Şcoala femeilor (d)
15
octombrie.
L-am revăzut. Cîtă măreţie şi
cîtă demnitate în durerea lui! Încep să-l înţeleg mai bine. Cred că-i repugnă
să se folosească de acele clişee pe care le folosesc îndeobşte oamenii, căci
atunci cînd îmi vorbeşte despre moartea mamei sale se exprimă cu aceeaşi rezervă
pe care o avea cînd îmi spunea că mă iubeşte. Aş spune chiar că, din teama de-a
nu da la iveală emoţia pe care o simte, ocoleşte orice subiect care l-ar putea
mişca. De aceea, n-am vorbit decît despre chestiuni de ordin material. Cu mama
a discutat probleme referitoare la deschiderea succesiunii, spunîndu-i că
doreşte să vîndă proprietatea pe care a moştenit-o. Mi-e foarte greu să mă
concentrez asupra unor lucruri de felul acesta, aşa că o las pe mama să le
rezolve împreună cu Robert. Am înţeles că vom fi bogaţi şi aproape că-mi pare
rău; aş vrea să aibă parte de averi cei ce au nevoie de bani ca să fie
fericiţi. Dar nu este vorba de fericire. Robert mi-a spus că, în ceea ce îl
priveşte pe el, se mulţumeşte cu oricît de puţin, dar că preţuieşte banul drept
o armă de care să se poată servi pentru a asigura triumful ideilor sale. A stat
mult de vorbă cu abatele Bredel, care este de asemeni de părere că n-ai dreptul
să dai cu piciorul averii moştenite, dar că, odată ce ai primit-o, îţi revine
şi datoria de-a o pune în slujba binelui.
—
Îmi
pare nespus de rău!... Sunt nevoit să plec, spune repede... îl salută şi fuge.
Mi-e întotdeauna teamă ca abatele
să nu se simtă jignit; dar e atît de bun şi de înţelegător, încît se preface
că ia în serios pretextele tatii, care nu prea stau în picioare.
Domnul Delaborde e foarte ocupat,
ca de obicei, spune abatele mamei, care încearcă să compenseze printr-un exces
de amabilitate mojicia tatii.
Şi s-ar putea înţelege atît de
bine cu abatele Bredel, dacă ar avea numai puţina bunăvoinţă! Căci şi tata are
o inimă de aur.
— Fetiţo
dragă, popii şi cu mine nu ne închinăm aceluiaşi zeu, îmi spune tata ori de
cîte ori încerc să-l conving. Nu-mi mai pomeni despre asta, căci mă superi. Sunt
lucruri pe care, poate, le vei înţelege mai tîrziu, dacă n-o să semeni prea
tare cu maică-ta.
Cînd îmi vorbeşte astfel, mă văd
silită să-i spun că sper să nu înţeleg niciodată „lucrurile" la care se
referă, şi că nu pot aproba idei care separă doi oameni care îmi sînt părinţi
şi pe care îi iubesc deopotrivă. Tot din cauza acestor blestemate opinii, tata nu
priveşte cu ochi buni logodna mea.
—
Fetiţo, nu socotesc că am dreptul să mă opun la
această căsătorie şi nu-mi place să mă prevalez de autoritatea paternă. Dar
nu-mi cere să mă declar de acord cu o hotărîre pe care regret că ai luat-o. Nu
pot face nimic altceva decît să doresc din toată inima să n-ai vreodată prilej de-a te căi.
19
octombrie.
Azi-dimineaţă i-am cerut tatii
să-mi spună ce are împotriva lui Robert. Mai întîi m-a privit îndelung, fără
să-mi răspundă. Într-un tîrziu s-a hotărît:
—
Fetiţo,
n-am ce să-i reproşez. Dar nu-mi place omul ăsta. Dacă ţi-aş spune de ce, ai
zice că n-am dreptate fiindcă îl iubeşti, şi cînd iubeşti pe cineva nu-1 mai
vezi aşa cum este.
—
Dar
îl iubesc pe Robert tocmai pentru că este aşa cum e, am strigat.
—
Robert
v-a îmbrobodit pe toţi, şi pe abate, şi pe maică-ta, şi pe tine. Mă tem, şi
lucrul acesta mi se pare încă mai grav, că pînă şi faţă de el însuşi joacă o comedie.
—
Trebuie
să înţeleg că Robert nu crede ceea ce spune?
—
Ba
da, ba da ; sînt convins că el crede. Eu sînt cel care nu cred.
—
Tată,
tu nu crezi în nimic.
—
Ce
să-i faci? Aşa cum spune maică-ta, sînt un sceptic.
Astfel se încheie convorbirile
noastre, care nu duc la nimic şi ne lasă pe amîndoi mai trişti decît înainte.
Bietul tata! Nădăjduiesc că Robert o să-l convingă... încetul cu încetul. În
felul cum se poartă cu tata, se dovedeşte a fi atît de răbdător, de
îndemînatic, cu tact... Are grijă să evite orice subiect care ar putea stîrni
controverse (de altfel şi tata face la fel). Robert numeşte conversaţiile cu
tata „dansul pe ouă“, căci trebuie mereu să se tot învîrtească printre subiecte
delicate, fără să le atingă.
Doamne,
cît aş da ca tata să-l poată asculta pe Robert cînd îmi vorbeşte numai mie,
cînd suntem singuri. Cînd e şi tata, Robert
îşi cîntăreşte fiecare cuvînt, dar de îndată ce dă frîu liber gîndurilor sale,
întreaga-i făptură se însufleţeşte şi se întîmpla adesea să spună lucruri atît
de înălţătoare încît aş dori să le notez pe dată. Şi în acelaşi timp Robert e
şi foarte spiritual, foarte amuzant... Yvonne de Berre spunea despre el mai
deunăzi: „Nu te mai saturi ascultîndu-l“. Asta s-a întîmplat joia trecută;
fusesem cu toţii invitaţi la ei la masă. Maurice de Berre şi tata au ieşit
imediat după dejun. După plecarea lor, Robert ne-a povestit tuturor despre
viaţa din Perpignan, despre micile rivalităţi care se iscă în provincie şi pe
care le-a putut observa atît de bine, dat fiind că a trăit în acest mediu în
care spune că nu s-ar mai întoarce pentru nimic în lume. Cînd îl ascult vorbind
despre toţi acei oameni ciudaţi din care era alcătuit cercul părinţilor săi,
îmi pare rău că n-am avut ocazia să-i cunosc şi eu. Dar înţeleg că un om
superior cum este Robert trebuie să fi simţit că se înăbuşă în tovărăşia lor.
Pentru a ieşi din acel mediu, Robert s-a gîndit chiar să se călugărească, căci
e foarte cucernic din fire, dar mai tîrziu şi-a dat seama că putea fi mai de
folos ca mirean. Abatele Bredel consideră că Robert a cumpănit bine, şi eu
cred că are dreptate cînd spune, citind din Biblie, că „oamenii
nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează
tuturor celor din casă“ (*). Cînd îl asculţi pe Robert nu poţi să
nu doreşti ca încă mulţi alţii să-l poată auzi vorbind. Din acest punct de
vedere nu sunt geloasă şi mi se pare că de-aş dori să fiu singura fiinţă care
să se bucure de asemenea comoară, aş
săvîrşi un păcat. Scopul vieţii mele este să-l ajut din toate puterile să se
realizeze.
Săptămîna viitoare va trebui să
facem împreună cîteva vizite. Mă bucur de pe-acum să-l prezint prietenilor
noştri.
(*)
Matei, V.15
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu