Taras Bulba(1)

In 1852, pe vremea asta, se stingea N.V Gogol, unul dintre marii scriitori rusi. Am urcat cateva povesti de-ale lui, dar astazi, intrucat in ce-l priveste nu e o zi ca oricare alta, o sa incep sa urc romanul lui intitulat "Taras Bulba". Cand aveam vreo 14-15 ani am gasit cartea asta in biblioteca mamei si am citit-o fara sa inteleg mai nimic. Ba ma mai si plictisea. Cu toate astea, am dus-o pana la capat, mai mult din ambitie. Singura imagine care mi-a ramas dipa ce am intors ultima pagina a fost cea a lui Taras Bulba zacand beat ranga in colbul drumului, intins pe spate, cu mainile desfacute si picioarele raschirate. Carutele il ocoleau, trecatorii il injurau, dar el statea acolo sa-si faca somnul bahic. Mai tarziu am citit romanul cu alti ochi si am descoperit marea lui frumusete. 

Cap1

—      Ia întoarce-te, fiule, să te văd! Ptiu, drace, mare comedie! Ce-i cu anteriele astea pe voi? Şi zi, aşa se poartă toţi acolo, la Aca­demie? Cu aste vorbe îi întîmpină Bulba pe cei doi fii ai săi, care-şi făcuseră învăţătura la Bursa(1) din Kiev şi se întorceau acum la ca­sa părintească.

Flăcăii abia apucaseră să descalece. Erau doi voinici în toată puterea cuvîntului, care mai priveau încă pe sub sprîncene, ca orice seminarist slobozit de curînd din Academie. Obrajii lor pietroşi şi plini de sănătate erau umbriţi de cele dintîi tuleie neatinse încă de tăişul briciului. Păreau amîndoi foarte stin­gheriţi de primirea ce le-o făcea părintele lor şi stăteau de cremene, cu ochii în pămînt. Ia staţi oleacă, să vă văd bine, urmă Taras, răsucindu-i: Da lungi mai sunt svitcile(2) astea ale voastre! Halal svitci! N-am mai văzut de-astea de cînd e hăul şi bîrgăul! Ia să fugă unul din voi! Mi-e că odată se-ncurcă în poale şi vine de-a berbeleacul!

—  Haide, nu-ţi mai rîde de noi, tată, ajungă-ţi, făcu în cele din urmă cel mai mare dintre fraţi.

—  Ia te uită la el ce fudul se ţine! Şi de ce n-aş rîde, mă rog?

—  Uite aşa! Dacă-ţi baţi joc de noi, nu mai ţin seamă că-mi eşti părinte şi zău că-ţi trag o bătaie, să mă pomeneşti!

—  Ptiu, fiu nevrednic ce eşti! Cum, lui taică-tu, mă?... făcu Taras Bulba, dîndu-se cîţiva paşi îndărăt de uimit ce era.

—  Da, chiar şi lui taică-meu! Batjocura n-o trec cu vederea şi n-o iert nimănui!

—  Şi cum vrei să ne batem? Cu pumnii?

—  Cu ce-o fi!

—  Atunci hai, cu pumnii! zise Taras Bul­ba, suflecîndu-şi mînecile. Oi vedea eu îndată cîte parale faci tu într-o bătaie cu pumnii!

Şi amîndoi, tatăl şi fiul, în locul vorbelor de bun găsit după o despărţire îndelungată, se apucară să-şi care unul altuia la pumni în coaste, în şale şi în piept, cînd depărtîndu-se, ca să se măsoare cu privirea, cînd încăierîndu- se iarăşi.

—  Ia priviţi, oameni buni: s-a smintit de tot bătrînul! A căpiat de-a binelea! zicea mama flăcăilor, o femeie gălbejită, slabă şi blîndă din fire, care stătea în prag şi care n-avusese vreme să-şi strîngă la piept fiii mult iubiţi. Copilaşii s-au înturnat acasă, noi nu i-am vă­zut mai bine de un an, iar dumnealui uite ce-i dă prin minte: să se măsoare în pumni cu dînşii.

—  Da ştii că se bate bine? făcu Taras Bulba, oprindu-se în sfîrşit. Zău că se bate bine! urmă el, după ce-şi mai trase sufletul. Te buşeşte, că-ţi vine să te laşi păgubaş! O să ajungă un cazac de nădejde! Ei, bun venit, fiule! Hai şi ne-om pupa! — şi tatăl cu fiul se sărutară. Straşnic, flăcăule! Iac-aşa să-i sno­peşti pe toţi, cum m-ai snopit pe mine, să nu ierţi pe nimeni! Da’ iar mă-ntorc şi zic că eşti gătit, să te strici de rîs, nu alta! Ce-i cu frînghia asta care atîrnă pe tine? Da tu, mă, netotule, ce stai aşa cu mîinile-n jos? nu mai contenea Ta­ras, vorbindu-i de astă dată mezinului. Nu te repezi şi tu cu pumnii la taică-tu, împeliţatule?

—  Iaca, na, ce-i trăsneşte prin cap! îi tăie vorba mama, care-şi îmbrăţişa în vremea asta feciorul mezin. Unde s-a mai pomenit aşa ceva ca un copil să-şi bată părintele! Ş-apoi la asta ne stă capul acum? Copilul e fraged încă, a fă­cut cale lungă, a obosit... (copilul de care era vorba avea mai bine de douăzeci de ani şi era înalt de-un stînjen). Acum numai bine i-ar sta să se hodinească şi să îmbuce şi el ceva, iar dumnealui îl sileşte să se bată!

—  Ehei, după cîte văd eu, tu eşti fecioraşul mamei, hai? făcu Taras Bulba. Să nu-ţi pleci urechea la spusele maică-ti: e muiere şi nu pricepe nimic. Giugiuleli vă trebuie vouă? Giugiuleala voastră-i stepa şi un cal de soi! Asta-i giugiuleala voastră! Vedeţi sabia asta? Ea e maica voastră! Iar toate celelalte, cu care v-au umplut capetele pînă acum, plea­vă sunt! Academia şi toate cărticelele, ceasloavele şi filozofelile sunt fleacuri pe care nu dau doi bani! Şi...— aici Bulba întări spusele cu o vorbuliţă care nici că se poate pune într-o carte — eu uite ce fac mai bine: vă trimit chiar de săptămîna care vine la Zaporojie. Acolo învăţătură, zic şi eu! Acolo-i şcoala care vă trebuie şi numai acolo o să vă vină mintea în cap!

—  Cum, numai o săptămînă să stea acasă? se tîngui bătrîna şi uscăţiva mamă, cu ochii în lacrimi. Nici să petreacă-n voie n-or să aibă vreme, nici casa părintească n-or să şi-o cunoască bine şi nici eu n-o să-mi pot sătura privirile uitîndu-mă la ei!

—  Ajungă-ţi cu bocitul, bătrîno! Rostul unui cazac nu e să dădăcească muierile! Dacă ar fi după tine, ţi i-ai ascunde pe amîndoi sub fuste şi ai sta peste ei cum stă cloşca pe ouă! Hai, du-te mai bine şi pune pe masă tot ce ai! Să nu care cumva să ne-aduci gogoşi, tu­rtă dulce, prăjituri cu mac sau alte zaharicale, că de astea n-avem trebuinţă; adu-ne un ber­bec întreg, o capră şi mied din acela de patru­zeci de ani! Şi răchie cît mai multă. Dar nu de-ăla cu marafeturi, cu stafide ori cu alte drăcovenii, nu! Rachiu curat şi spumos să se umfle-n pahare şi să împroaşte cu stropi ca turbat!

Bulba îşi duse apoi feciorii în odaia mare, de unde o zbughiră într-un suflet două slujnicuţe tinere şi frumoase, cu salbe de mărgele roşii la gît, care deretecaseră prin casă. Poate că se speriaseră cu adevărat de sosirea coconi­lor care nu treceau cu vederea pe nimeni din­tre cei ce le ieşeau în cale, sau poate vroiau numai să rămînă credincioase obiceiului lor muieresc, adică să scoată un ţipăt şi s-o ia la goană cînd dau cu ochii de un bărbat, iar apoi să-şi acopere îndelung obrazul cu mîneca, de prea multă ruşine. Odaia era rînduită după gustul acelor vremi, a căror amintire vie o păstrează în crîmpeie doar cîntecele şi balade­le din popor, pe care azi nu le mai cîntă în Ucraina nici măcar bătrînii orbi cu barbă lată, ce le ziceau odinioară pentru norodul strîns ciotcă în jurul lor, însoţindu-le de zdrăngănitul molcom al bandurei, după gustul acelor vremi de lupte şi restrişte, cînd au înce­put în Ucraina încăierări şi bătălii din pricina unirii bisericilor(3). Pretutindeni domnea cură­ţenie mare şi pereţii erau spoiţi în culori. Pe pereţi atîrnau săbii, biciuşti, laţuri de prins pă­sări, năvoade şi flinte, un corn lucrat cu meşte­şug, în care se păstra praful de puşcă, zăbale de aur şi piedici pentru cai, bătute în argint. Ferestruicile erau mici, rotunde, cu geamuri prin care lumina zilei se prefira anevoie, din celea ce se mai văd astăzi doar la vechile biserici; nu puteai privi afară prin ele decît numai dacă ridicai gemuleţul. În jurul fe­restrelor şi uşilor erau chenare roşii. In col­ţuri, pe poliţe, stăteau înşiruite căni, şipuri şi ploşti din sticlă verde şi albastră, nastrape lucrate în argint şi pocale aurite, de diferite obîrşii: veneţiene, turceşti, cercheze, ajunse în casa lui Bulba pe căi ocolite, prin mîini multe, lucru foarte obişnuit în vremile acelea de isprăvi vitejeşti. De jur împrejurul odăii erau aşezate laviţe de lemn de ulm; în colţul de cinste, pe sub icoane, era o masă mare; mai era acolo un cuptor lat cu prichici, firide şi ieşituri, împodobite cu olane smălţuite în cu­lori felurite — toate astea erau bine cunoscute voinicilor noştri care veneau acasă în fiecare an pe timpul vacanţelor, făcînd drumul pe jos, pentru că nu aveau pe atunci cai şi pentru că nu le era îngăduit îndeobşte ucenicilor să umble călări. Tot ce aveau în vremea aceea era doar moţul lung, numai bun la tîrnosit, iar întru fapta asta avea slobozenie orice cazac purtător de arme. Acum, unde-şi isprăviseră şcoala, Bulba le trimisese cîte un armăsar tînăr din herghelia lui.

Cu prilejul întoarcerii fiilor săi, Bulba porunci să fie poftiţi la dînsul toţi sotnicii(4) şi mai-marii polcului(5) său care se nimeriseră a fi pe-acasă, iar cînd veniră doi dintre ei şi esaulul(6) Dmitro Tovkaci, care-i era prieten vechi, Bulba le înfăţişă pe cei doi fii ai săi, zicîndu-le: „Ia priviţi-i pe voinicii ăştia! O să-i trimit fără zăbavă la Seci.“ Oaspeţii rosti­ră urări şi vorbe de laudă, atît lui Bulba cît şi celor doi flăcăi, că şi-au pus în gînd un lucru bun, adăugind la acestea că nu este pe lume şcoală mai vrednică pentru un tînăr.

—   Şi acum, boieri dumneavoastră, să se aşadă fiecare la masă unde i-o plăcea mai mult. Ei, feţii mei, mai întîi şi-ntîi să bem niscai rachiu! mai zise Bulba. Doamne ajută! Să fiţi sănătoşi, şi tu Ostap, şi tu Andrii! Să dea Dumnezeu să aveţi întotdeauna noroc în luptă! Să-i bateţi pe păgîni, pe turci şi pe tătari aşijderea, iar de-or cuteza leşii să se ridice într-un chip sau altul împotriva credinţei noastre, să-i bateţi şi pe leşi! Hai, tinde pa­harul! Ce zici, bun îi rachiul, aşa-i? Da’ cum spui „rachiu“ în latineşte? Ei, vezi? Proşti au mai fost, flăcăule, latinii ceia ai tăi! Nici bănuiau că mai e şi rachiu pe lumea asta. Şi cum naiba îi spunea ăluia de scria stihuri pe latineşte? Nu prea sunt eu tare în de-ale cărţii şi de asta nu ştiu! Horaţiu, sau cum?

„Mă, ce dat dracului e taică-meu! îşi zise Ostap, feciorul cel mare. Toate le ştie, cîinele ăsta bătrîn, da’ se face niznai."

—  Eu aşa gîndesc, că arhimandritul nu vă lăsa nici batîr să mirosiţi rachiu, urmă Ta­ras. Ia spuneţi drept, feţii mei, dacă v-au tăbăcit bine acolo, la bursă, cu nuiele tinere de mesteacăn şi de vişin, spinarea şi cîte altele mai are cazacul? Sau poate, ca să vă facă to­bă de înţelepciune, aţi mîncat bătaie şi cu biciuşti? Pasămite nu vă înfruptaţi numai sîmbăta din bucatele astea, ci şi miercuri, ba şi joi, hai?

—   Ce să ne mai amintim de ce-a fost, taică?! îi luă vorba Ostap. Ce-a fost, a trecut!

—  Să-ncerce careva acum! făcu Andrii. Să-ncerce numai să se lege de noi! Ia să-mi iasă în cale vreun tătar, ceva, că-1 învăţ eu numaidecît ce-i aia sabie de cazac.

—  Bine ai grăit, fiule! Straşnic, zău! Şi dacă-i aşa, să ştiţi că mă duc şi eu cu voi la Seci. Zău că mă duc! La ce dracu şed eu aici? Ca să semăn hrişcă, s-ajung gospodar aşezat, să-mi văd de oi şi de porci, ori să mă giugiulesc cu nevasta? Da’ ducă-se pe pustii locuri! Eu îs cazac şi nu-mi trebuiesc toate astea! Ei şi ce-i dacă nu-i război? Mă duc şi eu la Zapo­rojie cu voi, ca să-mi mai treacă du urît. Zău că mă duc! Şi bătrînul Bulba se înfierbîntă tot mai mult, pînă cînd, la urmă, se dezlănţui de-a binelea, se ridică de la masă, se înfoie şi zise, bătînd din picior:

—   Plecăm chiar mîine! La ce să mai amînăm? Ce vrăjmaşi o să vedem noi, dacă stăm să clocim aici? Parcă mare nevoie avem de cocioaba asta şi de toate cele, oalele, carafele... şi zicînd aşa, prinse a sparge şi a arunca carafele de pe poliţă.

Sărmana bătrînică, deprinsă mai demult cu asemenea isprăvi ale bărbatului său, privea cu jale la toate de pe laviţă. Nu îndrăznea să scoată o vorbă, dar auzind hotărîrea atît de înspăimîntătoare pentru ea, nu-şi mai putu stăpîni lacrimile. Doar o privire le aruncă co­piilor, de care era ameninţată să se despartă atît de curînd... dar nimeni n-ar fi fost în stare să zugrăvească toată puterea acelei dureri mute, care-i pîlpîia în ochi şi îi tremura pe bu­zele încleştate.

Om îndărătnic, Bulba. Una din acele firi cum se puteau ivi pe lume numai în cumpli­tul veac al cincisprezecelea în acest ungher, pe jumătate nomad al Europei, pe vremea cînd străvechea Rusie de miazăzi, părăsită de cnejii ei, fusese pustiită şi pîrjolită pînă în temelii de năvala nestăvilită a cotropitorilor mongoli; cînd văduvit de casă şi căminul lui, omul de-aici ajunsese cutezător; cînd îşi dura sălaş pe locul de curînd mistuit de pojar, sub ochii vecinilor neîndurători şi ai primejdiei fără capăt, obişnuindu-se să le privească drept în faţă, neştiutor de e sau nu vreun lucru de temut pe lumea asta; cînd duhul slav, de veacuri paşnic, se încinsese în vîltoarea lupte­lor, cînd se ivise căzăcimea — această izbuc­nire năprasnică şi nestăvilită a firii ruseşti — şi cînd toate văile şi vadurile rîurilor, povîrnişurile şi alte locuri bune de locuit erau presărate cu sălaşe de cazaci, mulţi ca frunza şi ca iarba, despre care cutezătorii lor tovarăşi răspundeau cu drept cuvînt sultanului dornic de a le cunoaşte numărul: „Cine-i ştie? Toată stepa noastră e împînzită cu ei: cîte ierburi pe cîmp, atîtea moţuri în vînt!“ Ei erau într-adevăr o izbucnire minunată a puterii ruseşti: o scăpărase sînul poporului, izbit de amnarul suferinţei. În locul tîrgurilor răzleţe şi al voivodeştilor conace de altădată, cu crescătorii lor de haite şi de şoimi boiereşti, în locul cnejilor mărunţei, veşnic învrăjbiţi între ei şi gata să-şi neguţeze oraşele, se iviră acum aşezări de temut — curene şi ocoliţe(7) legate între ele prin aceeaşi primejdie care le pîndea, şi prin ura pe care o nutreau împotriva cotropitori­lor păgîni. Este îndeobşte cunoscut de toţi din istorie cum luptele neîncetate pe care le-au dus, precum şi viaţa lor plină de zbucium au mîntuit Europa de năvălirile năprasnice care ameninţau s-o nimicească. Rigii polo­nezi, care s-au văzut stăpînitori ai acestor me­leaguri întinse, în locul mărunţilor cneji, deşi erau slabi şi domneau de departe, şi-au dat seama pe deplin de însemnătatea cazacilor şi de foloasele pe care le puteau trage de pe urma vieţii de luptă pe care o duceau aceşti străjuitori. Ei au îmboldit şi au sprijinit în fel şi chip această pornire a lor. Sub domnia acestor stăpînitori depărtaţi, hatmanii, aleşi din chiar sînul căzăcimii, prefăcură ocoliţele şi curenele în polcuri şi districte bine orînduite. Insă nu era o armată regulată, pe care s-o vadă toată lumea. Dar de se-ntîmpla vreun război sau o mişcare a întregii căzăcimi, în cel mult opt zile, fiecare cazac se înfăţişa la locul cuvenit, călare şi cu tot tacîmul de arme, primind drept plată de la rigă un singur galben, şi în două săptămîni se strîngea o ar­mată, ce n-ar fi fost în stare s-o adune niciun fel de recrutare. De cum se isprăvea răz­boiul, ostaşul pleca iar pe lunci sau pe ogoare, se întorcea la barca lui de pe Nipru, îşi vedea de pescuit şi de negoţ, făcea bere, într-un cuvînt era un cazac liber. Străinii din acele vremi se minunau pe drept cuvînt de uimitoa­rele lui însuşiri. Nu era meserie pe care să n-o cunoască un cazac sau să n-o socoată pe măsura lui: se pricepea să facă vin, să meş­terească un car, să pregătească iarba de puşcă şi să ducă la bun sfîrşit orice muncă de fierar sau lăcătuş, iar pe deasupra să petreacă ne­buneşte, să bea şi să benchetuiască aşa cum numai un rus înţelege s-o facă. În afară de cazacii înregistraţi, care aveau datoria să se înfăţişeze cînd se întîmpla vreun război, puteai în orice vreme, în ceas de grea cumpă­nă, să strîngi mulţime mare de volintiri călări: ajungea numai ca esaulii să colinde tîrgurile şi băteliştile tuturor satelor mari şi mici şi să strige cît îi ţinea gura, ridicaţi în picioare în carele lor: „Hei, voi, povarnagii şi berari! Ajungă-vă să fierbeţi berea, să vă tolăniţi pe cuptor şi să îngrăşaţi muştele cu osînza voastră! Mergeţi de vă umpleţi de slavă vi­tejească şi de cinste! Hei, voi, plugari, semănă­tori de hrişcă, oieri şi cei ce vă ţineţi de fustele muierilor! Ajungă-vă să ţineţi coarnele plugului, să vă murdăriţi ciubotele galbene de glie, să vă daţi pe lîngă muieri, prăpădindu-vă de pomană puterea voastră voinicească! A venit vremea să vă dobîndiţi slava de cazac!“ Vorbele acestea cădeau ca scînteile pe lemn uscat. Plugarul îşi fărîma plugul, povarnagiii şi berarii azvîrleau cît colo teascurile şi spăr­geau boloboacele, meşteşugarii şi neguţătorii dădeau dracului meseria şi dugheana lor şi spărgeau oalele din casă. Şi toată suflarea căzăcească încăleca pe cai. într-un cuvînt firea rusească îşi lua un avînt nestăvilit în toată fa­la ei voinicească.

Taras era unul dintre polcovnicii vechi, neaoşi: părea anume făcut pentru o viaţă zbuciumată de lupte şi era drept din fire, uneori chiar necruţător. Pe-atunci, înrîurirea poloneză începea să se facă simţită în stepena boierimii ruse. Mulţi începeau să trăiască după obiceiul leşesc, în bogăţie, înconjuraţi de slugi în veşminte strălucitoare, cu şoimi, gonaşi, sindrofii şi curte. Taras, însă, n-avea la inimă toate astea. Lui îi era dragă viaţa simplă a cazacilor şi de aceea se sfădi cu toţi tovarăşii săi care se dădeau cu Varşovia, numindu-i slugi ale panilor polonezi. Mereu neostoit, Taras se socotea un apărător îndrep­tăţit al credinţei pravoslavnice. Drept aceea, în fruntea cazacilor lui, intra samavolnic în toate satele care se jeluiau de asuprirea arendaşilor ori de vreo nouă dajdie de gospodă­rie, împărţea singur dreptate, şi îşi statornicise o pravilă care spunea că sunt trei pricini pe lume cînd trebuie să pui neapărat mîna pe sa­bie, şi anume: cînd vameşii supără cu ceva căpeteniile şi nu se descoperă în faţa lor, cînd se batjocoreşte credinţa pravoslavnică şi nu se cinsteşte cum se cuvine datina strămoşească şi, în cele din urmă, cînd vrăjmaşii sunt păgîni şi îndeosebi turci, împotriva cărora socotea că e îngăduit să ridici arma în orice împreju­rare, întru slava creştinităţii.

Acum, se bucura dinainte la gîndul că o să se ducă la Seci cu cei doi feciori ai săi şi o să zică: „Ia priviţi ce mai voinici v-am adus!“ îşi închipuia cum o să-i înfăţişeze bătrînilor săi tovarăşi căliţi în lupte, şi cum o să-şi desfe­te privirile cu cele dintîi isprăvi vitejeşti de-ale lor în mînuirea armelor şi în meşteşugul che­fuitului, pe care iarăşi îl socotea ca pe o însuşi­re de frunte a oricărui cavaler. Avusese de gînd mai întîi să-i trimeată singuri. Dar cînd văzu cît sunt de tineri, înalţi, bine legaţi şi fru­moşi la înfăţişare, se aprinse în inima lui duhul de oştean şi se hotărî să plece chiar de a doua zi împreună cu ei, deşi nimic nu-1 silea la asta, în afară de voinţa lui plină de îndărătnicie. Se şi apucă de îndată să trebăluiască, să repea­dă porunci, să aleagă caii, cu tot dichisul lor pentru tinerii săi fii, ba dădu şi prin grajduri şi hambare şi hotărî pînă şi slugile care tre­buiau să-i însoţească a doua zi. Frînele puterii sale le trecu esaulului Tovkaci, poruncindu-i totodată cu străşnicie să se înfăţişeze la Seci neîntîrziat, cu tot polcul, de cum o să primeas­că cea dintîi veste de la dînsul. Şi cu toate că era cherchelit şi aburii băuturii îi mai întune­cau încă mintea, nu uită nimic. Porunci chiar să fie adăpaţi caii şi să li se pună în iesle grîu şi din cel ales, cu bobul roşcat, după care se întoarse în casă, ostenit de atîtea griji.

—  Acum, feţii mei, e vremea să ne ducem la culcare, iar mîine om face şi noi ce-o da Dumnezeu. Da’ să nu ne aşterni paturile. N-avem noi trebuinţă de aşternuturi! O să dormim afară!

Noaptea de-abia întunecase cerul, dar Bulba avea obiceiul să se culce de cu ziuă. Se tolăni pe covor şi se înveli cu un cojoc de oaie, pentru că aerul nopţii era răcoros şi pentru că lui Bulba îi plăcea să se învelească mai călduros cînd era acasă. Curînd după aceea bătrînul prinse a sforăi şi toată curtea îi urmă pilda; întreaga suflare omenească, culcată prin diferitele unghere ale ogrăzii începu să sforăie pe toate glasurile. Dar mai înainte de toţi adormi paznicul, care se cinstise mai avan decît ceilalţi cu prilejul întoarcerii celor doi coconi.

Numai biata mamă nu închise ochii. Ghemuită la căpătîiul copiilor ei iubiţi, care dormeau unul lîngă altul, le pieptăna pletele tinere, neastîmpărate şi ciufulite, umezindu-le cu lacrimile ei; îşi privea fiii cu toată fiinţa, cu toate simţămintele ei; întreaga ei făptură era numai ochi, şi ochii aceştia nu se puteau sătura uitîndu-se la dînşii. Îi hrănise la sînul ei, îi crescuse, îi alintase şi acum îi era dat să-i vadă doar o singură clipă. „Copiii mei, copiii mei iubiţi! Ce o să se întîmple cu voi? Ce soartă vă aşteaptă?" şoptea ea, şi lacrimile se opreau în zbîrciturile ce-i brăzdau chipul, odinioară nespus de frumos.

Drept e că femeia era vrednică de milă, ca orice femeie a veacului aceluia bogat în isprăvi vitejeşti. Odinioară, n-apuca bine să guste o clipă de iubire în focul celor dintîi por­niri, în anii pătimaşi ai tinereţii, că asprul ei stăpîn o şi părăsea pentru sabie, pentru tova­răşii săi, pentru chefuri. Îşi vedea bărbatul două-trei zile pe an şi atît. Urmau apoi ani în şir cînd nu primea nici măcar o veste de la el. Dar şi atunci cînd îl vedea, cînd îşi duceau traiul împreună, ce fel de trai mai era acela? Răbda ocări, uneori şi bătăi; mîngîierile erau rare şi păreau pornite mai mult din milă, într-un cuvînt, părea o fiinţă cu totul fără rost în mijlocul cetei de voinici holtei, asupra că­rora viaţa de chefuri fără frîu de la Zapo­rojie lăsase urme adînci. Tinereţea ei lipsită de bucurii se scursese ca un vis; obrajii ei gingaşi şi proaspeţi, buzele ei nesărutate se trecuseră curînd, cum se trec florile, şi se acoperiseră de zbîrcituri timpurii. Iar dragostea ei, toate simţămintele şi toată duioşia şi patima sufletului ei de femeie se prefăcuseră în iubire de mamă. îşi ocrotea copiii cu foc, cu pa­timă, cu lacrimi, aidoma unui pescăruş de stepă care se roteşte deasupra puilor săi. Fiii ei, copiii ei mult iubiţi trebuiau să fie smulşi de lîngă ea şi poate n-o să-i mai vadă niciodată! Şi cine ştie? Poate în cea dintîi încăierare un tătar o să le puie capetele sub paloş şi ea n-o să afle niciodată unde zac leşurile lor sfîrtecate de păsările răpitoare din stepă, tocmai ea, care n-ar pregeta să-şi dea şi viaţa pentru fiecare strop din sîngele lor. Plîngînd cu hohote, femeia se uita la ochii lor, care se închideau copleşiţi de somnul biruitor, şi îşi zicea: „Poate că Bulba, după ce s-o trezi, o să mai amîne plecarea cu vreo două zile? Poate că i s-a năzărit să plece atît de curînd, numai pentru că băuse peste măsură?“

Din înaltul cerului, luna vărsa de mult razele ei în ograda plină de oameni adormiţi şi peste pîlcul des de sălcii, peste buruienile înalte ce potopiseră uluca din jurul curţii, pe cînd biata mamă tot la căpătîiul fiilor ei dragi şedea, fără să se gîndească la somn şi fără să-şi ia o clipă ochii de la chipurile lor. Simţind apropierea zorilor, caii se culcase­ră în iarbă; frunzele din creştetul sălciilor prinseră a foşni domol şi, încetul cu încetul, foşnetul lor coborî aidoma unui pîrîiaş, pînă jos. Dar femeia rămase neclintită pe locul ei pînă la răsăritul soarelui, fără să simtă obo­seala, dorind din tot sufletul ca noaptea să ţină cît mai mult. Apoi se auzi din stepă nechezatul răsunător al unui mînz şi cea dintîi undă a rumenelii se aprinse pe cer.

Deodată Bulba se trezi şi sări ca ars. Îşi aducea foarte bine aminte de toate poruncile pe care le dăduse în ajun.

—  Haideţi, flăcăi, destul aţi dormit! E vremea să vă sculaţi acum! Adăpaţi caii! Da’ bătrîna unde-i? (Aşa obişnuia Bulba să-i zică nevesti-sii.) Mişcă, bătrîno, dă-ne de mîncare, că avem cale lungă de făcut.

Şi biata bătrînică, văzîndu-şi zădărnicită şi cea din urmă nădejde, porni împleticindu-se spre casă. Şi în timp ce mama pregătea cu lacrimi în ochi prînzişorul, Bulba împărţea porunci, trebăluia prin grajd şi alegea cu mîna lui cele mai frumoase straie pentru fiii săi. Cei doi seminarişti îşi schimbară ca prin far­mec înfăţişarea: în locul ciubotelor prăfuite cu care veniseră, aveau acum altele, de safian roşu, cu potcoave de argint; şalvarii largi cît Marea Neagră, cu mii de falduri şi cute pe ei, erau strînşi la brîu cu bete de aur; de be­te erau prinse curele lungi pentru lulea, împo­dobite cu canafuri şi alte zorzoane. Pe deasup­ra purtau cîte o cazacă de postav roşu ca focul, strînsă peste mijloc cu o cingătoare în izvoade, la brîu aveau pistoale turceşti cu înflorituri şi cîte o sabie ce li se lovea de pi­cioare. Chipurile lor, prea puţin arse de soare, păreau acum şi mai frumoase şi mai albe, iar mustăcioara neagră, abia mijită, scotea şi mai mult în vileag frăgezimea feţelor şi tinereţea lor plină de sănătate şi putere. Arătau tare bine cu cuşmele lor negre de oaie cu fundul aurit. Sărmana mamă! Cînd dădu cu ochii de ei, nu putu să rostească nicio vorbă şi lacri­mile îi umeziră ochii.

— Ei, feţii mei, toate sunt gata! N-avem ce zăbovi! zise Bulba. Acum, după obiceiul nostru pravoslavnic, trebuie să ne aşezăm oleacă, înainte de a porni la drum.

Se aşezară cu toţii, pînă şi slugile care stăteau cuviincioase, lîngă uşă.

— Acum, mamă, blagosloveşte-ţi copiii! mai zise Bulba. Roagă-te de cel atotputernic să-i ajute să lupte vitejeşte, să apere totdeauna cinstea lor de cavaleri şi să fie pavăza cre­dinţei pravoslavnice. Iar de n-or face întoc­mai, să piară mai bine de pe faţa pămîntului şi să li se şteargă pînă şi urma. Apropiaţi-vă de muma voastră, copii! Rugăciunea de mamă o să vă apere şi pe apă şi pe us­cat.

Şi mama, slabă ca orice mamă, îi strînse la pieptul ei, apoi scoase două iconiţe şi, plîngînd cu hohote, le atîrnă de gîtul fii­lor ei.

—  Maica Domnului... să vă aibă în pază... să nu uitaţi... copilaşii mei, de măicuţa voas­tră... Măcar o veste să-mi trimiteţi.

Nu putu rosti nicio vorbă mai mult.

—   Haideţi, copii! făcu Bulba.

Lîngă prag aşteptau caii, gata înşeuaţi. Dintr-o săritură, Bulba se aruncă pe spinarea Dracului său, care se smuci năprasnic, sub povara celor douăzeci de puduri ale stăpînului, căci Bulba era într-adevăr peste măsură de greu şi de gras.

Cînd văzu mama că şi fiii ei au sărit în şa, se repezi la mezin, pe faţa căruia se citea mai multă duioşie, se încleştă de scara şelei şi îşi lipi obrazul de oblînc: ochii ei căutau plini de deznădejde, iar mîinile nu vroiau să slobozească strînsoarea. Doi cazaci voinici o luară binişor pe sus şi o duseră în casă. Dar de-abia apucară călăreţii să iasă din ogradă, că femeia ţîşni pe poartă cu uşurinţa unei căpriţe, în ciuda anilor ei, şi cu o putere de neînchipuit opri calul unuia din cei doi fii, pe care-1 îmbrăţişă cu o pornire nebună; cei doi cazaci o duseră din nou în casă.

Flăcăii călăreau cu sufletul greu, abia stăpînindu-şi lacrimile, de teama părintelui lor, care la rîndul său se simţea şi el destul de tulburat, cu toate că încerca din răsputeri să-şi ascundă tulburarea. Ziua era mohorîtă; ver­deaţa strălucea viu, dar cîntecul păsărilor era răzleţ, împrăştiat. După ce făcură o bucată de cale, drumeţii priviră îndărăt: cătunul par­că li-1 înghiţise pămîntul; rămăseseră afară doar cele două hogeacuri ale bietei lor căsuţe şi creştetele copacilor pe ramurile cărora băie­ţii se căţărau odinioară ca veveriţele. Numai pajiştea îndepărtată îşi mai aşternea covorul în faţa privirii lor, pajiştea ce le amintea toată povestea vieţii lor, din anii cînd se dădeau de-a dura pe iarba ei plină de rouă şi pînă în anii cînd tot acolo aşteptau cîte o fată tinerică de cazac cu sprîncenele negre, ce ţîşnea sfioasă peste întinsul ei, purtată de picioare sprintene, care abia de atingeau pămîntul. În cele din urmă nu se mai văzu decît cumpăna fîntînii, stingheră pe cerul îndepărtat, cu roata mare de car prinsă în vîrf; întinsul străbătut părea acum o spinare de deal ce ascundea ochilor toată priveliştea. Rămas bun copilărie, jocuri şi tot, tot.

(1)    Seminar teologic cu internat sau numai inter­natul seminarului. In popor Academia teologică din Kiev era de asemenea numită bursă.

(2)    Haină de purtat pe deasupra la ruşii din sud

(3)    Pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea, în regiunile apusene ale Ucrainei şi Bielorusiei, stăpînite de Polo­nia, încercările de a uni biserica ortodoxă cu cea cato­lică au stîrnit împotriviri crîncene din partea popula­ţiei ucrainene şi bieloruse.

(4)   Sotnic, comandant de sotnie, respectiv, compa­nie în oastea căzăcească zaporojană.

(5)   Polc, regiment

(6)   Esaul, comandant de detaşament în oastea căză­cească.

(7)   Curene şi ocoliţe, aşezări căzăceşti întărite, de apărare împotriva năvălirilor tătarilor. Tot ast­fel se numea ceata căzăcească a respectivei aşezări.

  Cap2