sâmbătă, 9 februarie 2013

Pe Valea Rea

Mă aplecam, dădeam uşor frunzele la o parte şi vedeam bobiţele roşii ale frăguţelor. Le luam numai pe cele bine pârguite, le puneam în căuşul palmei şi, când se strângeau mai multe, cam câte ar fi încăput într-o linguriţă, le băgam în gură. Mă ridicam şi mergeam mai departe, atent la fiecare schimbare a culorilor. Razele soarelui veneau printre crenguțele din vârful fagilor şi ele se mişcau uşor, clătinate de vânt, proiectând umbre înşelătoare, încercând să mă facă să cred că acolo jos, pe marginea potecii, pe sub frunzele de podbal, n-ar mai fi frăguţe. Dar nu mă lăsam păcălit, ştiam toate trucurile, scoteam la iveală cele mai bine ascunse bobiţe. Când mă săturam, începeam să le pun în borcanul de dulceaţă, pe care îl spălasem bine de tot înainte de a pleca de-acasă. De data asta luam şi frăguţele mai puţin coapte - pentru spuma pe care aveam de gând s-o bat, cu ou şi cu zahăr, erau bune şi ele.
Mergeam tot mai spre adâncul Văii Rele. În stânga auzeam apa curgând printre bolovani, mă simţeam învăluit de amestecul acela inexprimabil de foşnete, lumină, culori şi miresme, prin tălpile subţiri ale tenișilor mă îmboldeau pietrele rotunjite ale potecii. Când şi când, printre ele, zăream, translucide, urechiuşele, ca nişte pietre preţioase. Aveam grijă să nu le calc, dar câteodată mă lăsam la pământ lângă ele şi le priveam cu nesaţ, întrebându-le de unde vin şi cum e în ţara ciupecilor şi dacă ştiu să se apere de păsări şi de căprioare, care precis că le caută să le mănânce.
Tot mai adânc mergeam, către poienile pe care le ştiam pline de flori, unde nu venea nimeni niciodată să cosească, unde fluturii grei mă făceau să rămân împietrit, avid de bogăția culorilor din aripi.
*
Acum ştiu - acela era Raiul în care ar fi trebuit să rămân de-a pururi, din care însă am fost alungat fără milă şi în care nu mă mai pot întoarce. Nu-i greu să pornesc din nou pe potecile cunoscute, ca odinioară, să mă îndrept către adâncurile Văii Rele. Dar acum nu mai sunt frăguţe, ci specia Fragaria vesca, din ale cărei frunze se fac ceaiuri detoxifiante. Nu mai găsesc urechiuşe, ci Auricularia, bune pentru ciorbă, florile s-au transformat în organe de înmulţire ale gimnospermelor şi angiospermelor, iar fluturii grei au devenit insecte din ordinul Lepidoptera. Lumina soarelui s-a schimbat, strălucirea ei e cea a gazelor condensate care explodează la sute de milioane de kilometri, susurul apei e zgomotul eroziunii prin care s-a format Valea Rea. Eu însumi m-am schimbat, am devenit mai bătrân şi mai rău, pentru că asta e parte din pedeapsa alungării din Rai.  


Un comentariu:

După mine!