Destinul unui compozitor (8)

***

VIII. Două observaţii

Doamna Karla Foltynova a făcut auzie în povestirea sa la două persoane care au jucat un rol incontestabil în viaţa şi opera lui Beda Folten, chiar dacă episodic. Din motive lesne de înţeles nu a fost posibil să obţinem mărturiile lor despre defunctul compozitor; pentru continuitatea expunerii în timp şi în spaţiu vom insera aici cîteva date şi amănunte pe care le-am putut strînge, direct sau indirect, în legătură cu cele două persoane amintite.

Karel Capek

Prima este „cîntăreaţa străină" cum a denumit-o doamna Karla Foltynova. Intr-adevăr, fusese cîndva una dintre cele mai celebre stele de operă, iar despre capriciile ei de primadonă, amorurile şi bijuteriile ei, despre onorariile şi contractele ei desfăcute se povesteau lucruri de necrezut. Pe timpul cînd a fost oaspetele scenei noastre, gloria ei de cîntăreaţă apusese demult; trecuse cu mult de cincizeci de ani, în timp ce Beda Folten abia împlinea treizeci. Cu toate acestea, mai era încă o prezenţă feminină atrăgătoare, iar apariţiile de pe scenă nu au fost un insucces atît de mare pe cît s-a menţionat. Arta ei actoricească producea încă o puternică impresie.

Autorul acestor rînduri a fost la operă în seara cînd a cîntat în Carmen; în pauză l-a întîlnit pe Beda Folten în foaier.

— Cum v-a plăcut? l-am întrebat.

Folten a făcut o mică grimasă.

—  Deloc, spuse sec. Prea bătrînă.

—  Cum să nu, i-am răspuns, ţineţi seama că era deja celebră pe timpul cînd era amanta lui...

Şi i-am numit unul dintre cei mai cunoscuţi compozitori de operă din lume, care pe atunci tre­buie să fi murit de cel puţin douăzeci de ani. Ase­menea lucruri nu se spun din răutate, ci mai de­grabă pentru că nu se poate face altfel.
Beda Folten holbă ochii la mine.

—  Într-adevăr? Dar e formidabil! De unde ştiţi? 

—  E un lucru binecunoscut, am spus. Pe urmă a fost a unuia şi a altuia şi am numit un suveran, un cunoscut tenor şi un scriitor celebru ceea, ce produse o impresie colosală asupra lui Folten. 

—  Ascultaţi, trebuie să fie o femeie minunată, exclamă el cu admiraţie. Aş vrea s-o cunosc!

Cînd cortina a căzut după final, l-am văzut pe Folten stînd în primul rând de scaune; aplauda ca un nebun, cît p-aci să cadă în fosă. A rămas acolo aproape ultimul şi aplauda cu înverşunare; a aşteptat pînă cînd celebra divă s-a înclinat spe­cial pentru el şi i-a trimis o bezea.

Două zile mai tîrziu a fugit cu el undeva în Alpi; ea urma să mai cînte în Madame Butterfly sau în nu ştiu care operă şi asta a fost încă una din escapadele ei legendare. După alte trei zile Beda Folten a sunat la mine, distrus şi atît de emoţionat că îi tremura bărbia.

 —  Vă rog şoptea el, vă rog, lăsaţi-mă să rămîn cîteva zile la dumneavoastră, nu vreau să mă în­torc înca acasă...

Am plesnit din palme.

—  Cum, Afrodita aia bătrînă v-a şi expediat? Roşi şi se încruntă ofensat.

— Cum puteţi să vă închipuiţi aşa ceva, zise el printre dinţi. S-a îndrăgostit de mine la nebunie...o femeie teribilă! Veţi vedea că va veni să mă caute... Nu vreau să mă găsească.

— Folten, i-am spus eu, de ce aţi fugit de fapt cu ea?

Buzele îi tremurau şi înghiţi cu greu.

— Pentru că... pentru că mi-am închipuit că e cine ştie ce de capul ei, chiar dumneavoastră mi-aţi enumerat toţi bărbaţii care au iubit-o...

A rămas la mine aproape o săptămînă; din unele insinuări şi vorbe rostite la întîmplare am dedus că a închiriat cu ea o vilă undeva pe malul lacului Wolfgang; dar chiar în prima noapte a izbucnit un scandal teribil, iar neîmblînzita zeiţă a operei i-a aruncat în cap un serviciu întreg de cristal. După cum se pare, a doua zi dimineaţă ea a plecat în Italia, iar Folten s-a întors discret.

Mi-era milă de el în această poveste. Cred că în general el nu a avut ceea ce se numeşte o rătăcire amoroasă, ci mai degrabă un fel de ambiţie; pentru că ea fusese amanta unuia dintre cei mai mari compozitori, a unui rege şi Dumnezeu ştie a cui, sau mai degrabă pentru că ea însăşi era atît de celebră şi renumită, cine ştie; uneori îmi spun că poate măcar pe această cale a vrut să devină urmaşul acelui compozitor şi creator strălucit care o iubise cîndva. I s-a părut fără îndoiala o soartă demnă de un mare artist  să-şi ardă degetele la această flacără aproape istorică. Încă mulţi ani după aceea îi plăcea să arate o urmă de cicatrice pe gît şi pretindea că era amintirea unei lovituri de pumnal. „De gelozie”, spunea el. Pe urmă insinua misterios că i-a făcut-o diva aceea, „cea care, ştiţi bine, a fost amanta acelui compozitor celebru”. Şi mie mi-a povestit această versiune; fără îndoială, uitase că eu fusesem implicat ceva mai îndeaproa­pe în această aventură.

  Cealaltă persoană pe care doamna Foltynova a menţionat-o în amintirile ei este „Kanner orbul”. E vorba probabil de Ladislav Kanner, azi dispărut, care a fost destul de cunoscut la timpul său în anumite cercuri muzicale şi în locurile cele mai dubioase ale vieţii de noapte pragheze. Intr-ade­văr era pe jumătate orb şi era muzician; dar unde a învăţat să cînte, nimeni nu ştia. Ura cu fanatism conservatorul şi n-avea decît dispreţ pentru „dom­nii muzicieni savanţi"; era de aiuns să i se atragă atenţia asupra cuiva că e un „domn de la conser­vator", că era gata să-l strîngă de gît într-un acces de furie. Era mic, chel şi grozav de murdar, cu o faţă care amintea puţin de Verlaine sau Socrate. Locuia, după cum se pare, undeva lîngă Olsany, într-o baracă de scînduri unde desigur nu avea pian şi nimic altceva; nu se ştie din ce trăia, dar pe la miezul nopţii puteai să-l găseşti într-o cîrciumă sau alta, între Zizkov şi Košir -  cel puţin era acolo o chelneriţă grasă şi un pian dez­acordat; era deja beat criţă, aiura şi ochii sticloşi îi ieşeau din cap. Din cînd în cînd se ridica şi se aşeza la pian; cînd era beat, se ducea întot­deauna să cînte la pian cum alţii merg la toaletă; era la el ca un fel de secreţie de nepotolit, imperioasă şi murdară. Parodia uneori sardonic şi turbat compoziţiile „domnilor muzicieni", Dumnezeu ştie unde le auzea la stilul de viaţă pe care-l ducea; alteori cînta numai pentru sine improvizaţii sălbatice şi lugubre; alte dăţi cînta pentru bani, dar niciodată compoziţiile altora sau cîntece. Cînd i se spunea, Kanner, cîntă-mi valsul din Cavalerul Rozelor sau altceva, răspundea cu o voce şuierătoare, scrîşnind cioturile dinţilor săi cafenii.

— Kanner nu cîntă!

Trebuia să-i zici:

—  Kanner, Kanner, cîntă-mi că nu dau doi bani pe întreaga lume. Kanner, cîntă-mi ceva că-i sucesc gîtul fetei mele, tîrfei ăleia ordinare. Kanner, cîntă-mi ceva cît se poate de obscen.

Şi imediat Kanner începea să cînte. Eu însumi nu sunt muzician, deşi iubesc nespus muzica; dar într-o seară l-am dus intenţionat cu mine pe un dirijor foarte cunoscut în localul de noapte unde Kanner tocmai cînta la pianul său dezacordat. Asculta atît de încordat şi de înfrigurat că făcea grimase ca un dement.

—   Omule, îmi spuse el cu o voce răguşită şi strîngîndu-mi mîna, băiatul ăsta are geniu! Dumnezeule, cîinele ăsta nici nu ştie ce cîntă! Aşteaptă, şi faţa i se deformă din nou de un tic nervos, aşteaptă, ce cîntă acolo?... Doamne, ce porc! Auzi acum... acum!

   Şi Kanner începu să puncteze rapsodia lui barbară într-un ritm neruşinat, rînjind gutural.

—  Încă, încă! croncănea el şi sălta pe tabure­tul pianului ca un apucat. Şi încă! Aşa!

N-am putut să-l reţin pe dirijorul meu; a sărit în sus, s-a îndreptat spre Kanner şi i-a pus o hîrtie de o mie de coroane pe pian.

—  Porcule, îi spuse, stacojiu de iritare, şi acum vei cînta ceva demn de un muzician atît de mare şi de genial cum eşti dumneata, vită!

 Kanner s-a ridicat livid şi furios, am crezut că se va năpusti asupra dirijorului meu şi-l va strînge de gît, dar cînd colo făcu cîţiva paşi îndărăt şi începu să înjure:

— Kanner nu cîntă! Kanner nu cîntă!

Maestrul îl luă de guler.

—  Kanner! i se adresă el ameninţător.

Deodată Kanner făcu o grimasă stranie, aproape jalnică.

—  Ştiu; îngăimă el cu o luciditate neaşteptată. Dumneavoastră sunteţi...

 Si rosti numele marelui dirijor - nu pot să înţeleg cum de l-a recunoscut omul acela pe jumătate orb.

— Ei bine, bombăni dirijorul printre dinţi, cînţi ca lumea?

Kanner părea gata să cadă în genunchi.

— Maestre, vă rog, horcăi el, vă rog, nu... vă rog... nu în faţa dumneavoastră...! 

— De ce?

Kanner tremura ca o frunză.

— Sunt un porc, Maestre... Nu mai sunt în stare... vă rog, lăsaţi-mă.— Kanner, vino să stai lîngă mine, spuse      Maes­trul. Şi poţi să mă tutuieşti. Şi eu mă pricep puţin la muzică, ştii...

 A fost o seara ciudată. Kanner bolborosea ceva cu anevoie şi îl pironea pe maestru cu ochii săi holbaţi, distruşi de glaucom, cu o adoraţie disperată şi fanatică şi cînd se pronunţa înaintea lui numele lui Bach, Beethoven sau Smetana sau alte asemenea nume, îşi lovea fruntea de masă şi mor­măia:

— Maestre, nu sunt vrednic...

Apoi totul s-a stricat; la masa noastră a venit să se aşeze un zugrav care se tutuia cu toţi.

— Şi eu sunt artist, strigă el. Kanner, cîntă! 

— Kanner, astăzi eu voi cînta pentru tine, spuse Maestrul şi se aşeză la pian. Îţi aminteşti de asta?

Kanner îşi lovea fruntea de masă şi începu să plîngă cu sughiţuri.

—   Nu sunt vrednic.

— Kanner iţi aminteşti de asta? Mai recunoşti asta? E Gluck... Dar asta? E Haendel. Maestrul nu era un pianist prea bun, dar avea o memorie extraordinară. Şi recunoşti bucata asta de Bach?... Aşteaptă, acum vine pasajul acesta... Ascultă, Kanner!

S-ar fi zis că se celebra o misă haotică pentru sufletul pierdut al unui om; sau că se alungă înfrigurat diavolul. Maestrul era palid şi zbîrlit şi acelaşi tic nervos îi chinuia faţa; niciodată nu îl văzusem atît de neînduplecat şi îndârjit concentrat asupra muzicii.

—  Kanner, fii atent acum! Asculţi, omule? Doamne, ce muzică! Nu eşti încă demn?

Dar Kanner scutura disperat din cap.

În zori l-am condus pe maestrul dirijor spre casă. Era întunecat ca un diavol.

— Păcat de licheaua asta afurisită, bombănea el disperat. Omul ăsta are mai multă muzică într-un deget decît am eu în amîndouă mîinile!

Şi maestrul nu era dintre cei care au o impresie proastă despre ei înşişi.

Am povestit această întâmplare numai pentru că ea poate va face să se înţeleagă ce fel de om era Kanner. E cu atît mai ciudat că el s-a înhăitat cu Beda Folten sau mai degrabă Folten cu el. Cine îl cunoaşte pe elegantul Folten, scos parcă din cutie, cu chica sa pompoasă, cu monoclu la ochi şi bră­ţară de aur la încheietura mîinii, pe mondenul, distinsul şi sociabilul Folten, nu putea de loc să înţeleagă cum suporta el compania unei creaturi atît de deplorabile şi decăzute şi nu numai că o suporta, dar întreţinea cu Kanner cele mai intime relaţii. Puteau fi văzuţi împreună în cafenelele mizerabile unde cînta Kanner; de obicei, Folten îl aşeza în maşina lui şi îl ducea la el acasă. Lăsa să se înţeleagă că încearcă să-l salveze din punct de vedere moral şi artistic în acelaşi timp, însă îl îmbăta în neştire şi pînă la urmă el însuşi a de­căzut de parcă s-ar fi aflat sub influenţa lui pus­tiitoare. Se neglija vizibil şi aproape ostentativ, ţinînd fără îndoială să treacă drept un boem ne­păsător şi cam depravat. Împărtăşea cu patimă dispreţul lui Kanner pentru domnii muzicieni sa­vanţi. „Omul trebuie să aibă muzica aici! striga el, bătîndu-se în piept şi nu pe o diplomă"; „Kanner o să le mai arătăm noi acestor pedanţi! Trebuie să fii posedat de muzică, urla el, rotindu-şi ochii, creaţia e o nebunie şi o încîntare!” Kanner consimţea dînd din cap şi bîiguia cuvinte incoerente; pe urmă Folten îl aşeza în maşină şi plecau. Bizară pereche...

'   De ce s-au despărţit după un timp, nu se ştie. Într-o zi, l-am întîlnit pe Folten din nou monden, parfumat şi cu monoclu şi l-am întrebat ce face Kanner. S-a încruntat, strîmbînd din nas.

—    E un tip imposibil, bodogăni el pe un ton reprobator. E un caz disperat. Am încercat să-l salvez, dar...

Şi cu un gest al mîinii sale îngrijite, cu lănţişo­r de aur la încheietură, arătă zădărnicia eforturi­lor sale.

Pe urmă, într-o noapte, l-am întîlnit pe Kanner pe stradă, beat desigur; l-am întrebat în treacăt de Folten. Bolborosi ceva din care rezulta că Fol­ten ar fi vrut să-l ucidă cu un cuţit. Şi numele unei oarecare Judita revenea în delirul său.

— Judita a fost totuşi a mea... bîiguia el, nu avea dreptul... n-avea dreptul... Nu-mi pasă de banii lui, domnule, scrîşnea el furios din dinţi, puteţi să-i spuneţi, domnule! Şi să-i mai spuneţi că nu i-o las pe Judita!

Am crezut la început că vorbea despre acea operă cu care Folten ne împuiase capul, dar după aceea mi-am adus aminte de o cafenea mică unde mergeam împreună şi unde servea o chelneriţă pe care ei o porecliseră Judita, o păcătoasă mare şi brună. Cred că la amîndoi le sfîrîiau călcîiele şi în tot cazul Kanner era îndrăgostit la ne­bunie de ea; acolo l-am auzit într-o zi improvizînd „Cîntecul Juditei”, un fel de triumf se­xual sălbatic, nu pot să găsesc cuvîntul potrivit; regret numai că maestrul dirjor nu l-a ascultat. Deci e posibil ca ei să se fi certat din cauza aces­tei Judite; dar amintirile doamnei Foltynova par mai degrabă să confirme prima ipoteză a scriito­rului.

  Am spus deja că Ladislav Kanner a dispărut puţin după aceea; a încetat pur şi simplu să se mai arate în localurile lui obişnuite şi a dispărut fără urmă, iar pînă ca unul dintre tovarăşii lui de chef să-şi amintească de el a curs multă apă pe gîrlă. Fiecare generaţie de artişti îşi are originalii săi; totuşi, acest muzician nebun şi pe jumătate orb a dispărut prea devreme, fără să-şi găsească locul pe care îl merita, cel puţin în cronica epocii sale.