Crainic despre Goga (3)

Domnilor Colegi,

Voinţa de a nu se rupe din comunitatea neamului, de a nu se diferenţia de ai săi, sau voinţa de a fi una cu ei în saltul către o soartă mai bună, —întrutotul caracteristică acestui rapsod al luptei naţionaliste, se hrăneşte din fondul afectiv al mediului de unde s’a ridicat.

    Dintre făuritorii de artă, poetul liric are parcă o fărâmă din puterea de cunoaştere a lui Dumnezeu. Precum Dumnezeu nu e silit să iasă din sine însuşi ca să cunoască lumea din afară, fiindcă inteligenţa lui e vistieria ideilor eterne ale tuturor lucrurilor care apar vremelnic în lume, tot astfel poetul liric poate să-şi închidă pleoapele în faţa existenţei exterioare şi să privească viaţa în mişcările din fundul sufle­tului propriu. Subiectivismul acesta liric se bizuie totuşi, îm­potriva aparenţelor, pe un element comunicabil, de vreme ce elegia unui poet ne covârşeşte şi pe noi, iar bucuria lui per­sonală ne smulge în sorbul ei. Alteori însă, eul liric pare că se deplasează din poziţia singulară şi îmbrăţişează cu tot dinadinsul pluralitatea sufletelor din afară. In loc de eu apare atunci nenumăratul noi, iar poetul devine inima milioanelor de patimi şi glasul milioanelor de guri. In cazul întâiu, el renunţă la lume pentru sine; în cazul al doilea, renunţă la sine pentru lume. In cazul întâiu, lumea se recunoaşte în el; în cazul al doilea, el se recunoaşte în lume.

Nu trebue să ne grăbim şi să-l clasăm pe Octavian Goga în vreuna singură din aceste înfăţişări, fiindcă din poezia lui ne apare pe rând în amândouă. El poate să fie şi eu şi noi. E adevărat însă că accentul principal, în opera lui, cade pe acele producţii în care se vânzoleşte în trâmbe tumultoase furtuna eului colectiv. Referindu-ne la o serie întreagă de poezii, ce se pot rezuma într’una singură: Prăpastia, de mare răsunet pe vremuri, trebuie să recunoaştem o luptă aspră între eul individual si eul colectiv, între iubirea de sine si iubirea de semenii săi. Această luptă se deslănţuie neîmpăcată de-a lungul întregii sale opere poetice, cu predominarea eului plural în primul volum de Poezii, cu oarecare cumpănire în Ne chiamă pământul, cu o preferinţă pentru individual în Din umbra zidurilor, cu o izbucnire covârşitoare a eului naţional în Cântece fără ţară, şi un suspin atât de personal în volumul postum. Nu numai ca valoare artistică, dar şi ca act de voinţă bărbătească, trebuie să lămurim din această desbatere lăuntrică a poetului un triumf al dragostei de aproapele asupra dragostei de sine. Egocentric ca orice liric, Octavian Goga izbuteşte să se lepede de el însuşi şi să îmbrăţişeze soarta mulţimii în care, cu o dureroasă desfătare, îşi vede propria soartă, —ca om şi ca poet. Rugăciunea lui,

Alungă patimile mele,

Pe veci strigarea lor o frânge,

Şi de durerea altor inimi

Invaţă-mă, Stăpâne, a plânge,

e actul de renunţare la sine pentru a se uni cu viaţa milioa­nelor de fraţi. E mişcător de semnificativ pentru sufletul ro­mânesc al lui Octavian Goga că această sugrumare de sine şi această năpraznică absorbire în durerile lumii, se face so­lemn în faţa lui Dumnezeu. Sub ochiul lui milostiv, înfră­ţirea poetului cu chinul neamului capătă sensul unei izbăviri ce trebuie să vină. Nădejdea nu e oaspete în casa fericiţilor; numai cei cari gem în groaza durerii ştiu ce însemnează această putere miraculoasă prin care viaţa biruie asupra morţii.

Ideea renunţării apare în relief impunător din poezia Înviere. E un interior de cămin tănăr si fericit. Farmecul femeii iubite îi toropeşte sufletul cu o lene adormitoare. Dar a fost deajuns urletul fioros al unui lup flămând în pustietatea iernii, ca poetul să se scuture brusc de vraja familiară şi să-şi aducă aminte de vaierul etern al tuturor flămânzilor din lume. El preferă fericirii proprii acest vaier. S’a deşteptat din nou luptătorul în zale zornăitoare. Scena finală, în care îşi ia rămas bun dela mireasa iubită, aminteşte despărţirile clasice ale cavalerilor, de haină renunţare la fericirea personală, pentru viforul luptelor eroice.

Mereu sub alte înfăţişări iese la iveală aceeaşi idee, mai ales în temele desrădăcinării si înstrăinării de viata satului şi de tovarăşii copilăriei depărtate. Şi St. O. Iosif a cântat acest sentiment, lăsându-se însă învăluit de lâncezeala duioasă a ireparabilului. La Octavian Goga sentimentul acesta se sbârleşte într’o încordare dramatică şi revoltată. El e prin exce­lenţă poetul reprezentativ al desrădăcinării, al acelei contrarietăţi pe care o poartă în inimă imensul număr al cărturarilor ridicaţi din pătura ţărănească. Bucuria de a fi atins culmile culturii si ale civilizaţiei orăşeneşti e întunecată în sufletele lor de amintirea obârşiei umile şi a mizeriei satului rămas în urmă. Octavian Goga a trecut din Răşinari la liceul unguresc din Sibiu şi de acolo la Universitatea din Budapesta. Oraşul strălucitor în contrast ca satul, dar mai ales mediul vrăjmaş, gata în orice clipă să-i macine fortificaţiile spiritului cu care a venit de-acasă, îl fac să se revolte împotriva propriei ridicări si să se dorească din nou în satul românesc de sub Carpaţi. In realitate nu e vorba la dânsul de o înstrăi­nare, ci de conştiinţă extrem de ascuţită a primejdiei înstrăinării.

Mediul maghiar e o piatră de încercare. Cu cât mai violent şi mai duşmănos, cu atât mai viguroasă tăria duhului autohton în scrisul acestui Valah, de o neasemănată dârzenie, că parcă s’ar răscula în el veacurile de strămoşi prigoniţi şi umiliţi. El nu e un înstrăinat şi cu atât mai puţin un desrădăcinat. El e numai un răsleţit ajuns la cunoaşterea superioară a gro­zăviei ce pândeşte neamul său de ţărani. In lupta pe care a dus-o pe baricadele pământului robit, ca un voinic din baladă împotriva balaurului, e încleştat întregul românism al Ardealului cu glesna înfiptă în glie. Sufletul lui Octavian Goga şuieră în luptă ca un stejar în vijelie. Fie vers, fie articol de ziar, cuvintele lui sunt încărcate de ură dospită în straturile veacului, de vifore, de trăsnete şi de fulgere, de bulboanele mării furioase. Niciun alt scriitor al nostru nu dă impresia unei mai grozave prăvăliri de elemente, de parcă natura în­treagă se răscoală şi se năpusteşte asupra monstrului, care a îndrăsnit s’o profaneze.

De unde această vajnică războinicie cu talazuri de iureş în opera lui Octavian Goga? Izvorul ei trebue căutat în cu­getul cântăreţului că soarta lui e identică cu soarta neamului. In Ardealul robit de dinaintea anului l9l8, fiinţa neamului românesc nu se putea desvolta după legile propriei libertăţi politice, sociale şi spirituale. Silnicia străină căuta să-i im­pună tipare de viaţă în contradicţie cu aceste legi fireşti. In ochii lui Octavian Goga strâmbătăţile regimului apar ca tot atâtea violenţe împotriva acelei „înţelepciuni a firii”, despre care am vorbit, şi care e norma organică a vieţii româneşti. Va mai trebui să treacă, poate, încă o mie de ani până când poporul maghiar să priceapă că libertatea e condiţia de viaţă a fiecărui neam şi că ea nu e privilegiul exclusiv al unei hoarde asiatice, înfiptă în inima Europei şi halucinată de hiperbola unui ifos utopic, în disproporţie comică cu forţa reală, foarte redusă, pe care o reprezintă. In raport cu ifosul ei paradoxal, conştiinţa perenităţii româneşti în Ardeal, cu nimbul ei de romanitate imperială, făcea şi mai adânc simţită durerea strâmbătăţii, care ameninţa cu schilodirea fiinţa neamului nostru de peste Munte.

Sufletul lui Octavian Goga se ridică din afunzimile acestui mit de aur al strămoşilor:

Că sunt din neam împărătesc

Din ţară ’ndepărtată,

Că tot pământul rotogol

Era al lor odată.

    Răsună în versul lui toată lamura doctrinei istorice şi filo­logice a latiniştilor.

Sentimentul specific ardelenesc, născut din condiţiunile po­litice cunoscute, nu e un sentiment de robi cu soarta pecetluită ci de stăpâni oprimaţi în propria lor casă. Robii destinaţi robiei îşi îndură soarta fără murmur. Stăpânii oprimaţi, dim­potrivă, îşi plâng durerea şi se răzvrătesc. Dacă doinele Ar­dealului sunt fluvii de jale, istoria lui e un vârtej de viforoase răzvrătiri. Acest Ardeal cu amândouă înfăţişările lui de umbră şi de flacără, trăieşte tot în poezia lui Octavian Goga. Personalitatea lui lirică e o împletire neîntreruptă de plâns şi de revoltă. Am putea spune fără greş că sentimentul specific ardelenesc îi impune însăşi tehnica poetică. Aproape fiecare bucată, tăiată magistral din această substanţă colectivă, e o alternanţă de tonuri minore şi de tonuri majore, în care plânsul pătimirii se rezolvă în răzvrătirea stăpânilor loviţi. Niciunul din poeţii noştri nu are atâta potop de „lacrimi” în versurile lui, dar niciunul atâta pornire băr­bătească de răzbunare. Doinele plâng, mamele şi feciorii plâng, codrul plânge, câmpia înrourată plânge, până şi fluturii se sfiesc de abureala plânsului acestuia împrăştiat în tot Ardealul; Oltul, Mureşul şi Crişurile sunt valuri de lacrimi; cântecul care se ridică din ţară până în pragul cerului e un plâns în stare să-l înduioşeze pe Cel-de-Sus cu o lacrimă de foc:

Blând zâmbire-ar Milostivul,

Iar din geana lui de-argint

Lacrim’ar cădea ’n adâncul

Norilor de mărgărint.

Ni s’ar stinge-atunci necazul

Ce de mult ne petrecea:

Intre stelele de pază

Am avea si noi o stea !

Plânsul acesta însă scrâşneşte în truda plugurilor, în truda sapei care nu-şi prăşeşte moşia ei şi în truda coasei care, ca în mâna legionarilor lui Avram Iancu, nu e sortită să cosească numai iarbă. Dela jelanie până la revoltă nu e decât distanta unui vers sau a unei răsuciri de suflet, ce nu stie să se dea bătut. Toată acea pleiadă de moşnegi, cari năvălesc mustrători în singurătatea înaltă a poetului, toţi acei dascăli şi dăscăliţe şi apostoli cucernici ai satului, sunt încarnările simbolice ale unei tradiţii împărăteşti; în rostul lor răsună glasul profetic al unui popor de falnici stăpâni, ofensaţi în ţara lor timp de o mie de ani.

Ci 'n pacea obidirii voastre,

Ca ’ntr'un întins adânc de mare,

Trăieşte înfricoşatul vifor

Al vremilor răzbunătoare.

In literatura noastră, fizionomia lirică a lui Octavian Goga se defineşte aparte, între buciumul adânc şi fără leac al elegiei lui Eminescu si între trâmbita eroică a lui George Cosbuc.

Având afinităţi cu amândouă aceste mărimi supreme ale ge­niului nostru poetic, cântecul lui Octavian Goga, greu de sentimentul specific al Ardealului, e o elegie eroică.

Nu pare lipsit de interes să ne referim la un fenomen literar din Europa Centrală, care a trecut neobservat până acum, —un fenomen înainte-mergător al războiului mondial, prin care s’a prăbuşit conglomeratul austro-ungar. Fericitul dezastru al imperiului habsburgic a fost presimţit de trei poeţi contemporani, ridicaţi din sânul a trei neamuri felurite. Unul e Petru Bezruc, poetul ceh al Cântecelor sileziene, altul e Andrei Ady al Ungurilor, iar cellalt Octavian Goga. Câte trei sunt proorocii cataclismului nădăjduit ieri de toate po­poarele siluite din Europa Centrală. In poeziile sale de epocal răsunet, potrivite pe ritmurile populare ceheşti, Petru BezruS condensează o ură ce merge până la sălbăticie şi la şuierul gloanţelor răzbunătoare. E un socialism naţional, cântat pe seama oropsiţilor mineri ai Boemiei împotriva « domnilor şi patronilor » de neam străin. In poezia lui Andrei Ady, pre­simţirea prăbuşirii imperiului habsburgic nu se manifestă cu bucuria cruntă a lui Petru BezruS, ci cu groaza de izolarea şi singurătatea Ungariei. Căci Ungaria n’a avut o existenţă politică prin sine însăşi; ifosul ei împotriva naţionalităţilor s’a exercitat la umbra pajurei vieneze cu două capete. In preajma dezastrului, Ady e înspăimântat de răzbunarea po­poarelor oprimate de Ungaria, şi cu convingerea unui socialist le chiamă zadarnic la un vag ideal de viaţă nouă, mustrând amarnic necugetatul şovinism maghiar.

Pe lângă presimţirea sfârşitului inevitabil al opresiunii austro-ungare, Octavian Goga are comun cu aceşti poeţi nota socială, fără socialism însă, şi nota naţională. Setea de răz­bunare nare la el cruzimea lui Petru BezruS, ci nobleţea, pe care i-o cunoaştem, a firii noastre româneşti. Socialismul vag al lui Ady îl lasă rece; la chemările de înfrăţire ale poetului maghiar, Octavian Goga răspunde cu năpraznica voinţă a unirii Ardealului cu Ţara mamă. Posedat de adevărul libertăţii româneşti, Goga luptă în vers şi proză deopotrivă pentru « principiul izolării noastre politice şi sociale de Unguri», — cum singur mărturiseşte. Iar în altă parte: « Suntem atât de îndărătniciţi în această convingere a noastră încât ne socotim datori ca şi arta, această însetare a sufletului după frumos, s’o supunem şi s’o îngrădim în marginile vremelnice ale du­rerilor de azi». Dar această artă a lui, care ţâşneşte din taina fără măsură a instinctului rasei, se ridică până pe culmile unde poetul încetează să fie numai poet pentru a se învesti cu menirea unui apostol şi a unui prooroc.

Orice artă care izbuteşte să plăsmuiască, dintolo de mi­zeria realităţii, icoana ideală a existenţei e un apostolat; şi orice artă absorbită în funcţie naţională se preface în prooro­cire a destinului.

Domnule Preşedinte,

Domnilor Colegi,

Proorocii nu sunt oamenii cei mai fericiţi de pe pământ. Menirea lor e să se sfăşie de durerile altora. Octavian Goga părea să fie fericit cu flacăra profeţiei consumată în triumful românismului din anul Domnului l9l8. îşi văzuse visul cu ochii, şi strofele lui puteau să intre glorioase pe sub arcadele istoriei literare. Dar destinul, pentru multele noastre păcate, a voit altfel. Moartea fulgerătoare a poetului, venită parcă pentru a-l feri să vadă catastrofa naţională ce se apropia, scoate iarăşi din istoria literară această poezie ca să ne înve­nineze din nou sufletul cu amara ei frumuseţe şi cu tragicul ei adevăr.

Ca să-i pot face acest nevrednic elogiu, i-am luat cărţile şi m’am dus să le recitesc într’un oraş de peste Munte, nu departe de linia, ce spintecă azi în două pieptul Ardealului. Se poate spune că vreuna din aceste jumătăţi e fericită, când un ochiu plânge dincolo, de chinul înstrăinării, iar altul plânge dincoace după cea pierdută?

Am deschis cartea în neştire şi am citit:

M’a dăruit c’o mână soarta, dar m’a furat cu ceialaltă...

Mi s’a părut că însuşi poetul rosteşte versul. Nu mai era glasul lui sonor, atât de familiar nouă tuturor, ci o şoaptă misterioasă, stinsă în nemărginită părere de rău, din altă lume. Şi era în sfintele sărbători ale Paştilor cu învierea cerească peste tânguirea noastră de azi...

Domol purcede glas de schijă

Dela clopotniţa din deal,

Să povestească lumii jalea

Înstrăinatului Ardeal...

Gândul mi s’a dus departe, acolo unde pasul nu-l mai poate urma, pe şoldul de stâncă din Bihor, unde doarme somn fără odihnă sufletul lui Octavian Goga. In groapa sin­guratică dela Ciucea, zace proorocul care a scris Cântece fără ţară. Atunci când le-a făcut, eram în pragul războiului de întregire, şi ele păreau îndemnuri de prisos către o lume ce sta cu braţul încleştat pe arme. Cine şi-ar fi putut închipui că aceste Cântece fără ţară aveau să cuprindă cândva gro­zăvia ce sdrobeste azi milioane de inimi româneşti? Fantoma proorocului se ridică uriaşă pe piedestalul Muntelui părăsit şi glasu-i ne trimite mustrarea mai amarnică decât moartea:

Azi simt cum noaptea se coboară

Pe dimineaţa mea de ieri,

Cum cântul meu se înfăşoară

In giulgiul veşnicei tăceri...

Şi printre voi îmi duc povara

Stropit de râs şi de noroi,

Căci vai de cine-şi pierde ţara

Ca să şi-o ceară dela voi!

Eu caut şi nu găsesc om în ţară, care să nu simtă ca o rană în inimă arsura mustrării acesteia. E glasul mormântului pri­zonier al celui care a cântat şi-a luptat pentru desrobirea întregului Ardeal. (încheierea cuvântării)

P2