Schimbări de adresă
Începând cu 1 iulie 1967 Domnul şi Doamna Oliver
Barrett IV
263, East 63-rd Street New York, N.Y. 10021
- Dă cam "parvenit", se plângea Jenny de
anunţul din ziar.
- Dar nu-i adevărat c-am "parvenit", Jen? ţineam eu s-o dreg.
Ceea ce încununa sentimentul meu de triumf euforic
era faptul că rata mea lunară la maşină făcea aproape cât tot ce plătisem
cândva pentru garsoniera de la Cambridge! Serviciul era la 10 minute de mers pe
jos (sau trap - ritmul meu preferat), şi cam în aceeaşi rază se aflau şi marile
magazine ca "Bonwit" şi celelalte: pe odioasa mea nevastă o pisam să
deschidă urgent liste de cumpărături şi să înceapă să cheltuie.
- Drace! Pentru că înţeleg să-ţi fiu profitabil, Jenny!
M-am înscris la clubul Harvard din New York - la
propunerea lui Ray Stratton '64, de curând reîntors la viaţa civilă după nu
ştiu ce ispravă în Indochina... Jucam cu el tenis de 3 ori pe săptămână; în
secret îmi şi băgasem în cap să ajung campion de club, în cel târziu, 3 ani de
zile. Nu ştiu dacă din cauza reapariţiei mele în teritoriul Harvard sau, poate,
a succeselor mele la facultate (cinstit, în legătură cu salariul nu mă lăudasem
de loc), fapt este că "prietenii" mei n-au întârziat să mă
redescopere. Ne mutasem în mijlocul verii (aveam de dat nişte examene de
diferenţă pentru cooptarea în barou la New York): primele invitaţii au fost
pentru week-end-uri.
- Să ne slăbească, Oliver! N-am niciun chef să-mi petrec sfârşitul
săptămânii la nişte gazde atât de insipide.
- Ok, Jen, dar ce-o să le spunem?
- Spune că sunt gravidă, Oliver.
- Chiar eşti? am întrebat-o.
- Nu, dar dacă stăm acasă sâmbăta şi duminica asta, poate că voi fi!
Îi şi alesesem un nume. Alesesem eu, şi pe cât îmi
amintesc, Jenny a trebuit până la urmă să consimtă.
- Hei, Jen, să nu începi să râzi, am prevenit-o când am abordat subiectul
prima oară.
Ea era în bucătărie, o încăpere în culori asortate,
în care aveam şi maşină de spălat vase.
- Ce vrei? întrebă ea, continuând să taie nişte roşii felii.
- Cred că ar fi foarte frumos dacă l-am numi chiar Bozo, am spus.
- Vorbeşti serios? m-a întrebat.
- Da, foarte serios.
- Va să zică, vrei să botezăm copilul Bozo!
- Da. Sincer. Foarte serios. E un nume predestinat de vedetă.
- Bozo Barrett! pronunţă ea de probă.
- Va fi un vlăjgan şi jumătate, am continuat, convingându-mă
pe mine însumi cu fiecare nou cuvânt pronunţat: "Bozo Barrett, echipierul
reprezentativei A, a Universităţii Harvard!"
- Bun, Oliver. Dar - dar să presupunem că plodul nu va corespunde?
- Imposibil, Jen: genele noastre sunt excelente. Zău, crede-mă.
Vorbeam foarte serios.
Toată povestea asta cu Bozo ajunsese să-mi ocupe
constant gândurile: visam la el de-a-n picioarelea, ducându-mă şi întorcându-mă de la slujbă.
Am continuat apoi cu glas
tare, la masă, în
prezenţa farfuriilor. Aveam acum o veselă din porţelan danez de toată
frumuseţea.
- Bozo va fi un vlăjgan foarte bine legat, îi spuneam eu lui Jenny. Dacă o să aibă reflexele tale
va fi excelent în apărare!
Se strâmbă, căutând fără îndoială o replică
invidioasă ca să-mi destrame viziunea idilică. Dar neavând pentru moment la
îndemână niciun răspuns nimicitor, se mulţumi să taie o felie de prăjitură pe
care mi-o întinse. Continuă să asculte.
- Îţi dai seama, Jenny? urmam eu, acum cu gura plină - ce fineţe de
vlăjgan; 110 kg.
- 110? Dar niciun indiciu nu e în genele noastre pentru aşa ceva, Oliver!
- O să-l supraalimentăm, Jen. Proteine selecţionate, vitamine, dietă
specială!
- Nu mai spune: şi dacă o să facă mofturi?
- N-are voie, ce naiba! am întors-o eu, uşor enervat încă de pe acum la
ideea puştiului, care, nu peste mult, avea să ia loc cu noi la masă, şi să
saboteze proiectele mele de-a scoate din el un campion. Dacă nu mănâncă ce-o
să-i dăm, o să mănânce bătaie!
Aici Jenny m-a privit drept în ochi, cu un zâmbet.
- Nu, dacă o să cântărească 120 de kg, cum îmi place să cred.
- Oh, am răspuns eu, descumpănit pentru o clipă, dar n-o să le aibă
dintr-odată!
- Perfect, perfect! a zis Jenny, ameninţându-mă cu
linguriţa, dar când va avea greutatea reglementară, te sfătuiesc s-o iei la
sănătoasa, Preppie!
Şi-a început să râdă cu gura până la urechi.
E poate comic, dar pe când se strica de râs, aveam
efectiv viziunea unui prunc de 120 de kile fugărindu-mă prin Central Park şi
strigând: "Învaţă
să te porţi frumos cu mama, Preppie!"
Dumnezeule, speram din toată inima
că Jenny avea să-l ţină, să nu mă nimicească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu