vineri, 8 februarie 2013

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(36)

Dorinţa de a picta
Poate fi nefericit omul, fericit însă artistul pe care îl sfîşie dorinţa! Ard de dorinţa s-o pictez pe aceea care mi-a apărut atît de rar şi a pierit aşa de repede, ca un frumos lucru vrednic de regret în urma călătorului adîncit în noapte. Ce mult e de cînd a dispărut!
E frumoasă, şi mai mult decît frumoasă; e uimitoare. E un belşug de negru: şi tot ce inspiră e noptatic şi adînc. Ochii sunt două peşteri unde nede­sluşit scînteiază taina, şi privirile scapără ca fulgerul: o explozie în beznă.
        Aş asemui-o cu un soare negru, dacă s-ar putea concepe un astru negru, răspîndind lumină şi fericire. Mai degrabă însă te face să te gîndeşti la lună, care fără îndoială a pecetluit-o cu înrîurirea ei de temut; nu luna albă a idilelor, ce aduce cu o rece mireasă, ci luna sinistră şi ameţitoare, aninată în adîncul unei nopţi furtunoase şi îmbulzită de nouri în goană; nu luna potolită şi dis­cretă vizitînd somnul oamenilor puri, ci luna smulsă din cer, învinsă şi răz­vrătită, pe care Vrăjitoarele tesaliene o silesc cu neînduplecare să dănţuiască pe iarba îngrozită!
În mica ei frunte sălăşluieşte voinţa înverşunată şi dragostea de pradă. Totuşi, în josul acestui chip tulburător, unde freamătul nărilor aspiră necu­noscutul şi imposibilul, izbucneşte, cu o graţie de nespus, rîsul unei guri mari, roşie şi albă, delicioasă, care te face să visezi la minunea unei superbe flori înflorite pe locuri vulcanice.
Sunt femei care-ţi trezesc pofta să le învingi şi să te bucuri de ele; ea îţi dă însă dorinţa să mori pe încetul sub privirile ei.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!