, şi încă zdravăn; începu să se judece procesul omorului. Tot târgul nu mai vorbea despre altceva. Tom nu putea scăpa în niciun chip de povestea asta. Ori de câte ori se pomenea de omor, îi trecea un fior rece prin inimă. Conştiinţa tulburată şi temerile îl făceau mereu să creadă că cei ce vorbeau în preajmă-i aveau de gând să-l tragă de limbă. Nu vedea cum putea fi bănuit că ştie ceva despre omor şi totuşi nu se simţea în largul lui, auzind mereu vorbindu-se numai de asta. Îl treceau întruna sudori reci.

Într-o zi luă deoparte pe Huck şi-l trase după dânsul într-un loc mai dosnic, departe de ochii lumii, ca să stea de vorbă cu el. Să-şi mai uşureze sufletul, dezlegându-şi niţel limba, să împartă povara ce-l apăsa cu altul care suferea deopotrivă cu el. Afară de asta, mai voia să se încredinţeze că Huck îşi ţinuse cuvântul.

-   Ascultă, Huck, ai vorbit vreodată cu cineva despre chestia aia?

-   Care chestie?

-   Ştii tu.

-   Aş, da' ce-am mâncat mătrăgună?

-  Nimic, nici o vorbă?

-  Dacă-ţi spui... Să-mi saie ochii, na! Da' ce-ţi veni să mă-ntrebi?

-  De, ştiu şi eu... Mi-era teamă.

-   Se poate, Tom? Păi am mai sta noi la taifas azi, acilea, dacă ar şti lumea? Tu ce zici?

Lui Tom parcă îi mai veni inima la loc. După o pauză:

-   Huck, eu crez că pe tine nu poate nimeni să te facă să spui ceva, dacă nu vrei... ă, ce zici?

-    Pe mine să mă facă să spui?... Aoleu! Da' ce, crezi c-am chef să mă dea de mâncare la peşti nenorocitu' ăla?

-   Ei, atunci stăm bine. Eu zic că dacă ne ţinem gura, e-n regulă. Da' hai să ne mai jurăm o dată-n tot căzu', ca să fim mai siguri.

-  Hai!

Jurară aşadar din nou, cu un ritual înfricoşător.

-   Ce mai zice lumea, Huck? Mie mi-au împuiat urechile.

-   Ce să zică? Tot îi dă zor cu Muff Potter. Muff Potter în sus, Muff Potter în jos! Mă trec năduşelile când îi auz, îmi vine să-mi iau câmpii.

-   Tot aşa o ţin întruna ş-ai mei. Să ştii că se duce pe copcă moşu'. Nu-ţi pare rău de el câteodată?

-    Cum să nu! Mai totdeauna... Nu-i nici o scofală de capu' lui, da' are inimă bună, n-a făcut niciodată rău la nimeni. Mai pescuieşte şi el câte niţel, să puie mâna pe-un ban, mai trage la măsea, şi stă toată ziulica cu burta la soare. Da' la fel facem toţi, şi ăl de ridică ochii la cer şi dăscăleşte lumea. De, el e om bun; o dată, din ce-avea, din ce n-avea, mi-a dat şi mie o juma' de peşte, uite-atâtica; şi de câte ori nu m-a ajutat la necaz, săracu'!

-   Şi mie, Huck, mi-a dres zmeul şi mi-a legat cârlige de undiţă... Ce ai zice să-l scoatem de-acolo?

-   Aoleo! nu putem să-l scoatem noi, Tom! Şi chiar să putem, tot degeaba ar fi; că l-ar prinde iar.

-   Da, să ştii că ai dreptate, Huck. Da' nu pot să rabd când îi aud cum îl vorbesc de rău, ca pe-un diavol, când el nici nu-i vinovat de... chestia aia.

-   Şi eu la fel, Tom. Cică ar fi ăl mai mare bandit din ţară—se miră, auzi, că nu l-a spânzurat până acu'.

-  Da, aşa spun toţi. Unii ziceau că dacă i-ar da drumu' l-ar omorî lumea.

-   Şi să ştii c-aşa ar face.

Băieţii au stat mult de vorbă, dar linişte tot n-au găsit. Spre seară, s-au trezit dând târcoale micii închisori singuratice, cu nădejdea nelămurită că s-ar putea întâmpla ceva care să înlăture toate greutăţile. Dar nu se întâmplă nimic; părea că niciunui înger, niciunei zâne nu-i păsa de nefericitul care zăcea în închisoare.

Ca şi alte daţi, băieţii se duseră la gratiile celulei şi-i dădură lui Potter tutun şi chibrituri. El sta închis în partea de jos a clădirii şi paznici nu erau.

Recunoştinţa ce le-o arăta pentru darurile lor le apăsa totdeauna conştiinţa, dar acum le făcu mai rău ca oricând. Se simţiră cei de pe urmă laşi şi trădători, când Potter le spuse:

-     Aţi fost tare buni cu mine, băieţi, mai buni ca orişicine din târgul ăsta. N-o să uit, nu. Stau acilea şi vorbesc singur şi-mi zic: la toţi băieţii din târg le dregeam zmeele şi câte şi mai câte lucruşoare, şi le arătam unde-s locurile bune de pescuit şi-i ajutam cât puteam şi acu toţi l-au uitat pe bietu' Muff, când a dat necazu' peste el; da' Tom nu, şi Huck nu, ei nu-l uită, zic, şi nici eu pe ei... Oooh, dragii mei dragi, că ticăloasă şi cumplită faptă făcui. Eu zic că eram turbat de beat, altfel nu pricep cum de-o făcui, şi-acu' uite, na, o să-mi puie ştreangul de gât, c-aşa e legea... Poate-i ăl mai bun lucru pentru mine, eu aşa crez—da, da, da... Ei, ce să mai vorbim de asta! La ce să vă mai amărăsc şi pe voi acu'; voi numa' bine mi-aţi făcut. Da' atâta vă spui: de îmbătat să nu vă-mbătaţi niciodată, dragii mei, şi n-o să ajungeţi unde-am ajuns eu. Daţi-vă niţel mai la stânga, aşa, acu' e bine... Tare bine-ţi face să vezi un om bun la faţă, când ai intrat la necaz ca mine... şi nu vine nimenea să te vază... Numa' voi! Numa' voi sunteţi prietenii mei... Suiţi-vă unu-n cârca ăluilalt, să vă pot mângâia pe faţă! Aşa! Daţi mâna cu mine. Mânuşiţele voastre o să treacă printre gratii, laba mea e prea mare. Mâini mititele şi făr' de putere, da' lu' Muff Potter i-au făcut mult bine... şi dac-ar putea şi mai mult bine i-ar face...

Tom se întoarse acasă tare amărât; în noaptea aceea avu nişte vise îngrozitoare. A doua zi şi a treia zi a tot dat târcoale judecătoriei. O curiozitate de neînvins îl tot îmboldea să intre; trebuia să se stăpânească din toate puterile ca să rămână afară. Acelaşi lucru se petrecea şi cu Huck. Se ocoleau unul pe altul. Din când în când, unul din ei pleca, dar de fiece dată îl aducea în curând înapoi aceeaşi pornire întunecată. De câte ori ieşea din judecătorie vreun cârd de pierde-vară care asistase la dezbateri, Tom trăgea cu urechea şi mereu auzea doar veşti care-l deznădăjduiau. Tot mai nemilos se strângea laţul în jurul bietului Potter. La sfârşitul zilei a doua, reieşea din vorbele care circulau prin târg că mărturia lui Joe Indianul rămăsese în picioare, nezdruncinată, şi că nu era nici cea mai mică urmă de îndoială cu privire la verdictul juraţilor.

În seara aceea, Tom rămase afară până târziu şi intră la culcare pe fereastră, foarte tulburat. Ceasuri întregi se zvârcoli în pat până să aţipească. În dimineaţa următoare, tot târgul se îmbulzea câtre judecătorie; sosise ziua cea mare. Sala gemea de lume. După o lungă aşteptare, intrară pe rând juraţii şi se aşezară la locurile lor; puţin după aceea fu adus Potter, ferecat în lanţuri, galben şi sfios, cu o privire rătăcită, deznădăjduită. Fu aşezat astfel încât toţi ochii din sală să-l poată privi. Tot în văzul tuturor şedea şi Joe Indianul, mai netulburat ca oricând. După o altă pauză, intră şi judecătorul. Şeriful declară şedinţa deschisă. Începură obişnuitele şuşoteli printre avocaţi şi foşnetul hârtiilor. Toate aceste amănunte şi întârzierile ce le însoţeau măreau încordarea publicului, din ce în ce mai impresionat şi mai nerăbdător.

Primul martor chemat adeveri că-l văzuse pe Muff Potter spălându-se la gârlă, în zorii zilei când se descoperise omorul şi că inculpatul, de îndată ce îl băgase de seamă, se îndepărtase hoţeşte. După alte câteva întrebări, procurorul se adresă apărării:

-  Aveţi de pus întrebări martorului?

Acuzatul ridică o clipă ochii, dar îi coborî iar, când apărătorul lui răspunse:

-  Nu avem de pus nicio întrebare.

Martorul următor declară că găsise cuţitul în preajma celui ucis. Procurorul întrebă:

-   Apărarea are vreo întrebare de pus martorului?

Apărătorul lui Potter răspunse:

-  Nu avem de pus nici o întrebare.

Un al treilea martor jură că acela era cuţitul lui Potter, că deseori îl văzuse la el.

-   Aveţi vreo întrebare de pus martorului?

Apărătorul lui Potter renunţă să pună întrebări martorului.

Publicul din sală începu să dea semne de nemulţumire. Oare avocatul acesta n-avea de gând să-şi dea nici cea mai mică osteneală ca să salveze viaţa clientului său?

Câţiva martori declarară că Potter avusese o purtare de om vinovat, când fusese adus la locul crimei. Cu toţii au fost lăsaţi să părăsească bara, fără a li se mai pune întrebări de către apărare.

Martorii de încredere confirmară fiece amănunt al întâmplărilor groaznice care se petrecuseră la cimitir în acea dimineaţă atât de bine întipărită în mintea tuturor, dar avocatul lui Potter se abţinu şi de data aceasta să pună întrebări. Publicul îşi arătă prin murmure mirarea şi nemulţumirea, ceea ce îi atrase o mustrare din partea curţii. Apoi procurorul rosti:

-   Pe temeiul mărturiilor, depuse sub jurământ, ale unor cetăţeni al căror cuvânt stă mai presus de orice bănuială, se dovedeşte fără niciun dubiu posibil că nefericitul de pe banca acuzaţilor este făptuitorul acestei crime fioroase. Iată concluziile noastre.

Un geamăt zvâcni din pieptul sărmanului Potter; îşi ascunse faţa în mâini şi-şi legăna domol trupul încoace şi încolo, în timp ce în sală domnea o tăcere apăsătoare. Mulţi dintre bărbaţi erau mişcaţi şi pe multe femei le podidiră lacrimile.

Atunci apărătorul acuzatului se ridică şi spuse:

-   Onorată Curte! În consideraţiile ce le-am făcut la începutul acestui proces ne­-am arătat intenţia de a dovedi că clientul nostru a comis această faptă îngrozitoare într-o stare de inconştienţă, fiind, prin urmare iresponsabil, rătăcire provocată de băutură. Ne­-am schimbat părerea. Nu vom pleda pe acest temei. (Apoi către grefier): Chemaţi-l pe Thomas Sawyer!

Uimirea şi nedumerirea se zugrăviră pe toate feţele, şi deopotrivă pe aceea a lui Potter. Toate privirile se aţintiră asupra lui Tom, pe când se ridica şi lua loc la bară.

De speriat ce era, băiatul avea o înfăţişare rătăcită. I se luă jurământul.

-   Thomas Sawyer, unde te găseai la 17 iunie, pe la miezul nopţii?

Tom aruncă o privire spre faţa împietrită a lui Joe Indianul şi limba îi rămase încleştată. Publicul aştepta cu răsuflarea tăiată, dar băiatul nu putea scoate un cuvânt. După câteva minute, prinzând oarecari puteri, izbuti să se facă auzit de o parte din sală.

-   În cimitir!

-  Puţin mai tare, te rog. Nu-ţi fie teamă. Te aflai...

-   În cimitir!

Un zâmbet dispreţuitor fulgeră pe faţa lui Joe Indianul.

-   Te aflai prin apropierea mormântului lui Horse Williams?

-   Da, domnule.

-   Vorbeşte puţintel mai tare. Cât de aproape erai?

-   Cum sunt acum de dumneavoastră.

-  Erai ascuns sau nu?

-  Eram ascuns.

-  Unde?

-   Îndărătul ulmilor de la marginea mormântului.

Joe Indianul avu o uşoară tresărire.

-  Mai erai cu cineva?

-  Da, domnule. M-am dus acolo cu...

-  Stai! Stai o clipă! Nu e nevoie să spui numele celui care te-a însoţit. Îl vom chema aci la timpul potrivit. Ce căutaţi acolo? Duceaţi ceva?

Tom şovăi, fâstâcit de tot.

-   Vorbeşte, băiatule, nu te sfii. Adevărul mai presus de toate. Ce duceaţi în acel loc?

-   O... o... o pisică moartă.

În sală se stârni un val de râsete, pe care Curtea îl stăvili numaidecât.

-    Vom arăta aici scheletul pisicii. Acum, băiete, spune-ne tot ce s-a întâmplat, povesteşte aşa cum te pricepi, nu sări nimic şi nu-ţi fie teamă.

Tom începu să povestească, mai întâi şovăind, apoi, pe măsură ce subiectul îl însufleţea, vorbele prinseră a curge cu tot mai multă uşurinţă. Sala amuţise: nu se mai auzea decât glasul lui Tom. Toate privirile se pironiseră asupra lui; cu buzele întredeschise şi cu răsuflarea tăiată toţi oamenii din sală îi sorbeau cuvintele. Prinşi în mrejele înfiorătoarei poveşti, nu mai băgau de seamă cum trecea timpul. Încordarea atinsese culmea, când băiatul rosti:

-  Şi când doctorul a ridicat scândura şi Muff Potter s-a prăvălit, Joe Indianul a sărit cu cuţitul şi...

         Zdup! Iute ca fulgerul, Joe se repezi spre o fereastră, zvârli în lături pe toţi care încercau să i se împotrivească, şi dus fu!

Constantinopole — orăşel în ţinutul Missouri.