Capitolul V. În
care mai întâi se pune întrebarea dacă există sau nu zăcăminte de cărbuni la
Polul Nord.
Întrebarea
aceasta şi-a pus-o imediat fiece om cu judecată.
— De ce-ar exista
zăcăminte de cărbuni în preajma Polului Nord? spuseră unii.
— Şi de ce n-ar exista?
răspunseră alţii.
Se
ştie că straturile de cărbuni, răspândite în numeroase puncte ale suprafeţei
pământului, abundă în diferite regiuni ale Europei. Asemenea straturi se găsesc
şi în cele două Americi şi poate că Statele Unite sunt cele mai bogate în
astfel de zăcăminte, care nu lipsesc dealtfel nici din Africa, Asia sau
Oceania.
Pe
măsură ce explorarea globului pământesc progresează, se descoperă asemenea
zăcăminte în toate straturile geologice: antracitul se găseşte în straturile
cele mai vechi, huila în terenurile carbonifere superioare, lignitul în
terenurile terţiare. De combustibil nu vom duce lipsă sute de ani de acum
înainte. Şi totuşi, extracţia de cărbune este de 400 milioane de tone în lumea
întreagă, dintre care 160 de milioane se extrag în Anglia. Dar odată cu
necesităţile tot mai mari ale industriei, creşte proporţional şi consumul de
cărbune. Chiar dacă electricitatea ar lua locul aburului ca forţă motrice, ar
fi totuşi necesară o cheltuială egală de huilă pentru producerea acestei forţe.
Stomacul industriei mistuie numai cărbune; nu-i place să mănânce nimic altceva(1).
Industria este un animal „carbonivor” şi trebuie hrănită bine.
Şi
apoi, cărbunele este nu numai un combustibil, ci şi acea substanţă telurică,
din care ştiinţa extrage acum sumedenie de produse şi subproduse, folosite
pentru nevoile cele mai diferite. Prin transformările pe care le suferă în
creuzetele laboratoarelor, cărbunele poate fi folosit la vopsit, îndulcit, parfumat,
evaporat, curăţat, încălzit, luminat şi chiar la împodobit. — putând fi
transformat în diamant. Cărbunele este tot atât de folositor ca fierul, ba
chiar mai mult(2).
Dar
dacă consumul de fier este asigurat în vecii vecilor, nu se poate spune acelaşi
lucru şi despre cărbune. În consecinţă, oamenii prevăzători, cei pe care-i
preocupă viitorul — chiar dacă este vorba de un viitor de peste câteva secole —
trebuie să caute zăcăminte de cărbuni peste tot unde ele s-au format în epocile
geologice.
— Foarte bine!
spuneau adversarii.
Şi
în Statele Unite, ca pretutindeni, se găsesc destui oameni, cărora din invidie
sau din ură, le place să denigreze, fără a-i mai pune la socoteală pe cei care
sunt împotrivă numai ca să nu fie de acord.
— Foarte bine!
spuneau aceşti adversari, dar de ce trebuie să existe neapărat cărbuni la Polul
Nord?
—
De
ce? răspundeau partizanii preşedintelui Barbicane. Pentru că, după toate
probabilităţile, în epoca formaţiilor geologice, volumul soarelui era atât de
mare, încât, potrivit teoriei lui Blandet, diferenţa dintre temperatura de la
ecuator şi cea de la poli era foarte mică. Pe vremurile acelea, cu mult înainte
de apariţia omului, când planeta noastră era supusă acţiunii permanente a căldurii
şi umezelii, păduri uriaşe acopereau regiunile nordice ale globului.
Iată
ceea ce demonstrau ziarele şi revistele în slujba societăţii „North Polar
Practical Association”, în mii pe articole de tot felul, când sub formă de
glumă, când pe un ton serios. Cu siguranţă că aceste păduri, înghiţite de
pământ pe vremea formidabilelor zvârcoliri care au zguduit globul nostru
înainte de a fi luat forma de azi, s-au transformat în zăcăminte de cărbuni,
sub acţiunea timpului, a apelor şi a căldurii interioare. Prin urmare, nimic
mai firesc ca teoria potrivit căreia ţinutul polar ar fi bogat în zăcăminte de
cărbune, aşteptând doar târnăcoapele minerilor.
În
plus, în favoarea acestei teorii puteau fi citate fapte de netăgăduit. Oamenii
practici, care nu mizează pe simple probabilităţi, nu puneau la îndoială aceste
fapte, care le arătau că pot porni cu siguranţă în căutarea a diferite
varietăţi de cărbune la suprafaţa regiunilor nordice.
Şi
tocmai despre acest lucru vorbeau, cu câteva zile mai târziu, maiorul Donellan
şi secretarul său, aşezaţi în colţul cel mai întunecos al restaurantului „La
cei doi prieteni”.
— Oare Barbicane —
vedea-l-aş spânzurat — să aibă dreptate cu presupunerile lui? întrebă Toodrink.
— Se prea poate,
ba chiar aş spune că-i aproape sigur! răspunse maiorul Donellan.
— Dar atunci o să
câştige o avere exploatând regiunile polare.
— Cu siguranţă!
răspunse maiorul. Dacă America de Nord este foarte bogată în zăcăminte de
combustibil mineral şi dacă în fiecare zi sunt descoperite zăcăminte noi, cu
siguranţă că multe altele aşteaptă să fie descoperite, domnule Toodrink. Dar
ţinuturile polare par să fie o anexă a continentului american. Aceeaşi formaţie
geologică, acelaşi aspect. Îndeosebi Groenlanda este doar o prelungire a Lumii
Noi şi cu siguranţă că Groenlanda ţine de America...
— După cum capul
calului — cu care, dealtfel, se aseamănă insula asta — ţine de trupul
animalului, remarcă secretarul maiorului Donellan.
— Trebuie să
adaug, reluă acesta, că în cadrul explorărilor sale pe teritoriul Groenlandei,
profesorul Nordenskjold a descoperit formaţiuni sedimentare de gresie şi
şisturi cu intercalări de lignit, în care se găsea o cantitate considerabilă de
plante fosile. Danezul Stoenstrup a descoperit şaptezeci şi unu de asemenea
zăcăminte numai în districtul Disko. Aceste zăcăminte erau pline de urme
vegetale, rămăşiţe sigure ale acelei vegetaţii bogate, care se întindea pe
vremuri departe în jurul axei polare.
— Dar mai sus?...
întrebă Dean Toodrink.
— Mai sus, sau mai
departe înspre nord, răspunse maiorul, există dovezi materiale despre existenţa
cărbunelui de piatră şi se pare că nu ai decât să te apleci ca să-l aduni de pe
jos. Prin urmare, dacă există atâta cărbune la suprafaţa pământului, oare nu avem
dreptul să tragem concluzia că zăcămintele de cărbuni din aceste regiuni se
întind şi adânc în scoarţa pământului?
Avea
dreptate maiorul Donellan! Întrucât cunoştea temeinic problema straturilor
geologice la Polul Nord, era acum cel mai ţâfnos dintre toţi englezii. Şi poate
că ar mai fi vorbit multă vreme despre acest subiect dacă nu ar fi observat că
ceilalţi clienţi din restaurant cam începuseră să tragă cu urechea. De aceea,
atât el cât şi Dean Toodrink socotiră că-i mai bine să schimbe vorba, dar numai
după ce secretarul făcu o ultimă observaţie:
— Nu vă surprinde
un lucru, maior Donellan?
— Care?
— Că în toată
povestea asta, în care te-ai fi aşteptat să vezi cum s-au amestecat ingineri,
sau cel puţin navigatori, odată ce-i vorba de Pol şi de zăcăminte de cărbuni —
figurează numai artilerişti?
— Ai dreptate,
răspunse maiorul. Ciudat, tare ciudat!
Între
timp, în fiecare dimineaţă, gazetele continuau campania în legătură cu problema
straturilor de cărbune.
Zăcăminte?
Care zăcăminte? întreba „Pall Mall Gazette” în articole pline de furie,
inspirate de marele comerţ britanic, care clevetea mereu împotriva argumentelor
societăţii „Polul Nord”.
Care?
răspunseră redactorii ziarului „Daily-News” din Charleston, partizani înfocaţi
ai preşedintelui Barbicane. Păi în primul rând cele care au fost identificate
de căpitanul Nares în 1875-1876, lângă paralela 82, odată cu straturile care
indică existenţa unei flore miocene, bogată în plopi, fagi, mălini, nuci şi
conifere.
— Şi între
1881-1884, în cursul expediţiei locotenentului Greely, în golful lady Franklin
— sări în ajutor cronicarul ştiinţific al ziarului „New-York Witness” — oare
conaţionalii noştri nu au descoperit un zăcământ de cărbune lângă fortul
Conger, pe malul golfuleţului Watercourse? Iar doctorul Pavy nu a fost
îndrituit să susţină că aceste ţinuturi nu sunt lipsite de straturi
carbonifere, sortite probabil de natura prevăzătoare să lupte într-o bună zi
împotriva gerului de aici?
Se înţelege de la sine că adversarii
preşedintelui Barbicane nu mai aveau ce răspunde în faţa unor dovezi atât de
convingătoare ca acelea citate de autoritatea acestor îndrăzneţi călători
americani. Aşadar, artizanii întrebării „şi de ce-ar exista zăcăminte?”
începură să închine steagul în faţa partizanilor întrebării „şi de ce n-ar exista?”
Cu siguranţă că existau asemenea zăcăminte, şi probabil că în cantităţi uriaşe
chiar. Teritoriile din jurul Polului ascundeau mase enorme de combustibil
preţios, vârâte în măruntaiele acestor regiuni unde pe vremuri existase o
vegetaţie bogată.
Dar
dacă le fugise pământul de sub picioare în problema zăcămintelor de cărbuni, a
căror existenţă în regiunile arctice nu mai putea fi pusă la îndoială,
clevetitorii începură din nou atacul, examinând problema dintr-alt punct de
vedere.
— Fie cum ziceţi!
spuse într-o zi maiorul Donellan în cursul unei discuţii pe care o provocase
chiar în sala „Clubului artileriştilor”, adresându-se preşedintelui Barbicane,
aşa, de la om la om. Fie cum ziceţi! Admit! Ba chiar o spun sus şi tare: există
zăcăminte de cărbuni în teritoriul cumpărat de societatea dumneavoastră! Dar
poftim de le exploataţi!...
— O s-o facem şi
pe asta! răspunse liniştit Impey Barbicane.
— Şi o să treceţi
peste paralela 84, dincolo de care nici un explorator n-a reuşit să treacă?
— O să trecem!
— Şi o să ajungeţi
poate chiar până la Polul Nord?
— O să ajungem!
Auzindu-l
pe preşedintele „Clubului artileriştilor” cum răspunde cu atâta sânge rece şi
cu atâta siguranţă, auzind aceste păreri spuse cu atâta claritate şi precizie —
până şi omul cel mai încăpăţânat s-ar fi simţit zdruncinat în părerile lui.
Simţeai imediat că te afli în faţa unui om care nu-şi pierduse niciuna din
calităţile de odinioară; era calm, rece, serios şi zgârcit la vorbă, exact ca
un cronometru, aventuros, dar îmbinând cu idei practice până şi cele mai
îndrăzneţe planuri...
Putem
deci înţelege de ce maiorul Donellan era ispitit acuma să-l strângă de gât pe
stimabilul dar furtunosul adversar din faţa lui. Straşnic om preşedintele
Barbicane, atât din punct de vedere moral, cât şi din punct de vedere fizic!
Ducea la greu, aşa că nu puteai să-i vii de hac cu una cu două. Duşmanii,
rivalii, defăimătorii lui ştiau prea bine asta!
Totuşi,
întrucât zeflemistul nu poate fi împiedicat să zeflemisească, năduful tuturor
împotriva societăţii americane începu să se descarce în felul acesta: pe seama
preşedintelui „Clubului artileriştilor” erau puse intenţiile cele mai absurde.
Intră în joc şi caricatura, mai ales în ziarele europene şi în special în cele
din Anglia — ţară care nu se împăca deloc cu înfrângerea pe care o suferise în
bătălia dintre dolari şi lirele sterline.
Ah!
Yankeul ăsta a susţinut că o să ajungă la Polul Nord! Ah! O să pună piciorul
acolo unde nicio fiinţă omenească nu l-a pus până acum! Ah! O să împlânte
steagul Statelor Unite pe singurul punct de pe globul pământesc care rămâne
nemişcat în veci, pe când toate celelalte se mişcă din pricina rotaţiei
pământului în jurul axei sale!
Şi
pe urmă, las’ pe caricaturişti când îşi dau frâu liber! În vitrinele
librăriilor şi chioşcurilor mai mari din principalele oraşe ale Europei, ca şi
în oraşele mai importante ale Americii, apăreau caricaturi şi desene arătând
cum preşedintele Barbicane foloseşte cele mai năstruşnice mijloace pentru a
putea ajunge la Polul Nord.
Într-una
din aceste caricaturi, îndrăzneţul american, ajutat de toţi membrii „Clubului
artileriştilor”, ţinea în mână o cazma cu care săpa un tunel submarin prin
gheţarii cufundaţi în apă, începând de la primele banchize, până la paralela 90
latitudine nordică, spre a ajunge chiar la vârful axei terestre.
În
alta, Impey Barbicane, însoţit de J. T. Maston — caracteristicile acestuia erau
foarte bine prinse în desen — şi de căpitanul Nicholl aterizau cu un balon pe
acest loc atât de dorit şi, după încercări îngrozitoare, însoţite de mii de
primejdii, tustrei puneau în sfârşit mâna pe o bucată de cărbune... de o
jumătate de kilogram. Atâta tot se afla în faimoasele zăcăminte din regiunea
Polului Nord!
Într-un
număr al ziarului englez „Punch” era caricaturizat şi J. T. Maston — cu tot
atâta ironie ca şi Şeful său. După ce fusese atras cu violenţă de polul
magnetic, secretarul „Clubului artileriştilor” era pe vecie ţintuit la pământ
de cârligul său de metal.
Se
cade să pomenim, în legătură cu acest fapt, că faimosul calculator avea un
temperament prea violent ca să poată gusta partea comică a acelei glume, care
îl lovea chiar în conformaţia lui trupească. În consecinţă, el a fost extrem de
indignat, iar doamna Evangelina Scorbitt — nici nu mai e nevoie s-o spunem —
i-a împărtăşit cu totul indignarea justificată.
Un
alt desen, apărut în „Lanterna Magică” din Bruxelles, îi reprezenta pe Impey
Barbicane şi pe membrii consiliului de administraţie al societăţii acţionând în
mijlocul unei mări de flăcări, ca nişte salamandre mitologice de care nu se
prindea focul. Pentru a topi gheţurile Oceanului îngheţat de Nord, n-au avut ei
ideea de a răspândi pe întreaga sa suprafaţă o mare de spirt şi de a-i da foc,
ceea ce ar fi transformat bazinul polar într-o imensă cupă de punch?
Dar
cel mai mare succes l-a obţinut caricatura publicată în ziarul francez
„Charivari”. În stomacul unei balene, capitonat şi mobilat cu tot confortul,
Impey Barbicane şi J. T. Maston stăteau în tihnă la o masă şi jucau şah,
aşteptând să ajungă cu bine la destinaţie, Preşedintele şi secretarul se
lăsaseră pur şi simplu înghiţiţi de uriaşul mamifer marin, socotind că, prin
acest nou mod de locomoţie, vor trece pe sub banchize şi vor ajunge la
inaccesibilul pol al globului pământesc
De
fapt însă, flegmaticul director al noii societăţi nu se sinchisea deloc de
aceste exagerări ale ziarelor. Îi lăsa pe toţi să spună ce vor despre el, să-l
folosească drept motiv pentru cântece, să-l parodieze, să-l caricaturizeze şi
îşi vedea mai departe de treabă.
Într-adevăr,
potrivit unei hotărâri luate de consiliul de administraţie, societatea, care
avea dreptul de exploatare a domeniului polar, fiindcă i se acordase această
concesiune de către guvern, deschisese o subscripţie publică pentru suma de
cincisprezece milioane de dolari. Acţiunile erau de 100 de dolari bucata şi
trebuiau subscrise printr-un singur vărsământ. Încrederea în firma „Barbicane
şi Co.” era atât de mare, încât doritorii de a subscrie au dat buzna. Trebuie
să spunem însă că mai toţi erau cetăţeni din cele 38 de state ale Confederaţiei
americane.
—
Cu
atât mai bine! strigară partizanii lui „North Polar Practical Association”;
astfel întreprinderea va fi cu atât mai americană!
Într-un
cuvânt, faima de care se bucura firma „Barbicane şi Co.” era atât de mare, cei
ce făceau speculaţii la bursă credeau cu atâta fermitate în promisiunile ei
privind câştigurile mari ce aveau să se realizeze şi admiteau cu atâta
încredere existenţa zăcămintelor de cărbuni la Polul Nord, ca şi posibilitatea
de a le exploata, încât capitalul subscris pentru noua societate a fost de trei
ori mai mare decât cel necesar.
În
consecinţă, două treimi din subscrieri au fost anulate, iar la data de 16
decembrie s-a constituit definitiv capitalul social în sumă de 15 milioane
dolari, vărsaţi de acţionari. Capitalul acesta era aproape de trei ori mai mare
decât suma subscrisă pentru „Clubul artileriştilor”, când membrii acestui club
au făcut marea experienţă de a trimite un proiectil de la Pământ în Lună.
(1) Capitolul
acesta a fost scris înainte de folosirea largă a energiei produsă prin căderea
apelor pentru scopuri industriale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu