Tarzan of the apes (6)

Lupte in junglă

             Hoinărelile tribului îi purtau adesea în vecinătatea cabanei închise şi tăcute de lîngă golful împrejmuit pe trei laturi de uscat. Pentru Tarzan, cabana era o sursă infinită de mister şi de plăcere. Se zgîia la ferestrele acoperite de perdele sau, căţărîndu-se pe acoperiş, privea în adîncurile smolite ale coşului, încercînd zadarnic să desluşească minunile aflate dincolo de pereţii masivi.

Închipuirea lui de copil făurea nişte fiinţe miraculoase care s-ar fi găsit acolo înăuntru şi imposibilitatea de a afla o cale spre a pătrunde pînă la ele îi sporea înmiit dorinţa de a intra. Îşi pierdea ceasuri întregi urcîndu-se pe acoperiş sau cocoţîndu-se pe ferestre pentru a descoperi un mijloc de acces, dar nu dădea nicio atenţie uşii, deoarece aceasta părea la fel de masivă ca şi pereţii.

            Abia la vizita pe care o făcu în împrejurimile cabanei după aventura cu bătrîna Sabor observă Tarzan, pe măsură ce se apropia de locuinţă, că privită din depărtare, uşa părea o piesă independentă de peretele în care era încadrată şi pentru prima oară i se năzări că acesta ar putea fi mijlocul de pătrundere pe care de atîta vreme nu-l putuse afla.

Era singur, aşa cum se întîmpla de multe ori cînd vizita cabana, pentru că gorilele n-o prea îndrăgeau: povestea băţului tunător, fiind veşnic repovestită în ultimii zece ani, nu pierduse nimic din intensitate şi învăluise cuibul pustiu al maimuţei albe într-o atmosferă de mister şi groază pentru neamul simianesc.

Istoria legăturii dintre el şi cabană nu-i fusese niciodată relatată lui Tarzan. Limbajul maimuţelor era atît de sărac, încît nu puteau vorbi decît prea puţin despre ceea ce văzuseră în cabană, neavînd denumiri care să descrie exact nici fiinţele bizare, nici obiectele lor şi astfel, multă vreme înainte ca Tarzan să fi ajuns la vîrsta înţelegerii, tribul uitase cu desăvîrşire de acest incident.

Kala îi explicase, într-un fel foarte vag şi confuz, că tatăl lui fusese o stranie maimuţă albă, dar Tarzan nu-şi închipuia că maimuţa Kala n-ar fi fost mama lui bună.

Aşadar, în ziua de care vorbim, Tarzan se duse de-a dreptul la uşă şi petrecu ore întregi cercetînd-o şi necăjindu-se cu balamalele, cu clanţa şi cu lacătul. În cele din urmă nimeri pe combinaţia potrivită şi uşa se deschise scîrţîind în faţa ochilor lui înmărmuriţi. Cîteva minute nu cuteză să se aventureze înăuntru, dar pînă la urmă, cînd ochii i se deprinseră cu lumina voalată a interiorului, păşi în cabană, încet şi precaut.

În mijlocul duşumelei zăcea un schelet de pe oasele căruia se topise orice urmă de carne, dar de care rămăseseră încă agăţate fîşii putrezite şi mucegăite din ceea ce fusese cîndva îmbrăcăminte. Pe pat se găsea un obiect tot atît de lugubru, însă mai mic, iar într-un leagăn micuţ din apropiere era un al treilea, o fărîmă de schelet.

Tarzan nu acordă decît o atenţie trecătoare acestor mărturii ale unei înspăimîntătoare drame ce se consumase acolo, într-o zi demult apusă. Viaţa lui sălbatică din junglă îl obişnuise de îndelungă vreme cu priveliştea animalelor moarte sau muribunde şi dac-ar fi ştiut că are în faţa ochilor rămăşiţele pămînteşti ale tatălui şi mamei sale, n-ar fi fost cu mult mai înduioşat.

Mobilele şi celelalte obiecte din încăpere îi reţină atenţia. Examina minuţios o sumedenie de lucruri, unelte curioase - arme, cărţi, hîrtii, haine, puţinul care supravieţuise ravagiilor timpului în atmosfera umedă a unui ţărm de junglă. Deschise scrinuri şi dulapuri, care nu-i descumpăniră firava lui experienţă şi în interiorul lor descoperi obiecte mult mai bine păstrate. Printre altele, găsi un cuţit de vînătoare foarte ascuţit, cu lama căruia se tăie pe dată la deget. Neînfricat, îşi continuă experienţele, constatînd că, folosind această nouă jucărie, putea cresta şi despica aşchii de lemn din masă şi din scaune.

Multă vreme, treaba asta îl distra, dar în cele din urmă se plictisi şi-şi urmă explorările. Într-un dulap ticsit cu cărţi dădu peste una cu poze viu colorate: era un abecedar ilustrat pentru copii...

A pentru Arcaş

Ce trage c-un arc mititel;

B pentru Băiat,

Îl cheamă...

Pozele îi stîrniră un nemăsurat interes. Văzu în ele o mulţime de maimuţe cu feţe asemănătoare cu a lui şi răsfoind cartea mai departe, găsi sub semnul „M" cîteva maimuţe mici, din acelea pe care le vedea zilnic zbughind-o prin copacii pădurii virgine. Dar nicăieri nu găsi poza vreunuia din tribul lui; în toată cartea nu era unul care să semene cu Kerchak, cu Tublat sau cu Kala.

La început încercă să desprindă pozele din filele cărţii, dar curînd îşi dădu seama că nu erau adevărate, deşi nu înţelegea ce puteau fi şi nici nu găsea în vocabularul lui vreun cuvînt ce le-ar fi putut descrie.

Vapoarele, trenurile, vacile şi caii nu aveau nici o noimă pentru el, dar încă nu-l nedumereau atîta ca micile semne negre care apăreau între sau dedesubtul pozelor colorate — un soi de gîndăcei ciudaţi, gîndi el că s-ar putea să fie, pentru că multe dintre ele aveau picioruşe, deşi nu izbuti să găsească nici unul cu ochi şi cu gură. Era primul contact al lui Tarzan cu literele alfabetului, la vîrsta de zece ani. De bună seamă nu văzuse în viaţa lui un text tipărit şi nici nu vorbise vreodată cu o fiinţă care să fi avut habar că există pe lume ceva de felul limbajului scris şi nici pomeneală să fi văzut pe cineva citind. Aşa încît nu-i de mirare că băieţaşul nu izbutea să ghicească înţelesul acelor curioase semne.

Pe la mijlocul cărţii o întîlni pe vechea lui vrăjmaşă, Sabor, leoaica şi mai departe, iată-l încolăcit pe Histah, şarpele.

Oh, era fascinant! Niciodată, în toţi cei zece ani de viaţă, nu cunoscuse Tarzan ceva care să-i placă aşa de mult! Era atît de absorbit, încît nu observă că se furişau umbrele serii decît cînd îl învăluiră cu totul şi semnele se învălmăşiră.

Puse cartea la loc în dulap şi închise uşa, pentru că nu voia ca un altul să-i descopere şi să-i distrugă comoara, ieşi în întunericul care-l împresură cu iuţeală şi trase în urmă-i uşa mare a cabanei, întocmai cum fusese înainte de a fi descoperit taina lacătului; dar înainte de a pleca, observă cuţitul de vînătoare zăcînd pe podea, acolo unde îl aruncase. Îl ridică şi-l luă cu el ca să-l arate celorlalţi..

Nu apucase să facă nici o duzină de paşi spre junglă, cînd o formă voluminoasă se înălţă în faţa lui, ivindu-se dintr-un tufiş scund. La început, Tarzan crezu că era cineva din tribul său, dar o clipă mai tîrziu îl recunoscu pe Bolgani, uriaşa gorilă. Se afla atît de aproape, încît nu era chip să scape cu fuga si micul Tarzan ştiu că trebuie să rămînă locului şi să lupte pentru a-şi salva viaţa; căci brutele astea uriaşe erau duşmanii de moarte ai tribului său si nu cunoşteau îndurare unii fată de alţii.

Dacă Tarzan ar fi fost o maimuţă dezvoltată din specia tribului său, ar fi constituit un adversar mai mult decît potrivit pentru o gorilă, dar nefiind decît un băieţaş englez, deşi înzestrat cu o mare forţă musculară, nu avea nici o şansă în faţa inamicului. Totuşi în vinele lui curgea sîngele celor mai vajnici luptători şi pe deasupra, îşi spunea cuvîntul antrenamentul scurtei lui vieţi petrecute printre fioroasele bestii ale junglei.

După cum am mai arătat, el nu ştia ce-i frica; inimioara lui bătu năvalnic, dar numai din pricina înfierbîntării şi a exaltării pe care i-o provoca aventura. Dacă i s-ar fi oferit un prilej, ar fi luat-o la goană, însă numai fiindcă judecata îi spunea că nu e o pereche potrivită pentru colosul care-l înfrunta. Şi cum raţiunea îi arăta că o izbîndă în această luptă ar fi fost cu neputinţă, ţinu piept gorilei, înfăţişîndu-i-se deschis şi vitejeşte, fără ca măcar să-i zvîcnească un muşchi, fără cel mai mic semn de panică.

De fapt, se ciocni cu jivina la jumătatea saltului acesteia şi începu să izbească cu pumnii în trupu-i mătăhălos, la fel de inutil ca un purice care-ar ataca un elefant. Dar într-unul din pumni ţinea încă strîns cuţitul pe care-l găsise în cabana tatălui său şi cînd bruta îl înlănţui, lovindu-l şi muşcîndu-l, băiatul îndreptă din întîmplare vîrful cuţitului spre pieptul păros. Cînd pumnalul îi pătrunse adînc în trup, gorila urlă de durere şi turbare.

În acea frîntură de secundă, băiatul învăţă la ce foloseşte jucăria lui ascuţită şi strălucitoare, iar cînd bestia îl trase după ea la pămînt, sfîşiindu-l şi lovindu-l, Tarzan împlîntă de mai multe ori lama, pînă-n plasele, în pieptul ei.

Gorila, luptîndu-se în felul neamului său, îi aplica lovituri cumplite cu laba deschisă şi-i sfîşia carnea de pe beregată şi de pe piept cu colţii ei de cremene.

O clipă, în furia luptei înverşunate, se rostogoliră amîndoi pe jos. Braţul sfîrtecat şi însîngerat mînuia din ce în ce mai slab lama tăioasă a cuţitului, apoi, cu o zvîcnire spasmodică micul trup înţepeni şi Tarzan, tînărul Lord Greystoke, se prăvăli în nesimţire pe vegetaţia moartă şi putrezită care ţinea loc de covor în căminul său - Jungla.

O milă mai departe, în pădure, tribul auzise teribilul strigăt de provocare al gorilei şi după cum îi era obiceiul cînd ameninţa vreo primejdie, Kerchak îşi adună supuşii, pe de o parte ca măsură de reciprocă apărare împotriva unui vrăjmaş comun, întrucît gorila putea să facă parte dintr-un grup mai numeros, pe de alta pentru a constata dacă toţi ai lui sînt prezenţi.

Curînd se văzu că Tarzan lipsea, dar Tublat se împotrivi cu dîrzenie să i se trimită vreun ajutor. Nici Kerchak nu avea prea multă simpatie pentru ciudatul pui de pripas, aşa că-i dădu ascultare lui Tublat şi pînă la urmă, înălţînd din umeri, se întoarse la mormanul de frunze pe care-şi făcuse culcuş.

Dar Kala era de altă părere; de fapt, de îndată ce-şi dădu seama că Tarzan este absent, nu stătu pe gînduri şi o rupse la fugă printre ramurile împletite, spre locul de unde se mai auzeau încă desluşit strigătele gorilei.

Se lăsase întunericul şi o lună timpurie îşi suliţa razele străvezii, tăind umbre stranii, groteşti, prin frunzişul dens al pădurii. Ici-colo, razele scînteietoare îşi croiau drum pînă la pămînt, dar în cea mai mare parte nu făceau decît să intensifice, prin contrast, bezna de iad a adîncurilor junglei.

Ca o fantomă uriaşă, Kala înainta fără zgomot din ramură în ramură; ba alergînd vioaie de-a lungul unei crengi mai lungi, ba legănîndu-se în gol la capătul alteia, pentru a-şi face vînt să sară pe un copac mai îndepărtat, în cursa-i grăbită spre scena acelei tragedii despre care cunoaşterea ei asupra vieţii de junglă o avertiza că se petrecuse într-un loc aflat la mică distanţă.

Urletele gorilei dădeau de veste că era încleştată într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu un alt locuitor al sălbaticei păduri. Deodată strigătele amuţiră şi o tăcere de mormînt se lăsă peste junglă. Kala rămase nedumerită, căci glasul lui Bolgani se înălţase în cele din urmă în strigătul agoniei şi al morţii, dar nu desluşise niciun alt sunet care să-i fi îngăduit să-şi dea seama cine era adversarul fiarei.

Ştia că n-ar fi fost cu putinţă ca micul ei Tarzan să doboare o namilă de gorilă; astfel, pe măsură ce se apropia de locul unde răsunaseră zgomotele bătăliei, înainta cu tot mai multă băgare de seamă şi în sfîrşit, coborî tiptil şi cu mare grijă pe crengile mai joase, scrutind plină de curiozitate bezna poleită de lună pentru a recunoaşte combatanţii. Şi în cele din urmă îi zări zăcînd într-o rarişte, în clar de lună — mica siluetă sfîrtecată şi însîngerată a lui Tarzan, iar alături, uriaşa gorilă, încremenită în somnul morţii.

Cu un strigăt răguşit, Kala se repezi la Tarzan şi strîngînd la piept sărmanul trupşor plin de sînge, stătu locului să desluşească un semn de viaţă. Auzi, vag, bătăile slabe ale micuţei inimi.

Cu duioşie, îl purtă înapoi prin întunericul de smoală al junglei pînă la lăcaşul tribului ei şi zile şi nopţi după aceea rămase de veghe alături de Tarzan, aducîndu-i de mîncare şi de băut şi alungind muştele şi alte gîngănii de pe rănile lui crude.

Nu ştia nimic, biata de ea, de medicină sau de chirurgie. Nu putea decît să-i lingă rănile şi-n felul ăsta i le ţinu curate pentru ca natura cea tămăduitoare să-şi poată împlini mai repede opera.

La început, Tarzan nu voia să mănînce nimic şi tot timpul se zbătea şi se zvîrcolea în delirul febrei. Nu tînjea decît după apă, pe care Kala i-o aducea în singurul chip în care se pricepea ea; purtînd-o în propria-i gură. Nicio mamă omenească n-ar fi putut da dovadă de mai multă jertfă de sine şi devotament decît a vădit această sărmană făptură faţă de micul orfan de pripas pe care soarta i-l zvîrlise în grijă.

În cele din urmă, febra scăzu şi băiatul începu să se întremeze. Nicio văicăreală nu scăpă de pe buzele-i strîns lipite, cu toate că durerea rănilor era o adevărată caznă.

O fîşie de piept îi fusese sfîrtecată în aşa fel, că apăruseră coastele dezgolite, trei dintre ele fiind sfărîmate de cumplitele izbituri ale gorilei. Unul din braţe îi fusese aproape amputat de dinţii uriaşi şi o bucată mare de beregată fusese sfîşiată, dezvelindu-i vena jugulară, care scăpase ca prin minune de fălcile bestiei.

Tarzan îndura suferinţa în tăcere, cu stoicismul fiarelor care-l crescuseră, preferind să se tîrască la o parte din calea celorlalţi şi să se cuibărească într-un tufiş de ierburi înalte, decît să-şi înfăţişeze mizeria.

Îi plăcea s-o aibă alături numai pe Kala, dar acum că rănile i se mai lecuiseră, plecase şi ea într-o expediţie mai lungă, în căutarea hranei; căci în timpul bolii lui Tarzan, devotatul animal mîncase doar atît cît să-şi ţină sufletul şi ajunsese să arate de parcă era propria-i nălucă.

Cap5