Aventurile lui Tom Sawyer (25)

Vineri, de cum se sculă, Tom auzi o veste îmbucurătoare: cu o seară înainte, familia judecătorului Thatcher se înapoiase în oraş. Joe Indianul şi comoara trecură pentru moment pe planul al doilea. Mai presus de toate îl interesa acum Becky. S-au întâlnit şi-au petrecut grozav, jucându-se de-a "hoţul şi detectivul" şi de-a "uliul şi porumbeii", cu un cârd de colegi. Ziua se încheie cu un fapt deosebit de îmbucurător. Becky o sâcâise pe maică-sa, rugând-o să fixeze pentru ziua următoare serbarea în aer liber, de multfăgăduită şi mereu amânată, şi doamna Thatcher se învoi. Bucuria fetiţei era fără margini, a lui Tom deopotrivă. Încă înainte de înserat, se trimiseră invitaţiile şi îndată îi cuprinse pe copiii târgului febra pregătirilor şi a nerăbdării. Abia aşteptau desfătările zilei următoare. Tom era atât de agitat, încât nu i-a fost greu să rămână treaz până la o oră destul de târzie; nădăjduia să audă mieunatul lui Huck şi să pună mâna pe comoară, ca să poată a doua zi s-o uluiască pe Becky şi pe oaspeţii ei. Rămase însă dezamăgit; niciun semnal nu se auzi în acea noapte.

          În sfârşit sosi şi dimineaţa. Pe la ceasurile zece-unsprezece, o ceată voioasă şi zburdalnică se strânsese în casa judelui Thatcher şi totul era pregătit pentru plecare. Vârstnicii n-aveau obiceiul să ia parte la asemenea excursii, pentru ca cei mici să se simtă în largul lor. Se socotea că sunt în mâini bune, sub paza câtorva fete de vreo optsprezece ani şi a câtorva tineri de douăzeci şi trei. Pentru această excursie fusese închiriat vaporaşul de curse. Purtând cu toţii coşuri cu merinde, ieşiră curând pe uliţa mare, în alai voios. Pe Sid îl durea stomacul şi trebuise să renunţe la petrecere; Mary rămăsese şi ea acasă, ca să-i ţină de urât. În clipa plecării, doamna Thatcher îi spuse lui Becky:

-  Sigur că o să te-ntorci târziu, draga mea. Poate c-ar fi mai bine să rămâi peste noapte la vreo fată care locuieşte în apropierea debarcaderului.

-  O să rămân la Suzy Harper, mămico.

-  Bine. Ai grijă să te porţi cum trebuie şi să nu superi pe nimeni.

Peste puţin, pe când se îndreptau spre debarcader, Tom avu o idee:

-  Auzi, Becky, îţi spun eu ce facem. Decât să mergem deseară la Suzy Harper, mai bine suim dealul şi rămânem la văduva Douglas. Sigur c-o să aibă îngheţată! În fiecare zi are cu toptanu'. Şi să vezi ce-o să se mai bucure că venim la ea.

-  Vai, ce drăguţ o să fie!

Dar apoi Becky se gândi o clipă şi zise:

-  Da' mămica ce-o să spună oare ?

-  N-are cum să afle.

Fata se mai gândi un pic, apoi zise cu şovăială:

-   Cred că nu e bine să fac aşa... dar...

-  Dar ce? De vreme ce maică-ta n-o să afle, unde vezi răul? Ea nu vrea decât să te ştie în mâini bune. Mă prind că ţi-ar fi spus chiar ea să te duci acolo, dacă-i dădea prin gând. Sunt sigur.

Buna primire care o făcea văduva Douglas oaspeţilor ei era vestită şi o ispitea pe Becky. Mai adăugându-se la aceasta şi vorbele lui Tom, ea îşi birui şovăiala. Hotărâră să nu spună nimănui nimic despre planurile lor.

Deodată lui Tom îi dete prin gând că s-ar putea ca tocmai ta noaptea aceea să vină Huck să dea semnalul. Îi cam scăzu însufleţirea. Totuşi nu se putu hotărî să-şi calce pe inimă şi să renunţe la petrecerea din casa văduvei. Şi de ce-ar renunţa? chibzui el; de vreme ce semnalul nu fusese dat în noaptea trecută, ce motive avea să creadă că va fi dat tocmai în noaptea asta? Desfătările sigure ale serii de după excursie atârnară mai greu în cumpănă decât comoara îndoielnică şi, ca orice copil, se hotărî să dea urmare pornirii mai puternice şi să nu se mai gândească în ziua aceea la lada cu bani.

Cinci kilometri mai la vale de târg, vaporaşul opri la gura unei văi împădurite şi acostă. Roiul de copii coborî şi, peste puţin, adâncurile pădurii şi culmile stâncoase răsunau de chiote şi de hohote de râs.

După ce s-au zbenguit şi s-au obosit în fel şi chip, hoinarii se întoarseră în cele din urmă la tabără, cu o poftă de mâncare straşnică şi se năpustiră asupra bunătăţilor. După ospăţ s-au tolănit să se odihnească şi au mai stat la taifas, în umbra stejarilor stufoşi. Curând cineva strigă:

             - Cine vrea să meargă la peşteră?

Toată lumea voia. Se scoaseră pachete cu lumânări şi îndată începură cu toţii să se caţere de zor pe deal. Gura peşterii era destul de sus pe coastă, o deschizătură în forma literei A. Poarta masivă de stejar sta nezăvorâtă. Cum intrai, dădeai de-o încăpere mică, răcoroasă ca o gheţărie, înzestrată de natură cu pereţi masivi de calcar, umeziţi, ca de rouă, de-o năduşeală rece. Era romantic şi misterios să stai în acel întuneric şi să priveşti spre poienile verzi din vale, scăldate în soare strălucitor. Dar curând emoţia se risipi şi reîncepu zbenguiala. De cum ţâşnea flacăra unei lumânări, toată lumea tabăra asupra celui care o aprinsese; urma o luptă şi o vitează împotrivire. Lumânarea era degrabă aruncată jos sau stinsă. Râdeau cu hohote şi iarăşi se fugăreau. Toate au însă un sfârşit. În curând alaiul cobora în şir panta repede a galeriei principale. Luminile tremurătoare dezvăluiau tulbure pereţii măreţi de piatră, aproape până în punctul unde se uneau, boltindu-se la douăzeci de metri înălţime. Această galerie principală nu era mai lată de doi-trei metri. La câţiva paşi una de alta, se deschideau de fiece parte mereu alte galerii înalte şi mai înguste încă. Peştera lui McDougal nu era decât un vast labirint de cărări întortocheate, care se întâlneau, iarăşi se despărţeau şi nu duceau nicăieri. Se spunea că ai fi putut umbla zile şi nopţi prin vălmăşagul ei încâlcit de crăpături şi prăpăstii, fără să-i dai de capăt, şi că ai fi putut coborî şi tot coborî şi te-ai fi putut afunda până în măruntaiele pământului, întâlnind mereu aceeaşi privelişte, labirint după labirint, fără de sfârşit. Nu era nimeni care să cunoască toată peştera. Era ceva cu neputinţă; cei mai mulţi dintre tineri cunoşteau, ce-i drept, o parte din ea, dar nimeni nu s-ar fi încumetat să se aventureze dincolo de partea cunoscută. Tom Sawyer cunoştea şi el peştera ca toţi ceilalţi.

Alaiul merse vreun kilometru de-a lungul galeriei principale, apoi se desprinseră pâlcuri şi perechi şi începură să se abată pe cărările lăturalnice, să alerge de-a lungul coridoarelor întunecoase şi să se sperie unii pe alţii, în locurile unde coridoarele se întâlneau. Grupurile puteau merge astfel pe cărări osebite timp de o jumătate de oră, fără să treacă de zona cunoscută.

Curând cei răzleţi se înapoiară, grup după grup, la gura peşterii, gâfâind de oboseală, veseli nevoie mare, mâzgăliţi de sus până jos cu seu de lumânare, mânjiţi cu lut şi încântaţi de felul cum îşi petrecuseră ziua. Când au văzut că afară aproape că se lăsase noaptea, s-au minunat; nici nu băgaseră de seamă când trecuse timpul. De jumătate de oră suna clopoţelul adunarea. Această încheiere a isprăvilor zilei era romantică şi prin urmare satisfăcătoare. Când vaporaşul, cu încărcătura lui zglobie, se depărta de ţărm, nimeni, în afară de căpitanul vasului, nu regreta timpul pierdut.

*

Huck se şi înfiinţase la pândă, când luminile vaporaşului trecură sclipind pe lângă debarcader. Nu auzi niciun zgomot pe punte, căci micii călători erau potoliţi şi tăcuţi, cum sunt mai totdeauna cei obosiţi. Huck se întrebă mirat ce vas putea să fie şi de ce oare nu se oprise în faţa debarcaderului, apoi îşi luă gândul de la vaporaş şi-şi concentră toată atenţia asupra misiunii sale. Noaptea era tot mai înnorată şi întunecoasă. Se făcu ora zece. Orice zgomot de care şi trăsuri încetă, luminile împrăştiate începeau a clipi şi a se stinge; trecătorii întârziaţi se făceau nevăzuţi, intrau prin case. În curând, târguşorul se cufundă în somn tihnit şi numai Huck rămase de veghe, singur cu liniştea nopţii şi cu nălucirile lui. Se făcu ora unsprezece şi se stinseră şi luminile hanului. Acum era beznă pretutindeni. Huck aşteptă iarăşi vreme îndelungată şi obositoare. Nu se întâmpla nimic. Hotărârea care-l mânase într-acolo începea să se clatine. La ce bun? Avea oare vreo noimă ceea ce făcea? Dar dacă n-avea? Nu era mai bine să se lase păgubaş şi să se ducă să se culce ?

Un zgomot îi atrase atenţia. Într-o clipă fu numai ochi şi urechi. Uşa din fundătură se închise încetişor. Huck sări în colţul depozitului de cărămidă. În clipa următoare, doi bărbaţi trecură repede pe lângă el; unul din ei părea că ţine ceva sub braţ. Trebuie să fie lădiţa! Va să zică se pregătesc să schimbe locul comorii! La ce bun să-l mai cheme pe Tom acum? Ar fi o prostie. Bandiţii s-ar depărta cu lădiţa şi nu i-ar mai găsi. Nu, mai bine să se ţină scai de ei şi să vadă unde merg; pe întuneric n-aveau să-l dibuie. Tot chibzuind aşa în sinea lui, ieşi din ascunzătoare, şi, desculţ, se furişă ca o pisică pe urmele celor doi, lăsându-i să se depărteze atâta cât să nu-i piardă din ochi.

Bandiţii o luară în sus, pe uliţa de lângă râu, străbătură trei străzi, iar la răspântia următoare apucară la stânga. De aci, merseră drept înainte, până ajunseră la cărarea ce suia spre măgura Cardiff. O luară pe cărare. Trecură pe lângă casa bătrânului Gal, aşezată cam la jumătatea drumului spre culme. Nici nu se gândiră să se oprească. Suiră înainte. "Aha, gândi Huck, să ştii că îngroapă comoara în cariera veche de piatră." Dar nici la carieră nu se opriră. Trecură mai departe, către vârf. Pe cărarea cu tufişuri înalte de sumac s-au cufundat în umbră şi de aci încolo nu s-au mai văzut. Huck se apropie; acum putea micşora distanţa, căci cu greu ar fi putut fi zărit. Merse câtva timp mai repejor, apoi iar încetini pasul, temându-se că prea se apropiase. Mai merse o bucată, apoi se opri şi ciuli urechea; nimic, nici un zgomot, doar bătăile inimii lui i se părea că le aude. Un ţipăt de cucuvaie veni de peste deal, cobind a rău. Paşi nu se mai auzeau deloc. Doamne Dumnezeule, oare totul fusese în zadar? Cât pe ce să sară în lături ca muşcat de şarpe, când auzi un bărbat dregându-şi glasul, la un metru de el. Îi zvâcni inima din loc şi i se puse un nod în gât; îl înghiţi şi se sili să rămână liniştit locului. Tremura din tot trupul, ca scuturat de friguri şi i se tăiaseră picioarele de se temea să nu cadă. Ştia unde se află. Ştia că e la cinci paşi de pârleazul care ducea în curtea văduvei Douglas. "Foarte bine, gândi, n-au decât s-o ascundă aicea, n-o să fie greu de găsit."

     Acum se auzi încet, foarte încet, glasul lui Joe Indianul:

-  Lua-o-ar dracu', te pomeneşti c-are mosafiri, e lumină la ora asta!

-  Eu nu văz nici o lumină.

Asta era vocea străinului, străinul din Casa cu stafii. Lui Huck îi trecu un fior rece prin inimă. Va să zică asta era “răzbunarea"! Vru s-o ia la fugă. Apoi îşi aminti că văduva Douglas se purtase de multe ori bine cu el. Şi poate că ticăloşii ăştia voiau s-o ucidă. Ar fi dorit să aibă curaj să-i dea de veste; dar ştia bine că nu va îndrăzni; bandiţii ar fi putut să se ia după el şi să-l prindă. Toate astea şi încă altele îi trecură prin gând în clipa care se scurse între vorbele străinului şi răspunsul lui Joe Indianul.

-  Nu vezi, că-ţi stă tufişul în faţă. Dă-te mai aşa, acuma vezi?

-  Da. Se vede că are mosafiri. Mai bine lasă-te păgubaş.

- Să mă las păgubaş, tocmai acu' când am de gând să plec de-aci pentru totdeauna?! Să mă las păgubaş, când s-ar putea să nu mai am niciodată un prilej ca ăsta?! Îţi mai spun o dată şi să-ţi intre bine-n cap ce-ţi spui: nu-mi pasă de bănetul şi de boarfele ei... N-ai decât să iei tu tot. Dar bărbatu-su a fost hain cu mine; de multe ori mi-a făcut rău. Mai întâi de toate, el a fost judecătorul care m-a băgat la gherlă pentru vagabondaj. Şi nu s-a mulţumit cu atâta. Asta nu-i nici a mia parte din ce mi-a făcut! A pus să mă bată cu biciul, auzi, să mă bată cu biciul în faţa închisorii, ca pe-un negru! În faţa târgului întreg care venise să caşte gura! Să mă bată cu biciul, înţelegi? Mi-a scăpat, a murit înainte să mă pot răzbuna. Da' las' c-o să-mi plătească ea pentru el!

-  Mă, să n-o omori! Nu fă una ca asta!

-  S-o omor? Cine-a spus că vreau s-o omor? L-aş omorî pe el, dac-ar fi aici, da' pe ea nu. Când vrei să te răzbuni pe-o femeie n-o omori, aş - o sluţeşti. Da, îi crapi nările, îi crestezi urechile, ca unei scroafe!

-  Doamne, da' asta-i...

-  Nu-ţi mai da tu cu părerea, ţine-ţi părerile pentru tine! O să-ţi prinză mai bine! O leg de pat. Dacă-o sângera din cale afară şi-o muri, n-o să fie vina mea. Eu unu' ştiu că n-o s-o jelesc. Şi tu, băiete, să faci bine să m-ajuţi, mi-eşti dator! Şi-apoi de-aia ai venit... s-ar putea să nu pot să duc singur la capăt treaba asta. Dacă dai înapoi, te omor! Mă-nţelegi? Şi dacă e vorba să te omor pe tine, o omor şi pe ea,şi-atunci fac prinsoare că nici dracu' n-o să mai descurce cine-i făptaşul.

-  Bine, dacă trebuie neapărat s-o facem şi pe-asta—atunci, hai să-i dăm drumu'! Cu cât om termina mai degrabă, cu atât mai bine! Decât să stau să tremur aici...

-  Acum s-o facem? Când e lume acolo? Ce tot vorbeşti, mă? Ştii că-ncepi să mă bagi la bănuieli?... Nu, băiatule, o s-aşteptăm până se sting luminile, nu e nicio grabă.

Huck presimţi că o să urmeze o tăcere mai înspăimântătoare ca toate vorbele auzite din gura ucigaşilor. Ţinându-şi răsuflarea, începu să păşească de-a-ndărătelea: ridică un picior, cu nespusă luare-aminte, şi, după ce se legănă primejdios când într-o parte, când în cealaltă, gata-gata să se prăvălească, îl înfipse în pământ cu mare băgare de seamă. Mai făcu un pas îndărăt, cu aceeaşi luare-aminte şi cu aceleaşi riscuri, apoi încă unul şi încă unul, când o creangă îi trosni sub picior. Îşi opri răsuflarea, ciuli urechea... Nimic, tăcere desăvârşită. Răsuflă nespus de uşurat. La adăpostul tufişurilor de sumac, se întoarse cu faţa la cărare, cu prudenţa cu care manevrează pilotul virajul unui vapor, apoi păşi înainte, repede, dar cu băgare de seamă. Când ajunse în dreptul carierei de piatră, se simţi în siguranţă şi o rupse la fugă. Goni spre vale, până la casa Galului; acolo bătu cu putere în uşă. Nu trecu mult şi la geam se ivi bătrânul, apoi namilele lui de feciori, doi flăcăi vânjoşi.

-  Ce e tărăboiul ăsta? Cine bate? Ce vrei?

-  Daţi-mi drumu' repede! Vă spui tot.

-  Bine, da' spune întâi cine eşti!

-  Huckleberry Finn. Iute, daţi-mi drumu'!

- Nu mai spune! Huckleberry Finn! Ăsta nu-i un nume care să deschidă multe uşi, după câte ştiu; dar, haide, daţi-i drumu', băieţi, să vedem ce vrea.

- Vă rog... vă rog să nu spuneţi niciodată că eu v-am spus! fură cele dintâi vorbe ale lui Huck, când intră. Vă rog să nu mă spuneţi—m-ar omorî la sigur. Dar văduva s-a purtat bine cu mine deseori, şi o să spun, o să vă spun — dar numai dacă făgăduiţi că n­o să mă daţi niciodată în vileag.

-   Ei drăcie, ăsta are ceva de spus—se vede cât de colo! zise bătrânul mirat. Hai băiete, zi, că n-o să te dea în vileag nimeni dintre noi.

Trei minute mai târziu, bătrânul şi fiii lui, bine înarmaţi, erau pe culmea dealului şi intrau pe cărarea cu sumac, ţinând armele în mâini şi păşind tiptil. Huck nu-i însoţi mai departe. Se ascunse îndărătul unui pietroi mare şi trase cu urechea. Întâi fu tăcere lungă, înfricoşătoare, apoi izbucniră deodată detunături de arme şi un strigăt. Huck n-a mai aşteptat alte amănunte.

                 A sărit în lături şi a luat-o la goană spre vale, cât îl ţineau picioarele.