Străzile erau curate în urma ploii de
dimineaţă. Norii atârnau mohorâţi la o înălţime mică deasupra oraşului şi nu se
zărea nici urma unei raze de soare. Oare cât să fi fost ora? Trecând, ca de
obicei, prin faţa primăriei, am văzut că era opt şi jumătate. Prin urmare, mai
aveam câteva ore; n-avea niciun rost să merg la ziar înainte de zece, poate
chiar unsprezece. Aşadar, puteam să mai hoinăresc până atunci şi să încerc să
fac rost de ceva mâncare pentru un mic dejun. De altfel, nu mă mai temeam că mă
voi culca flămând; timpurile acelea trecuseră, mulţumesc lui Dumnezeu! Era o
etapă depăşită, un vis urât. Acum o apucasem pe calea cea bună.
Dar cuvertura mă încurca; pe de altă
parte, era sub demnitatea mea să duc un astfel de pachet subsuoară în văzul
lumii. Ce-şi vor închipui oamenii despre mine? Mă tot gândeam unde s-o las în
păstrare pana mai târziu.
Deodată, mi-a veni în minte că aş putea
intra la Semb cu rugămintea să mi-o împacheteze în hârtie. Pachetul ar avea de
îndată o înfăţişare mai acătării şi nu i-ar mai fi nimănui ruşine să-l poarte.
Am intrat în prăvălie şi i-am împărtăşit unuia dintre vânzători dorinţa mea.
El s-a uitat mai întâi la cuvertură,
iar după aceea la mine. Mi s-a părut că, luând pachetul, a dat din umeri cu un
uşor dispreţ. Aceasta m-a jignit.
- La naiba, fii te rog mai cu băgare de
seamă, am strigat eu. Sunt două vaze de sticlă scumpă în el; pachetul trebuie
expediat la Smirna.
Vorbele au avut mare efect. Prin
fiecare mişcare a sa, omul părea să-mi ceară scuze fiindcă nu ghicise din capul
locului că în cuvertură erau înfăşurate obiecte de valoare. Când a terminat cu
împachetatul, i-am mulţumit pentru ajutor cu figura unuia care mai trimisese
lucruri de valoare la Smirna; la plecare mi-a deschis chiar uşa.
Am început să mă plimb prin piaţa
Stortorvet, plină de lume, oprindu-mă mai ales în preajma femeilor care vindeau
flori în ghivece. Trandafirii roşii, mari, care străluceau atât de sângerii şi
fragezi în dimineaţa umedă, mă îndemnau la păcat. Aveam o poftă nebună să şterpelesc
unul şi m-am interesat de preţ numai ca să am prilejul să mă apropii de ei cât
mai mult cu putinţă. Dacă îmi vor rămâne ceva bani, o să cumpăr unul, fie ce-o
fi; voi putea după aceea să economisesc câte puţin de ici de colo din banii
pentru mâncare ca să-mi refac din nou echilibrul bugetar.
Când s-a făcut ora zece, am plecat spre
ziar. Unul, poreclit Forfecilă, tăia de zor dintr-un teanc de ziare vechi.
Redactorul-şef nu sosise încă. Forfecilă mă rugă să las voluminosul meu
manuscris acolo. I-am dat să înţeleagă că manuscrisul este de o importanţă mai
mult decât obişnuită şi-l rog insistent să i-l predea redactorului-şef în mână.
Voi trece mai târziu în cursul zilei după răspuns.
- Bine, zise Forfecilă, şi se cufundă
din nou în decuparea articolelor din ziare.
Mi s-a părut că ia lucrurile cam prea
uşor, dar nu am zis nimic; l-am salutat doar înclinând din cap cu o oarecare
indiferenţă şi am plecat.
Acum aveam timp destul. Numai de s-ar
însenina! Era o vreme nedefinită, nici vânt şi nici răcoare; doamnele îşi
deschiseseră umbrelele pentru orice eventualitate, iar pardesiele de stofă ale
domnilor aveau un aspect trist şi ridicol. Am făcut din nou un ocol prin piaţă,
privind legumele şi trandafirii. Deodată simt o mână pe umăr şi mă întorc.
„Domnişoara" îmi dă bună dimineaţa.
- Bună dimineaţa? răspund eu pe un ton
de întrebare, ca să aflu cât mai repede ce doreşte. Nu prea aveam o simpatie
deosebită pentru „Domnişoara".
El se uită curios la pachetul mare
nou-nouţ pe care-l aveam la subsuoară şi întrebă:
- Ce ai acolo?
- Am fost la Semb şi am cumpărat nişte
stofă de haine, îi răspund eu cu indiferenţă. Nu mai am chef să umblu aşa,
jerpelit. In fond, nu trebuie să ne neglijăm nici aspectul exterior!
Mă priveşte mirat.
- Şi încolo, cum mai merg lucrurile? întrebă el
încet.
- O, peste aşteptări de bine.
- Ai găsit cumva ceva de lucru?
- Ceva de lucru? răspund eu cu un aer
foarte mirat. Sunt contabil la angrosistul Christie.
- Aşa? spune el şi se dă puţin înapoi.
Doamne, cât de bine îmi pare. Numai ai grijă să nu te ducă iar careva de nas,
să-i dai banii pe care-i câştigi. La revedere.
După câteva clipe, se întoarce; îşi
întinde bastonul spre pachetul meu şi spune:
- Ţin să ţi-l recomand pe croitorul meu
ca să-ţi coasă costumul. Nu găseşti nicăieri croitor mai bun decât Isaksen.
Spune-i că te-am trimis eu.
Ce zor să-şi vâre nasul în treburile
mele? Ce-l interesa pe el la ce croitor îmi fac hainele? M-am înfuriat;
aspectul acestui om, superficial, spilcuit, m-a scos din sărite şi i-am amintit
destul de brutal de cele zece coroane pe care i le împrumutasem. Dar înainte ca
el să-mi fi dat un răspuns, mi-a părut rău că-i vorbisem atât de puţin delicat.
Mă simţeam jenat şi nu l-am mai privit în ochi. Deoarece tocmai în acel moment
trecea o doamnă, m-am dat repede la o parte să-i fac loc şi m-am folosit de
prilej ca să mă îndepărtez.
Cu ce să-mi trec timpul în aceste ore
de aşteptare? Nu puteam intra într-o cafenea cu buzunarele goale şi nu-mi mai
aminteam de nici un cunoscut pe care să-l pot vizita la această oră a zilei.
Instinctiv, m-am întors din nou în oraş şi am hoinărit un timp între piaţa
Stortorvet şi strada Graensen, am citit ziarul Aftenposten, care tocmai
fusese afişat, am făcut un tur pe bulevardul Karl Johan, şi, în cele din urmă,
m-am îndreptat spre cimitirul Vor Frelsers, unde am găsit un loc liniştit pe
colina de lângă capelă.
M-am aşezat acolo, învăluit în tăcerea
adâncă din jur, şi am dormitat în aerul umed; am meditat, am aţipit şi mi s-a
făcut frig. Iar timpul trecea. Oare puteam fi chiar atât de sigur că foiletonul
era o capodoperă de mare inspiraţie? Cine ştie dacă nu avea şi el mici greşeli
pe ici, pe colo! La urma urmei, putea chiar să fie refuzat, da, da, pur şi
simplu refuzat. Poate că era destul de mediocru, poate de-a dreptul prost; ce
garanţie aveam că nu fusese aruncat la coş?... Mulţumirea mea începuse să se
clatine. M-am ridicat dintr-o săritură şi am părăsit în grabă cimitirul.
Jos, în strada Akersgaten, m-am uitat
într-o vitrină şi am văzut că abia trecuse de ora douăsprezece. Aceasta m-a
făcut să fiu şi mai disperat, căci fusesem sigur că trebuie să fi trecut mult
de amiază - iar înainte de ora patru nu avea rost să mă duc la ziar şi să-l
caut pe redactorul-şef. Soarta foiletonului meu mă umplea de presimţiri dintre
cele mai sumbre; cu cât mai mult mă gândeam, cu atât mai puţin îmi venea să
cred că aş fi putut să scriu ceva potrivit într-un mod atât de subit, aproape
în somn, cu capul înfierbântat de temperatură şi răvăşit de vise. Nici vorbă,
mă înşelasem singur şi fusesem vesel toată dimineaţa pentru nimica! Fireşte!...
Am luat-o repede pe strada Ullevaalsveien, prin faţa parcului St. Hanshaugen,
am străbătut locuri virane, apoi mai multe străzi, înguste, ciudate, din
cartierul Sagene, am traversat din nou câteva locuri virane, am mers un timp
peste câmp şi în cele din urmă am ajuns pe o şosea al cărei capăt nu-l puteam
zări.
Acolo m-am oprit şi m-am hotărât să fac
cale întoarsă. Această plimbare lungă mă încălzise - şi mă întorceam încet şi
foarte abătut. Am întâlnit două căruţe cu fân; cărăuşii stăteau întinşi sus pe
fân şi cântau. Amândoi erau cu capul gol, amândoi cu feţe bine hrănite, lipsite
de griji. Dând să trec mai departe, mă gândeam că, desigur, o să intre în vorbă
cu mine, o să facă cine ştie ce observaţii sau chiar o să-mi joace o festă.
Când am ajuns în dreptul căruţelor, unul dintre cărăuşi mă întrebă ce duc sub
braţ.
- O cuvertură de pat, am răspuns.
- Cât e ceasul? m-a mai întrebat el.
- Nu ştiu sigur, cred că e vreo trei.
Râseră amândoi şi trecură mai departe,
în acelaşi moment, m-a şfichiuit pe ureche o lovitură de bici, care îmi smulse
pălăria; tinerii nu se înduraseră să treacă fără să-mi joace o festă. Mi-am dus
furios mâna la ureche, mi-am ridicat pălăria de pe marginea şanţului şi mi-am
văzut de drum. Jos, în dreptul parcului St. Hanshaugen, am întâlnit un om care
mi-a spus că trecuse de ora patru.
Trecut de patru! Am început să merg în
pas întins ca să ajung cât mai repede în centru şi la redacţia ziarului. Poate
că redactorul-şef a fost la ziar şi a plecat! Înaintam când la pas, când în
fugă, poticnindu-mă, izbindu-mă de trăsuri, depăşindu-i pe toţi cei ce se
plimbau, luându-mă la întrecere cu caii, zorind ca un ieşit din minţi, ca să
ajung la timp. Intru în goană pe poartă, urc scara din patru sărituri şi bat la
uşă.
Niciun răspuns.
A plecat! A plecat! îmi zic. Încerc
uşa, e deschisă; mai ciocănesc încă o dată, apoi intru.
Redactorul-şef stă la biroul său, cu
faţa îndreptată spre geam, cu tocul în mână, gata să scrie. Auzind salutul meu
gâfâit, se întoarce pe jumătate, mă priveşte o clipă, dă din cap şi spune:
- Nu am avut încă timp să citesc
articolul dumitale. Sunt atât de bucuros că încă nu l-a aruncat la coş, încât
îi răspund:
- O, dar se înţelege! Nu-i nici o
grabă! Poate peste câteva zile, sau...
- Da, o să văd. De altfel, am adresa
dumitale. Dar uitasem să-i spun că acum nu mai aveam nici o adresă.
Convorbirea s-a sfârşit; mă retrag
înclinându-mă şi plec. Speranţa mi se înfiripă din nou; încă nu era nimic
pierdut; dimpotrivă, mai aveam totul de câştigat. Iar în creierul meu s-a şi
înfiripat ideea că sus, în ceruri, tocmai avusese loc un sfat, la care se
hotărâse că voi încasa zece coroane pentru un foileton.
De-aş avea doar un locşor unde să mă
adăpostesc la noapte! Mă gândesc unde aş putea să mă aciuez mai bine, sunt atât
de preocupat de aceasta încât mă opresc chiar în mijlocul străzii. Uit unde mă
aflu, stau ca o geamandură solitară în mijlocul mării, cu apele vuind în jur.
Un vânzător de ziare îmi întinde un număr din Vikingen: tare interesant,
da! Ridic ochii şi tresar - mă aflu din nou în faţa prăvăliei lui Semb.
Fac repede la stânga împrejur, ţinând
pachetul în faţă, puţin sub haină, ca să-l ascund şi o iau în grabă în jos pe
Kirkegaten, jenat şi temându-mă să nu fi fost cumva zărit din prăvălie. Trec pe
strada Ingebret, apoi prin faţa teatrului, o cotesc şi mă îndrept spre mare şi
spre fortăreaţă. Găsesc iarăşi o bancă şi încep să mă gândesc încotro să o
apuc.
Unde să găsesc până la urmă un culcuş
pentru la noapte? Oare nu există pe undeva vreo vizuină în care să mă strecor
şi să mă ascund până a doua zi? Mândria mă împiedica să mă întorc la camera
mea, nici prin gând nu-mi trecea să-mi retrag cuvintele. Am respins această
idee cu multă indignare şi am zâmbit cu superioritate când mi-a venit în minte
caraghiosul acela de fotoliu roşu. Printr-o subită asociaţie de idei, m-am
văzut iarăşi într-o cameră cu două ferestre, pe şoseaua Haegdehaugen, unde
locuisem cândva; pe masă - o tavă plină cu felii groase de pâine cu unt. Apoi
tava şi-a schimbat înfăţişarea, transformându-se într-un biftec, un biftec
seducător, alături un şerveţel alb ca zăpada, pâine cu nemiluita, o furculiţă
de argint. Cineva apăru în prag: era gazda, care îmi aducea un ceai.
Visuri şi iarăşi visuri! Mi-am spus că
dacă aş face rost de mâncare, mintea mi s-ar tulbura din nou, febra ar pune
stăpânire pe creierul meu şi aş avea iarăşi de luptat cu o mulţime de idei
bizare. Nu mai suportam mâncarea, nu de ea îmi ardea acum; era şi asta o
ciudăţenie, o trăsătură aparte a mea.
Poate că până spre seară voi reuşi
totuşi să găsesc un adăpost. Nu era nicio grabă; în cel mai rău caz, îmi voi
căuta un locşor pe undeva prin pădure; îmi stăteau la dispoziţie toate
împrejurimile oraşului. Şi apoi, nu se lăsase încă gerul.
În depărtare, marea se legăna leneşă.
Vapoare şi şalupe greoaie, cu nasul lat, trăgeau brazde pe suprafaţa albastră a
apei şi lăsau dâre la dreapta şi la stânga, alunecând mai departe. Fumul ieşea
pe coşuri ca nişte nori de puf, în timp ce loviturile de piston ale maşinilor
duduiau surd prin aerul umed. Nici soarele nu strălucea, nici vântul nu bătea;
copacii din spatele meu picurau de umezeală, iar banca pe care şedeam era rece
şi udă. Timpul trecea; am început să dormitez. Eram obosit şi mă lua cu frig în
spate. Curând am simţit cum pleoapele încep să mi se închidă. Şi le-am lăsat să
se închidă...
Când m-am trezit, se făcuse întuneric.
Am sărit în picioare, zăpăcit şi răzbit de frig, mi-am luat pachetul şi am
pornit-o la drum. Mergeam din ce în ce mai repede ca să mă încălzesc, dădeam
din mâini, îmi frecam picioarele pe care aproape nu le mai simţeam. Am ajuns în
dreptul clădirii pompierilor. Era ora nouă; dormisem mai multe ceasuri.
Încotro să o apuc? Trebuie să poposesc
undeva. Stăteam în faţa clădirii pompierilor întrebându-mă dacă nu cumva aş
putea să mă strecor în vreunul dintre ganguri, pândind clipa când soldatul se
va întoarce cu spatele. Urc treptele, cu intenţia să intru în vorbă cu el. Îl
văd ridicând pe loc barda spre mine în semn de onor şi aşteptând să-i spun
ceva. Această bardă ridicată, cu tăişul spre mine, îmi transmite un fior rece
care-mi străbate toţi nervii; amuţesc de spaimă în faţa acestui om înarmat şi
fără să vreau mă dau înapoi. Nu spun nicio vorbă, mă retrag doar încet,
îndepărtându-mă tot mai mult. Spre a salva aparenţele, îmi trec palma peste
frunte ca şi când aş fi uitat ceva şi cobor în grabă. Ajuns din nou jos pe trotuar,
m-am simţit ca şi când aş fi scăpat de o mare primejdie. Apoi am dispărut fără
întârziere.
Îngheţat pe jumătate, chinuit de foame,
într-o dispoziţie tot mai lugubră, am luat-o din nou pe bulevardul Karl Johan;
am început să blestem în gura mare, fără să-mi pese dacă mă aude cineva. În
faţa clădirii Stortingului, chiar în dreptul primului leu, îmi aduc aminte,
printr-o asociaţie de idei, de un pictor pe care îl cunoşteam; era un tânăr pe
care îl scăpasem cândva să nu fie pălmuit în localul Tivoli şi îl vizitasem o
dată, mai târziu. Trosnesc din degete şi mă îndrept spre strada Tordenskjold,
dau de o uşă unde pe o carte de vizită stă scris C. Zacharias Bartel.
A ieşit chiar el, mirosea tare a bere
şi a tutun.
- Bună seara! am spus eu.
- Bună seara! A, dumneata eşti? Dar de
ce vii aşa de târziu? N-are nici un efect la lumina lămpii. De când n-ai mai
fost pe-aici, am adăugat o căpiţă de fân şi am mai făcut câteva modificări.
Trebuie să vezi tabloul ziua, n-are nici un rost să-l priveşti acum.
- Dă-mi voie totuşi să-l văd acum! am
spus eu; de altfel, nici nu-mi aminteam despre ce tablou îmi vorbeşte.
- Absolut imposibil! răspunse el. La lumina
lămpii totul pare galben. Şi-apoi, mai e şi altceva - s-a apropiat de mine şi
mi-a spus în şoaptă - în seara asta am la mine o fetiţă, aşa că-i cu neputinţă.
- Ei da, dacă aşa stau lucrurile, nici
vorbă. M-am dat cu un pas înapoi, i-am spus noapte bună şi am plecat.
Astfel, nu mai rămânea nimic de făcut
decât să caut un culcuş în pădure. De n-ar fi fost pământul atât de umed! Îmi
mângâiam cuvertura, împăcându-mă tot mai mult cu gândul că trebuie să dorm
afară. Mă zbuciumasem atât de mult să găsesc un adăpost în oraş, încât până la
urmă am obosit şi mi s-a făcut lehamite de toate, îmi făcea tot mai mare
plăcere gândul că în curând mă voi odihni, voi depune armele şi voi hoinări pe
stradă fără să mă mai gândesc la nimic. Am ajuns în dreptul ceasului din
clădirea Universităţii; trecuse de zece. De acolo m-am îndreptat spre marginea
oraşului. Pe şoseaua Haegdehaugen m-am oprit la vitrina unei băcănii. Lângă o
pâine albă, rotundă, dormea o pisică. Alături se afla un borcan cu untură şi
câteva cu gris. Le-am privit un timp, dar pentru că nu aveam nici o leţcaie ca
să cumpăr ceva, le-am întors spatele şi mi-am văzut de drum. Am mers foarte
încet, trecând prin cartierul Majorstuen, apoi mai departe, tot mai departe,
mai multe ceasuri în şir şi am ajuns în cele din urmă în pădurea Bogstadskogen.
Acolo am lăsat drumul şi m-am aşezat o
clipă să mă odihnesc. Apoi am început să caut un loc potrivit, am adunat
buruieni şi ienupăr şi mi-am făcut un culcuş sus, pe o movilă unde era mai
uscat. Mi-am desfăcut pachetul şi am scos cuvertura. Eram frânt de oboseală din
cauza drumului atât de lung, aşa că m-am culcat de îndată. M-am întors de mai
multe ori de pe o parte pe alta până când, în sfârşit, m-am aşezat ceva mai
bine; urechea mă durea puţin, se umflase după ce mi-o lovise cărăuşul din carul
cu fân şi nu puteam dormi pe partea aceea. Mi-am scos ghetele şi le-am pus la
căpătâi, iar deasupra lor am întins hârtia mare de împachetat.
Întunericul se aşternea în jur. Totul
era cufundat în linişte, totul. Dar sus, în înălţimi, fremăta cântecul etern,
suflul vântului, foşnetul surd şi îndepărtat care nu încetează niciodată. Am
ascultat atât de îndelung acest freamăt nesfârşit, morbid, încât a început să
mă tulbure. Desigur că erau simfoniile lumilor ce se rostogoleau prin necuprins
deasupra mea, stelele care intonau un imn...
„La naiba”! mi-am spus şi am început să
râd tare ca să-mi recapăt cumpătul; sunt cucuvelele care ţipă în Canaan.
M-am ridicat şi apoi m-am culcat din
nou, m-am încălţat şi am început să umblu încoace şi încolo prin întuneric.
După aceea m-am culcat încă o dată, şi, plin de mânie şi de teamă, m-am
perpelit până spre dimineaţă, când în sfârşit am adormit.
Când am deschis ochii, se făcuse de
mult ziuă şi aveam impresia că se apropie de amiază. M-am încălţat, mi-am împachetat
din nou cuvertura şi m-am întors în oraş. Nu se vedea nicio rază de soare şi
dârdâiam de frig; picioarele îmi amorţiseră, iar ochii începură să-mi lăcrimeze
ca şi când nu ar fi putut suporta lumina zilei.
Era ora trei. Foamea mă chinuia tot mai
mult; eram extenuat şi pe drum vomitam din când în când, pe ascuns. M-am
îndreptat spre restaurantul popular, am citit lista de bucate şi am dat
nepăsător din umeri, ca şi când pastrama şi slănina afumată nu erau mâncăruri pentru
mine; de acolo m-am dus spre Jaernbanetorvet(2). Deodată m-a cuprins o
toropeală ciudată; mi-am continuat drumul fără să-i dau importanţă. Dar această
stare s-a înrăutăţit şi până la urmă am fost nevoit să mă aşez pe o treaptă, în
faţa unei uşi. În întreaga mea fiinţă s-a produs o schimbare: ca şi când în
interiorul meu s-ar fi deplasat ceva, ca şi când s-ar fi rupt ceva în creier.
Am încercat de câteva ori să-mi reiau răsuflarea şi am rămas acolo pe treaptă,
ameţit. Nu îmi pierdusem cunoştinţa, simţeam că mă mai durea urechea după
lovitura din ajun, iar când prin faţa mea a trecut un cunoscut, mi-am dat
îndată seama cine era, m-am ridicat şi l-am salutat.
Ce era senzaţia nouă, această nouă
tortură, care se adăuga acum la toate celelalte? Să fi fost urmarea faptului că
dormisem pe pământul gol? Sau poate fiindcă nu mâncasem încă nimic? La drept
vorbind, o viaţă ca asta nu mai avea niciun rost. Pe sfintele patimi ale lui
Cristos, nu înţelegeam cu ce mă făcusem atât de vinovat, încât să merit o
astfel de prigoană. Deodată mi-a venit ideea că puteam şi astăzi, tot atât de
bine ca şi ieri, să mă înjosesc din nou şi să-mi amanetez şi cuvertura de pat.
Puteam să iau pe ea o coroană şi să mănânc de trei ori, ca să rezist până când
găseam altceva. Pe Hans Pauli îl voi duce eu cumva cu vorba. Eram acum pe drum
spre subsolul cu pricina, dar m-am oprit în faţa intrării, am dat din cap plin
de îndoială şi am făcut cale întoarsă.
Pe măsură ce mă îndepărtam, simţeam tot
mai multă bucurie că rezistasem acestei ispite grele. Convingerea că sunt
cinstit şi-a croit drum în mintea mea, m-a umplut cu simţământul minunat că
sunt un om de caracter, un far alb în mijlocul unei mări tulburi de oameni, al
unei mări pline de epave. Să amanetezi avutul altuia pentru un prânz, să-ţi
pronunţi propria sentinţă în timp ce mănânci şi bei pe săturate, să-ţi spui
singur că eşti un om de nimic şi să laşi ochii în jos - asta niciodată!
Niciodată! De fapt, nici nu mă gândisem vreodată serios la aşa ceva. Aproape că
nu-mi trecuse deloc prin cap. Şi apoi, nimeni nu poate să-şi ia răspunderea
pentru nişte gânduri răzleţe, fugare, mai ales când are o durere de cap
groaznică şi târăşte după sine, cu ultimele forţe ce i-au mai rămas, o
cuvertură de pat care aparţine altcuiva.
Dar în cele din urmă tot se va găsi o
cale de salvare! Mai era şi negustorul Christie din strada Granland; l-am
inoportunat oare din oră în oră de când i-am trimis cererea? Am sunat eu la el
seara şi dimineaţa şi m-a respins? De fapt, nici măcar nu mă prezentasem încă
la el ca să primesc un răspuns. Poate că încercarea nu era cu totul zadarnică,
poate că de data aceasta îmi va surâde norocul; căile norocului sunt atât de
ciudat de întortocheate! Şi astfel am plecat spre Granland. Ultima zdruncinare
pe care o suferisem mă obosise şi acum mergeam foarte încet, gândindu-mă ce
să-i spun negustorului. Poate că e un om bun, poate că-mi va da o coroană ca
arvună fără să-l rog. Astfel de oameni puteau să aibă idei minunate uneori.
M-am strecurat sub o poartă şi mi-am înnegrit
genunchii de la pantaloni cu scuipat ca să arate mai cum se cuvine, mi-am
ascuns cuvertura după o ladă, într-un ungher întunecos, am traversat strada şi
am intrat în prăvălioară.
Un bărbat lipea pungi din ziare vechi.
- Aş dori să vorbesc cu domnul
Christie, zic.
- Eu sunt, răspunse el.
- Aşa! I-am spus cum mă cheamă, apoi că
mi-am permis să-i trimit o cerere şi că nu ştiu dacă rezultatul e favorabil.
Mi-a repetat numele de câteva ori şi a început să râdă.
- Să vedeţi! spuse el şi scoase cererea
mea din buzunarul său de la haină. Vreţi să vă uitaţi puţin cum mânuiţi
cifrele, domnule? V-aţi datat scrisoarea cu anul l848. Şi negustorul începu să
râdă cât îl ţinea gura.
- Da, e destul de regretabil, am spus
eu jenat. O neatenţie, o scăpare, am recunoscut mai departe.
- Vedeţi dumneavoastră, eu am nevoie de
un om care în general nu greşeşte cifrele, spuse el. Îmi pare rău; scrisul
dumneavoastră este citeţ, de altfel îmi place şi scrisoarea dumneavoastră,
dar...
Am mai aşteptat un timp; nu se putea ca
acestea să fie ultimele cuvinte ale negustorului. Dar el a început iar să
lipească pungi.
- Da, este neplăcut, am mai spus eu,
într-adevăr foarte neplăcut. Dar fireşte că aşa ceva nu s-ar repeta şi poate că
această mică scăpare nu trebuie să însemne totuşi că sunt absolut incapabil să
ţin contabilitatea.
- Nu, asta n-o spun nici eu, răspunse.
Dar lucrul a tras atât de greu în cumpănă încât m-am hotărât de îndată să
accept pe altcineva.
- Postul este deci ocupat? am întrebat
eu.
- Da.
- Ei, Doamne, atunci numai este nimic
de făcut.
- Nu. Îmi pare rău, dar...
- La revedere! am spus eu.
Am fost cuprins de o furie violentă şi
nestăpânită. Mi-am luat pachetul de unde-l dosisem şi scrâşnind din dinţi am
pornit la drum ciocnindu-mă pe trotuar de trecătorii paşnici, fără să le cer
scuze. Când un domn s-a oprit, luându-mă puţin la rost pentru comportarea mea,
m-am întors şi i-am strigat în ureche un singur cuvânt, un cuvânt fără sens,
i-am băgat pumnii strânşi sub nas şi am plecat mai departe, clocotind de furia
mea oarbă pe care nu o mai puteam stăpâni. El a chemat un poliţist - şi nici eu
nu doream altceva în momentul acela decât să-mi cadă în mână un poliţist; mi-am
încetinit paşii dinadins ca să-i dau putinţa să mă ajungă din urmă, dar nu a
venit. Oare exista cât de cât vreo noimă în faptul că toate încercările mele,
chiar şi cele mai hotărâte şi mai stăruitoare, se terminau cu un eşec? De
pildă, de ce scrisesem l848? Ce aveam eu a face cu cifra asta blestemată? Iar
acum eram atât de flămând, încât măruntaiele mi se răsuceau ca nişte viermi.
Şi nicăieri nu era scris că voi putea
face rost de ceva mâncare până la sfârşitul zilei. Pe măsură ce timpul trecea,
mă simţeam parcă tot mai stors, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Iar faptele
mele deveneau tot mai puţin onorabile, pe zi ce trecea, îmi croiam drum cu
ajutorul minciunii, fără să roşesc, înşelam oameni săraci la plata chiriei,
aveam chiar de luptat cu gândurile cele mai josnice. De pildă, acela de a
dispune de cuverturile de pat ale altora - şi toate acestea fără regrete, fără
remuşcări. Înlăuntrul meu începeau să apară tot mai multe pete de putreziciune,
un mucegai negru care se întindea din ce în ce. Iar de sus, din cer, Dumnezeu
mă urmărea cu un ochi atent, luând seama ca pieirea mea să se desfăşoare după
toate regulile artei, încet şi sigur, fără nicio întrerupere a ritmului. Dar în
străfundul iadului diavolii spumegau de furie că durează atât de mult până când
să comit un păcat de moarte, de neiertat, pentru care Dumnezeu, în dreptatea
sa, să fie nevoit să mă zvârle în focul gheenei.
Mi-am iuţit paşii, am început să merg
din ce în ce mai repede, am cotit brusc la stânga şi am intrat, încălzit şi
furios, pe o poartă luminoasă, împodobită. Nu m-am oprit nici măcar pentru o
secundă. Dar întreaga ornamentaţie, atât de ciudată, a intrării mi s-a
întipărit pe loc în minte. Fiecare amănunt neînsemnat al uşilor, al
decoraţiunilor, al pavajului îmi rămăsese clar în faţa privirii mele interioare
în timp ce urcam în grabă scările. Am sunat stăruitor la etajul al doilea. De
ce m-am oprit tocmai la etajul al doilea şi de ce am tras de cordonul soneriei
care se găsea cel mai departe de scară?
O domnişoară într-o rochie cenuşie cu
garnitură neagră a venit să-mi deschidă; m-a privit un moment mirată, şi a dat
din cap spunând:
- Nu, nu avem nimic astăzi.
Apoi a dat să închidă uşa. Oare de ce
am eşuat şi faţă de această persoană? Fără îndoială că mă luase drept un
cerşetor, şi dintr-o dată mi-am recâştigat sângele rece şi calmul.
Mi-am scos pălăria şi m-am înclinat
respectuos şi, ca şi când nu i-aş fi auzit cuvintele, i-am spus deosebit de
politicos:
- Vă rog să mă scuzaţi, domnişoară, că
am sunat atât de tare, nu cunoşteam soneria. Locuieşte cumva aici un domn
bolnav care a anunţat în ziare că ar avea nevoie de o persoană care să-i
împingă căruciorul?
Tânăra a stat un moment pe gânduri la
auzul acestei născociri - şi părea că nu ştie bine ce părere să-şi facă despre
persoana mea.
- Nu, spuse ea în cele din urmă. Aici
nu locuieşte nici un domn bolnav.
- Nu? Un domn mai în vârstă, care să
fie plimbat timp de două ceasuri pe zi pentru patruzeci de 0re?
- Nu.
- Atunci vă rog încă o dată să mă
scuzaţi, spun eu; poate că este la parter. Am vrut doar să-i recomand pe cineva
pe care-l cunosc şi a cărui soartă mă interesează. Mă numesc Wedel-Jarlsberg(3).
M-am înclinat din nou şi am plecat. Fata a roşit puternic, încurcată, a rămas
pironită locului şi m-a urmărit cu privirea în timp ce coboram scara.
Mă liniştisem şi eram din nou lucid.
Cuvintele fetei - că nu are să-mi dea nimic astăzi - avuseseră asupra mea
efectul unui duş rece. lată-mă ajuns până acolo încât oricine putea să mă arate
în gând cu degetul şi să-şi spună: un cerşetor, unul dintre aceia cărora li se
întinde ceva de mâncare prin uşă.
În Mollergaten m-am oprit în faţa unui
restaurant şi am adulmecat aroma apetisantă de friptură; pusesem mâna pe clanţa
uşii vrând să intru, fără vreun scop precis, dar m-am răzgândit la timp şi am
plecat. Când am ajuns în Stortorvet, m-am uitat după un loc unde să mă pot
odihni o clipă. Dar băncile erau ocupate până la ultima şi zadarnic am căutat
peste tot în jurul bisericii un loc liniştit ca să mă pot aşeza. Fireşte, mi-am
spus cu amărăciune, fireşte, fireşte! Şi am luat-o din nou la drum. M-am abătut
pe la fântâna din colţul Halei de carne şi am băut o gură de apă. Apoi am
plecat mai departe, trăgându-mi cu greu un picior după celălalt, oprindu-mă
timp îndelungat în faţa fiecărei vitrine şi urmărind cu privirile flecare
trăsură ce trecea. Simţeam în cap o fierbinţeală mare, iar în tâmple ceva îmi
zvâcnea ciudat; apa pe care o băusem îmi făcea rău şi am vomat-o, încetul cu
încetul, pe stradă. Am ajuns astfel până la cimitirul Krist. M-am aşezat cu
coatele pe genunchi şi cu capul în mâini; în acesta poziţie mă simţeam bine şi
durerea surdă din piept încetase.
Lângă mine, un pietrar stătea lungit pe
o placă mare de granit şi săpa o inscripţie. Purta ochelari albaştri şi mi-a
amintit îndată de un cunoscut pe care aproape îl uitasem. Era funcţionar la o
bancă şi îl întâlnisem cu câtva timp în urmă în cafeneaua Oplandske.
De-aş putea să las toată ruşinea la o
parte şi să mă adresez lui. Să-i spun adevărul fără înconjur; că acum începe
să-mi meargă foarte greu, că abia pot să mă mai ţin pe picioare. Puteam să-i
dau abonamentul de bărbierit... Zău aşa, abonamentul meu! Cu tichete în valoare
de aproape o coroană, încep să caut nervos această comoară preţioasă. Fiindcă
nu dau de ea destul de repede, sar în picioare şi continui să caut - de emoţie,
mă trec năduşelile - şi o găsesc, în sfârşit, în fundul buzunarului de la
haină, împreună cu alte hârtii, unele curate, altele scrise, dar fără nicio
valoare. Număr aceste şase tichete de mai multe ori, când într-un sens, când în
celălalt. Nu aveam mare nevoie de ele. Oare era numai un capriciu al meu, o
fantezie? Fapt este că de la un timp hotărâsem să nu mă mai bărbieresc. Mă
puteam descurca deocamdată cu o jumătate de coroană, o jumătate de coroană albă
de argint de Kongsberg(4)! Banca închidea fix la ora şase, puteam să-l pândesc
pe omul meu în faţa cafenelei Oplandske între orele şapte şi opt.
Am stat şi m-am bucurat de ideea
aceasta. Timpul trecea, vântul bătea puternic prin castanii din jurul meu şi
ziua era pe sfârşite. Dar oare nu era cam jenant să acostezi un domn,
funcţionar de bancă, pentru şase tichete de abonament la frizer? Se prea putea
ca el să aibă un abonament întreg cu astfel de tichete, poate mai frumoase şi
mai fine decât ale mele, cine ştie? Apoi am căutat prin toate buzunarele după
alte lucruri pe care aş fi putut să i le mai dau, dar nu am găsit nimic. Ce-ar
fi dacă i-aş oferi cravata! Puteam să mă lipsesc destul de uşor de ea, dacă îmi
încheiam bine haina; lucru pe care oricum trebuia să-l fac, căci acum nu mai
aveam vestă! Mi-am desfăcut cravata, un plastron mare care îmi acoperea
jumătate din piept, am curăţat-o cu grijă de praf şi am învelit-o într-o coală
albă de hârtie de scris împreună cu abonamentul de frizer. Apoi am părăsit cimitirul
şi m-am îndreptat spre cafeneaua Oplandske.
(1) Storting - Parlamentul norvegian.
(2) Jaernbanetorvet - Piaţa gării.
(3) Wedel-Jarlsberg - Numele unei cunoscute
familii a vechii aristocraţii norvegiene
(4) Kongsberg - Localitate unde se află
mine de argint
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu