Elogiul mustei

Dali, a carui moarte s-a petrecut pe 23 ianuarie 1989, in afara de pictura s-a ocupat si cu alte arte, printre care literatura, Textele lui sunt, in general, nerusinate. Nu tine seama de nimic, daca are chef prezinta lucrarile altora ca fiind ale lui etc. O intreaga nebunie. 

In volumul "Jurnalul unui geniu", sub titlul "Elogiul mustei" apare o anexa, cu mentiunea ca ii apartine lui Lucian din Samosata. Cunoscandu-l pe Dali, poate ca unii si-ar inchipui ca e vorba de un nume inventat, laolalta cu textul care i se atribuie. In realitate insa, Lucian chiar a existat si chiar a scris "Elogiul mustei". Iata cum suna acest elogiu:

ELOGIUL MUŞTEI

de LUCIAN DIN SAMOSATA (*)

    1.  Musca nu-i nicidecum cea mai măruntă dintre făpturile cu aripi dacă o comparăm fie cu muşiţele ori ţînţarii, fie cu alte insecte şi mai uşoare; musca le depăşeşte în mărime tot pe atîta pe cît e întrecută de albină. Musca nu are, ca alţi locuitori ai văzduhului, trupul acoperit de pene din care unele mai lungi, care să-i ajute la zbor; aripioarele îi seamănă cu cele ale lăcustei, greierului sau albinelor şi sînt alcătuite dintr-o membrană fină ca ţesăturile de Grecia. Apoi, e plină de culori ca un păun, dac-o priveşti cu atenţie în lumină, cînd îşi întinde aripile.

    2.  Zborul muştei diferă de al liliacului, nefiind bătaie continuă din aripi, dar nici săritură, ca la lăcustă; nu scoate sunetul acela neplăcut, ca viespea, ci pluteşte cu graţie la înălţimea la care se poate ridica. Mai are şi alt avantaj: cînd zboară, musca nu tace, ci cîntă cumva, fără să producă nici ţiuitul insuportabil al muşiţelor şi ţînţarilor, nici bîzîitul albinei şi nici freamătul ameninţător al viespii. Musca le e superioară prin suavitate, întocmai cum flautul are accente mai melodioase decît trompeta ori ţimbalele.

3.  În ce priveşte trupul, capul muştei e ferm legat de gît. De-aceea îl şi mişcă în toate sensurile, cu mare uşurinţă, căci nu rămîne fix ca la lăcustă. Are ochi bulbucaţi şi mari, ieşiţi ca nişte coarne. Pieptul e bine zidit, iar picioarele se ţin de el, dar fără să rămînă lipite, ca la viespi. Pîntecul muştei pare turnat în armură, din pricina solzilor şi a dungilor late care-l împodobesc. Nu se apără de duşmani cu coada, ca viespea ori albina, ci cu gura, mai precis cu trompa, de care se foloseşte ca şi elefantul: apucă hrana sau diverse obiecte; tot cu trompa se agaţă, cu ajutorul unui cotiledon aflat la capătul ei. Din trompă, musca scoate un dinte, cu care înţeapă şi apoi suge sîngele. Mai bea şi lapte, dar preferă sîngele, iar înţepătura ei nu e grozav de dureroasă. Musca are şase picioare, dar merge doar pe patru; cele două din faţă îi slujesc de mîini. O poţi vedea mergînd în patru labe, cu vreo firimitură-n mîini, pe care o ridică într-un gest atît de omenesc, întocmai ca noi toţi.

4. Musca nu se naşte aşa cum o vedem; la început e doar un viermişor, ce scoate capul din vreun leş de om sau animal. Curînd îi cresc picioare, apoi aripi şi, din reptilă, iat-o devenită pasăre. Puiarnică, produce la rîndul ei un alt viermuş, care va deveni o muscă. Musca stă la masă cu omul, gustă din tot ce mănîncă el, cu excepţia uleiului, care-o ucide. Oricît de iute-i e destinul - fiindcă musca are viaţă scurtă - prea dragă-i e lumina şi trebăluieşte numai pe zi. Noaptea, stă liniştită undeva, fără să mişte, nu zboară şi nu cîntă.

5.  Pentru a dovedi că nu-i deloc lipsită de isteţime, ar fi de-ajuns să spun că ştie să se ferească bine de cursele pe care i le-ntinde păianjenul, cel mai crud dintre duşmanii săi. Păianjenul organizează ambuscade, dar musca îl observă întotdeauna la timp şi se întoarce-n zbor, să nu se prindă-n plasă şi să nu cadă-n labele crudei bestii. Dar despre forţa şi curajul muştei nu eu sînt poate cel mai îndreptăţit să mă pronunţ, ci cel mai sublim dintre poeţi, Homer. Dorind să facă elogiul unuia dintre eroii săi mai însemnaţi, poetul nu-l compară nici cu leul, nici cu pantera ori cu mistreţul, ci cu musca, asemănînd curajul ei cu isteţimea şi perseverenţa viteazului. Şi nu spune că musca se dă mare, ci că e chiar vitează. Degeaba o goneşti, adaugă Homer. Nu-şi părăseşte niciodată prada, ci se întoarce mereu unde-a muşcat. Atît de tare o preţuieşte Homer pe muscă şi-atîta-i place să o ridice-n slăvi, încît vorbeşte despre ea în versuri, nu doar odată şi nu în două vorbe, ci mult şi în cuvinte tot mai frumoase. Descrie undeva un roi de muşte, zburînd în jurul unui vas cu lapte; într-altă parte, unde vorbeşte de Minerva întorcînd din drum, precum o mamă ce veghează somnul pruncului, săgeata ucigaşă trimisă către Menelau, el are grijă să strecoare şi musca în sublima comparaţie; în fine, musca e împodobită cu epitetul „cea mai cinstită". Homer le cheamă în batalioane, botezîndu-le roiurile cu nume de popoare.

6.  Aşa de mare e puterea muştei, încît tot ce muşcă îşi păstrează rana. Înţepătura ei pătrunde nu doar prin pielea omului, ci şi prin cea a calului şi-a vitei. Pe elefant îl zăpăceşte doar, vîrîndu-i-se între riduri şi rănindu-l cu trompa ei cît poate de adînc. Dragostele ei şi nunta se petrec în cea mai mare libertate: ca şi cocoşul, masculul nu coboară de pe cal cu una cu două, ci rămîne „în şa" mai multă vreme, aşa încît femela îşi cară soţul în spinare, zburînd cu el, ca nimic să nu le tulbure celesta lor unire. Dacă-i tai capul, restul trupului muştei respiră mai departe încă multă vreme.

7.  Dar darul cel mai minunat cu care a-nzestrat-o natura e cel despre care am să vă vorbesc acum: şi cred că însuşi Platon îl băgase-n seamă în cartea lui asupra nemuririi sufletului. Dacă presari cenuşă peste musca moartă, ea se trezeşte îndată, renăscută pentru o viaţă nouă. Şi astfel, trebuie să credem toţi că musca are suflet nemuritor, că, deşi se-ndepărtează cîteva clipe de trup, se şi-ntoarce în curînd, îl recunoaşte, îi dă din nou viaţă şi-l ajută să-şi ia zborul. Şi-aşa ajunge să fie adevărată fabula lui Hermotimus de Clazomene, ce pretindea că adesea sufletul îi ieşea din trup, călătorind o vreme singur, pentru ca apoi să revină şi să reintre-n trupul lui Hermotimus, reînviatul.

8. Cu toate astea, musca e leneşă, îşi însuşeşte rodul muncii altora, dînd peste tot de masă pusă. Pentru ea se mulg caprele; pentru ea, dar şi pentru oameni, desigur, îşi desfăşoară albina meşteşugul; ea gustă cea dintîi din felurile pregătite regilor de marii bucătari, plimbîndu-se nestingherită pe mese, trăind ca ei şi împărtăşindu-se din toate plăcerile regeşti.

9. Nu-şi face cuibul nicăieri şi nici nu ouă undeva anume, dar, făptură rătăcitoare pentru că e zburătoare, musca îşi face vatră oriunde înnoptează, asemeni sciţilor. Cît ţine noaptea, nu se mişcă, am mai spus, căci vrea să-şi facă meseria la vedere şi nu crede c-ar trebui să ascundă noaptea vreun lucru de care, ziua în amiaza mare, ar roşi.

10.  Fabula spune că, demult, musca era o femeie de o neasemuită frumuseţe, cam guralivă însă. Altfel, cîntăreaţă bună. Femeia ajunsese la un moment dat rivala lunii, care, ca şi ea, îl avea drag pe Endymion. Şi îi plăcea nespus să îl trezească şoptindu-i vrute şi nevrute la ureche. Dar într-o zi, Endymion se supără şi luna, ţinîndu-i partea, o prefăcu în muscă. Aşa se înţelege şi de ce nu lasă musca pe nimenea să doarmă şi mai ales pe flăcăii chipeşi, cu pielea fină, în care-l caută mereu pe Endymion. Muşcătura ei, plăcerea sîngelui, nu sînt aşadar semn de cruzime, ci de dragoste şi generozitate: se bucură şi ea cum poate, culegînd astfel floarea frumuseţii.

11. În vechime a existat şi o femeie pe care o chema aşa, Musca: era mare meşteră în poezie şi, pe cît de înţeleaptă, tot pe atîta de frumoasă. A mai fost o Musca, una dintre cele mai ilustre curtezane din Atena. Despre ea, poetul comic spune:

Musca l-a înţepat pînă în fundul inimii.

Iată însă că nici muza comediei nu s-a sfiit să pomenească acest nume şi chiar să-l suie pe scenă; iar taţii noştri nici ei nu s-au temut să-şi boteze astfel fiicele. Pînă şi tragedia vorbeşte despre muscă, lăudînd-o pînă peste poate, cînd spune:

Cum?! Musca e în stare, cu nespusu-i curaj

Să se îmbete-n sînge din trupul muritorilor.

Iar un soldat se teme de strălucirea armelor?!

Multe ar mai fi de spus apoi despre Musca, cea care-a fost fiica lui Pitagora, dar povestea ei o cunoaşte toată lumea.

12.  Există o specie aparte de muşte mari, numite de regulă muşte soldăţeşti, ori cîini. Bîzîitul lor este foarte puternic, zborul - foarte iute. Trăiesc mult şi hibernează pe timp de iarnă, ascunse în lambriuri, fără hrană. Ce-i însă mai ciudat la ele e că îndeplinesc pe rînd rolurile de mascul şi de femelă, stînd cînd deasupra, cînd dedesubt şi avînd - întocmai precum fiul lui Hermes şi al Afroditei - un dublu sex şi-o dublă frumuseţe.

   Multe-ar mai fi de adăugat în acest elogiu, dar mă opresc, de teamă să nu par a vrea, cum spune proverbul, să fac din muscă elefant.

(*) După traducerea lui Eugene Talbot, apărută în 1874 la Hachette.