Mă văd mergând, aproape adolescent, pe aleea cea mare din parcul Sinaii, cu pas întins şi cu sufletul plin de ceva nedesluşit, ceva care-mi dădea încredere că aş putea face orice lucru, cât de nebunesc. Lângă mine îl văd pe Nicu, cel mai bun prieten al meu, călcând apăsat, cu hotărâre, parcă emanând prin toţi porii forţa de nestăvilit a vieţii care-i clocotea în piept. „Sunt gata, sunt pregătit, numai să se ivească ocazia şi chiar în clipa aceea voi trece la acţiune” - spunea el fără cuvinte. Mergeam năvalnic, spre întâlniri neprevăzute, îi ceream lumii să ţină cont de prezenţa noastră, să vină la întâlnire, pentru că de data asta nu mai era de glumă - eram NOI, cei cu care nu se putea nimeni măsura, cei care aveam să învingem.
Mergeam umăr la umăr şi nimeni nu ni se împotrivea. Toate pericolele se retrăgeau, ascunzându-se printre pietre; le chemam să se arate, abia aşteptam să ne putem încleşta, dar ele se ascundeau şi mai bine, şi mai adânc, pentru că eram învingători în orice luptă încă înainte ca ea să înceapă. Flacăra nemuririi ardea în noi, de nestins, şi, învăluiţi în lumina ei, păream coborâtori din legende.
Mergeam neobosiţi, treceam prin împărăţia întinsă la picioarele noastre, privind în stânga şi în dreapta cu ochi străpungători, gata să acţionăm în orice clipă, să ne dedicăm, să trăim intensitatea confruntării cu neprevăzutul.
Şi apoi, plini de emoţia aventurilor pe lângă care, gata-gata să le trăim, trecusem fără ca ele să ni se arate, ne despărţeam, promiţându-ne să ne întâlnim din nou a doua zi, pentru a ne încerca mai departe puterile cu primejdiile cele ademenitoare.
Mă văd ajungând acasă, o văd pe mama ieşindu-mi în întâmpinare şi privindu-mă ca pe un copil, fără să ştie cine eram cu adevărat, cât de eroic eram gata să acţionez, doar să se ivească ocazia, doar să aibă lumea curaj să-mi stea în cale, să mi se pună de-a curmezişul.
Mă văd adormind, cu toate luminile stinse, dar cu flacăra neliniştii mocnind interior, făcându-mă să visez visul insuportabil de dulce al dorinţei de-a fi stăpânitorul lumii, pe care fiecare copil îl visează noapte de noapte, până când, trimis de cel care a făcut flăcările, un tainic zburător soseşte în planare lină şi stinge cu aripa insuportabilul incendiu.
Oh, zburătorule, de-aş fi putut să te prind atunci, în noaptea în care te-ai furişat hoţeşte! Cum ţi-aş mai fi legat aripile și cum te-aș mai fi închis în cufărul cu voaluri de borangic al bunicii!
Mergeam neobosiţi, treceam prin împărăţia întinsă la picioarele noastre, privind în stânga şi în dreapta cu ochi străpungători, gata să acţionăm în orice clipă, să ne dedicăm, să trăim intensitatea confruntării cu neprevăzutul.
Şi apoi, plini de emoţia aventurilor pe lângă care, gata-gata să le trăim, trecusem fără ca ele să ni se arate, ne despărţeam, promiţându-ne să ne întâlnim din nou a doua zi, pentru a ne încerca mai departe puterile cu primejdiile cele ademenitoare.
Mă văd ajungând acasă, o văd pe mama ieşindu-mi în întâmpinare şi privindu-mă ca pe un copil, fără să ştie cine eram cu adevărat, cât de eroic eram gata să acţionez, doar să se ivească ocazia, doar să aibă lumea curaj să-mi stea în cale, să mi se pună de-a curmezişul.
Mă văd adormind, cu toate luminile stinse, dar cu flacăra neliniştii mocnind interior, făcându-mă să visez visul insuportabil de dulce al dorinţei de-a fi stăpânitorul lumii, pe care fiecare copil îl visează noapte de noapte, până când, trimis de cel care a făcut flăcările, un tainic zburător soseşte în planare lină şi stinge cu aripa insuportabilul incendiu.
Oh, zburătorule, de-aş fi putut să te prind atunci, în noaptea în care te-ai furişat hoţeşte! Cum ţi-aş mai fi legat aripile și cum te-aș mai fi închis în cufărul cu voaluri de borangic al bunicii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu