Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(30)

Funia 

Lui Edouard Manet 

„Iluziile — îmi spunea un prieten — sunt, poate, la fel de nenumărate ca şi raporturile dintre oameni, sau dintre oameni şi lucruri. Şi cînd iluzia dispare, cînd, cu alte cuvinte, vedem fiinţa ori faptul aşa cum există în afara noastră, încercăm un bizar sentiment, pe de o parte complicat de regretul pen­tru năluca dispărută, pe de alta de plăcuta surprindere în faţa noutăţii, în faţa faptului real. Dacă există un fenomen evident, comun, totdeauna ase­mănător, şi de natura căruia ar fi cu neputinţă să te îndoieşti, acesta e dra­gostea de mamă. E tot aşa de greu să presupui o mamă lipsită de iubire maternă ca o lumină fără căldură; nu e prin urmare, cu totul legitim să atri­buim iubirii materne toate faptele şi cuvintele unei mame cu privire la copi­lul ei ? Şi totuşi, ascultă această istorioară, în care am fost nemaipomenit de înşelat de iluzia cea mai firească.

          Profesia mea de pictor mă îndeamnă să privesc atent chipurile, fiziono­miile ce-mi ies în cale, şi ştii ce bucurie ne aduce această însuşire care face în ochii noştri viaţa mai vie şi mai plină de sens decît pentru oamenii ceilalţi. In cartierul retras unde locuiesc, şi unde întinderi înverzite mai despart clădi­rile, vedeam deseori un copil a cărui înfăţişare pasionată şi isteaţă, mai mult decît toate celelalte, mă cuceri din capul locului. A pozat pentru mine de mai multe ori, şi l-am schimbat cînd în ţigănuş, cînd în înger, cînd în Amor mitologic. L-am făcut să ducă lăuta vagabondului, Cununa de Spini şi Piroanele Pătimirii, şi torţa lui Eros. Aveam o plăcere aşa de vie pentru toate poznele acestui ştrengar încît într-o zi i-am rugat pe părinţii lui, nişte bieţi nevoiaşi, să binevoiască a mi-l încredinţa, făgăduind să-I îmbrac cuviincios, să-i dau ceva bani şi să nu aibă altă grijă decît să-mi cureţe pensulele şi să-mi facă tîrguielile. Spălat, copilul se făcu încîntător, şi viaţa ce-o ducea la mine i se părea un paradis în comiparaţie cu viaţa ce-o îndurase în cocioaba părin­tească. Trebuie să spun numai că piciul acesta mă mira uneori cu ciudatele lui crize de tristeţe precoce şi că, repede, arătă o poftă nestăpînită pentru zahăr şi băuturi; aşa încît, într-o zi, cînd îmi dădui seama că, în pofida numeroaselor mele dojene, săvîrşise încă un furt de acest soi, îl ameninţai că-l trimit la părinţi. Plecai după asta, şi treburile mă reţinură destul de mult afară din casă.

Care mi-a fost groaza şi uluirea cînd, intrînd în casă, primul lucru ce-mi izbi privirea fu piciul, isteţul tovarăş al vieţii mele, spînzurat de tăblia dulapului! Picioarele atingeau aproape duşumeaua; un scaun, pe care-l îmbrîncise, fără îndoială, cu piciorul, era răsturnat alături; schimonosit, capul îi atîrna pe umăr; faţa umflată, şi ochii mari deschişi cu o fixitate înspăimîntătoare, îmi dădură mai întîi iluzia vieţii. Să-l dau jos nu era, cum ai putea crede, o treabă aşa de uşoară. Era de pe-acum foarte ţeapăn şi aveam o inexplicabilă împo­trivire să-l las dintr-odată să cadă pe duşumea. Trebuia să-l sprijin, întreg, cu un braţ, şi, cu mîna cealaltă, să tai funia. Dar această treabă odată făcută, nu se terminase totul; micul monstru se folosise de-o funie foarte subţire care pătrunsese în carne adînc, şi acum, cu foarfeci foarte subţiri, trebuia să caut funia între cei doi colaci ai umflăturii, ca să liberez gîtul.

Am pierdut din vedere să-ţi spun că am strigat din toate puterile după ajutor; dar niciunul din vecini n-a venit să mă ajute, datorită deprinderilor omului civilizat, care niciodată nu vrea, nu ştiu de ce, să se amestece în tre­burile unui spînzurat. În cele din urmă, veni un medic care declară că băiatul murise de cîteva ceasuri bune. Cînd, mai tîrziu, voirăm să-l dezbrăcăm ca să-I înfăşurăm în giulgiu, rigiditatea cadaverică era de aşa fel că, pierzînd nădejdea de a-i mai îndoi membrele, furăm nevoiţi să-i rupem şi să-i tăiem hainele ca să i le scoatem.

Comisarul, căruia, fireşte, trebui să-i declar accidentul, mă privi pieziş, şi-mi spuse: «E ceva cam necurat!» neîndoielnic împins de rîvna înrădăcinată şi de obiceiul de a înfricoşa, la întîmplare, pe nevinovaţi ca şi pe vinovaţi.

Rămînea o sarcină supremă de îndeplinit, şi numai gîndul acesta îmi pricinuia o nelinişte groaznică: trebuia să înştiinţez părinţii. Picioarele se împo­triveau să mă ducă. În sfîrşit, avusei curajul. Dar, spre marea mea uimire, mama fu nepăsătoare, nicio lacrimă nu se prelinse din cheutoarea ochiului.

          Pusei această ciudăţenie pe seama groazei însăşi ce trebuia s-o resimtă şi-mi adusei aminte de maxima cunoscută: «Durerile cele mai groaznice sînt dure­rile mute». Cît despre tată, se mulţumi să spună cu un aer jumătate îndobi­tocit, jumătate visător: «La urma urmelor, poate că e mai bine aşa; oricum, tot ar fi sfîrşit-o prost!»

În acest timp trupul stătea întins pe divanul meu, şi, ajutat de-o servi­toare, mă ocupam de ultimele pregătiri, cînd mama intră în atelier. Voia să vadă, zicea dînsa, cadavrul fiului. Într-adevăr, nu puteam să n-o las să se îmbete de nenorocirea ei şi să nu-i îngădui această supremă şi sumbră mîngîiere. Mă rugă apoi să-i arăt locul unde micuţul se spînzurase. «O! Nu, doamnă — îi răspunsei — o să vă facă rău.» Şi cum fără voie ochii mi se întorceau către funebrul dulap, văzui, cu un dezgust amestecat cu groază şi furie, că pironul rămăsese înfipt în tăblie, cu un lung capăt de funie care mai atîrna. Mă repezii să smulg aceste ultime rămăşiţe ale nenorocirii, şi cum vream să le arunc prin fereastra deschisă, sărmana femeie mă prinse de braţ şi-imi zise cu o voce ire­zistibilă: «Oh! Domnule! Lăsaţi-mi-o mie! Vă rog! Vă implor!» Mi se păru că disperarea, fără îndoială, o înnebunise în aşa fel încît se agăţa acum cu duioşie de ceea ce slujise ca unealtă pentru moartea fiului său, şi voia s-o păstreze ca pe-o groaznică şi scumpă relicvă. — Şi se făcu stăpînă pe piron şi pe sfoară.

În sfîrşit! În sfîrşit, totul era încheiat. Nu mai rămînea decît să mă aştern pe muncă, mai îndîrjit ca de obicei, să alung puţin cîte puţin acest mititel cadavru care îmi vizita cutele creierului, şi a cărui nălucă mă istovea cu marii săi ochi înţepeniţi. A doua zi însă primii un pachet de scrisori: unele de la chiriaşii din casa mea, alte cîteva din casele vecine; una, de Ia primul etaj; alta, de Ia al doilea; alta, de Ia al treilea, şi aşa mai departe, unele în stil pe jumătate glumeţ, ca şi cînd ar căuta să disimuleze sub o glumă aparentă sin­ceritatea cererii; altele grosolan obraznice şi fără ortografie, dar toate urmărind acelaşi scop, adică să obţină de la mine o bucată din funesta şi dătătoarea de fericire funie. Printre semnatari, trebuie s-o spun, erau mai mult femei decît bărbaţi; dar toţi, să mă crezi, nu aparţineau celei mai de jos şi mai vulgare clase. Am păstrat scrisorile.

Şi atunci, pe neaşteptate, mi se lumină creierul şi înţelesei de ce mama ţinea atît de mult să-mi smulgă funia şi cu ce negoţ înţelegea să se mîngîie."