De-ale lui Zoscenko (51)

Trei inimi

Îngăduiţi-mi să vă relatez următoarea întîmplare din cale-afară de amuzantă.

Un inginer din Leningrad îşi iubea nespus de mult soţia. Adică, la drept vorbind, persoana ei îl cam lăsa rece, dar atunci cînd ea l-a părăsit, inginerul a căzut pradă unei iubiri înflăcărate. Uneori aşa se întîmplă cu bărbaţii.

Ea, însă, nu prea ţinea la el. Aşa că, aflîndu-se astă-vară în sud, într-o staţiune de pe litoralul Mării Negre, s-a lăsat cu prea multă uşurinţă antrenată într-o aventură cu un pictor.

  Aflînd întîmplător de toate astea, soţul s-a fă­cut foc. Şi atunci cînd ea s-a întors acasă, în loc să se despartă sau să se împace, el a început să-i facă scene de gelozie, ofensînd-o zilnic cu tot fe­lul de observaţii grosolane şi muşcătoare pe seama flirturilor din staţiunile de odihnă şi aşa mai departe.

Ea nu avea serviciu, cu toate acestea s-a hotărît să-l părăsească.

Aşa că într-o bună zi, cînd soţul s-a dus la slujbă, ea, voind să evite explicaţiile de prisos şi scenele dramatice, şi-a luat valiza cu hainele şi s-a dus la o prietenă, cu gînd să stea la ea pînă şi-o găsi un serviciu şi o cameră.

În aceeaşi zi s-a întîlnit cu pictorul ei şi i-a spus în ce situaţie se află.

Dar maestrul penelului, aflînd că ea şi-a pără­sit soţul, a tratat-o cît se poate de rece, ca să nu zic mai mult. Ba chiar a avut neobrăzarea să spună că în sud omul e stăpînit de unele sentimente, iar în nord de altele, şi că într-o staţiune balneară totul e de cinci ori mai interesant decît în împrejurări normale.

Nu s-au certat, dar s-au despărţit cu o răceală cum nici că se mai poate.

Între timp, soţul, aflînd că ea a plecat de-acasă cu valiza, s-a întristat amarnic. Abia acum a în­ţeles el cît de mult o iubea.

A dat pe la toate rudele ei şi pe la toate ca­sele unde credea că s-ar putea să se afle ea, dar n-a găsit-o nicăieri.

Din desperare, soţul a căzut în melancolie şi voia chiar să se spînzure, ceea ce i-a şi adus la cunoştinţă, într-o discuţie particulară, chiriaşului principal.

Preşedintele comitetului de locatari, îngrijorat de soarta acestui chiriaş, s-a grăbit să-i facă o vizită, ca să-l împiedice de a face pasul fatal.

Preşedintele i-a zis aşa:

 — În întrecerea pentru cele mai bune locuinţe, casa noastră se situează pe primul loc în raion. Ne-ar părea tare rău dacă din partea dumitale s-ar întîmpla ceva acum. Şi dacă ai cît de cît simţ obştesc, cred că ai putea să renunţi la ceea ce ţi-ai pus în gînd.

Văzînd că apelul civic nu l-a afectat cîtuşi de puţin pe inginer, preşedintele i-a spus:

— Dumneata trăieşti închistat în lumea du­mitale spirituală şi de aceea suferi cumplit. Ca să te mai reeduce cineva, trebuie să aibă mare răb­dare. Dacă vrei, am să mă ocup eu de dumneata. Dar pînă atunci îţi dau un sfat: dă un anunţ la ziar (mă rog, cum se scrie în cazuri din astea): te iubesc şi nu te pot uita, revino, sunt al tău, eşti a mea, şi aşa mai departe. Ea o să citească anun­ţul şi o să vină neapărat, pentru că inima femeii nu poate rămîne insensibilă la glasul presei.

Acest sfat a găsit cel mai viu răsunet în sufle­tul sfîşiat al inginerului, care a dat într-adevăr un astfel de anunţ, printre cupoane de stofe şi bi­ciclete: „Marusia, revino, te-am iertat”. La această frază clasică a mai adăugat cîteva rînduri despre suferinţele sale, dar aceste rînduri au fost şterse la biroul de publicitate, pentru că, ştiţi, ieşea ceva din cale-afară de plîngăreţ şi distona cu stilul general al anunţurilor.

Pentru acest anunţ inginerul a plătit treizeci şi cinci de ruble. Dar după ce-a dat banii, a obser­vat data şi s-a îngrozit constatînd că anunţul lui va apărea abia peste cincisprezece zile.

Mînios, a încercat să explice că el nu vinde o bicicletă şi că nu poate să aştepte aşa de mult. Din respect pentru durerea lui, cei de la biroul de publicitate i-au mai redus patru zile, urmînd ca anunţul să apară la 1 august.

Dar a doua zi după ce a fost depus anunţul, soţia lui s-a prezentat la comitetul de locatari pentru a-şi face mutaţia de ieşire. Acolo a avut el fericirea s-o vadă şi să aibă cu ea o explicaţie.

I-a spus aşa, de faţă cu administraţia:

— Timp de şapte ani m-am ţinut tare şi n-am vrut în ruptul capului s-o primesc pe stimata dumitale mamă în camera de trecere, dar dacă te întorci la mine, cred c-am s-o primesc.

Ea a promis că se întoarce, dar voia ca soţul să-l primească în spaţiu şi pe fratele ei. El însă n-a cedat şi s-a declarat gata s-o primească numai pe mama, care, după numai cîteva ore, s-a şi mu­tat în casă.

Două sau trei zile totul a mers foarte bine. Pe urmă însă, soţia a făcut imprudenţa să se întîlnească cu portretistul ei.

Acesta, aflînd că s-a întors la soţ, s-a arătat din cale-afară de tandru şi i-a spus că sentimentele lui s-au aprins din nou ca acolo, în sud, şi că acum va suferi iarăşi din pricină că ea se află tot timpul cu soţul ei şi nu cu dînsul.

Toată seara au petrecut-o împreună şi au fost foarte fericiţi şi mulţumiţi.

Soţul, neliniştit de întîrzierea ei, a ieşit la poartă ca să precipite evenimentele. Aici, la poartă, l-a văzut pentru prima oară pe pictor, care venea cu nevastă-sa de braţ.

Şi au reînceput dramele familiale, încă şi mai cumplite, şi mai gălăgioase ca înainte, pentru că mama ei, măcar că avea şaizeci şi cinci de ani, lua acum parte activă la ele.

Atunci tînăra femeie a plecat iar de la bărbatu-su şi, aflîndu-se sub impresia declaraţiilor înflăcărate ce i le făcuse pictorul, s-a înfăţişat la el, ca să rămînă, dac-o vrea, la dînsul.

Dar portretistul nu s-a arătat cine ştie ce încîntat, spunînd că el e un om nestatornic, că azi i se pare una, iar mîine — alta, şi că una e dra­gostea, şi altceva căsătoria, şi că el ar vrea să chibzuiască cel puţin o jumătate de an asupra acestui pas mai înainte de a lua vreo hotărîre.

Atunci ea s-a certat cu pictorul şi s-a dus la prietena ei, care i-a şi găsit în scurtă vreme un serviciu la spitalul de psihiatrie.

Între timp, soţul ei, după ce a suferit cîteva zile, s-a consolat în chip surprinzător, întîlnind din întîmplare o prietenă din copilărie.

Şi mai înainte se iscase un oarecare simţămînt între ei doi, dar acum, fiind singur, bărbatul a simţit o mare simpatie faţă de dînsa şi i-a pro­pus să se mute la el.

Ea era bucuroasă, pentru că venise abia de curînd de la Rostov şi încă nu-şi făcuse rost de locuinţă.

Ce mai la deal, la vale, exact după unsprezece zile a apărut anunţul fatidic.

Soţul, uitînd de anunţ, a trecut cu vederea ziua aceasta. Dar soţia lui, stînd şi măcinîndu-şi alea­nul la prietena ei, a dat taman bine de acest apel, care a surprins-o şi a bucurat-o grozav.

„Totuşi mă iubeşte mult — şi-a zis ea. În fie­care din aceste rînduri desluşesc suferinţa lui cumplită. Am să mă întorc la dînsul, pentru că pictorul e un neobrăzat, şi eu însămi sînt de vină că am privit cu atîta uşurinţă un flirt de la băi.”

Nu-i vom plictisi pe cititori cu alte descrieri. Vom spune numai că apariţia soţiei cu ziarul în mînă a fost ceva ca explozia unei bombe.

Soţul, bîiguind nu ştiu ce şi tot alergînd de la o femeie la alta, n-a putut să dea nici o explicaţie cît de cît satisfăcătoare.

Soţia i-a zis cu dispreţ în glas că dacă nu era anunţul, ea n-ar fi trecut pragul acestui sălaş mic-burghez. Prietena din Rostov a izbucnit în plîns şi a zis că ea nu e cîtuşi de puţin dispusă să-i lipească la loc, cu prezenţa ei, inima zdrobită şi că dacă el a dat la ziar un anunţ atît de pate­tic, dîndu-şi în vileag simţămintele în faţa între­gii lumi, era de aşteptat ca anunţul să-şi facă în vreun fel efectul.

Aşa că amîndouă femeile, sărutîndu-se ca două bune prietene, l-au părăsit pe inginer, cu gînd să nu se mai întoarcă la el niciodată.

Aflînd de la inginer că iar e bucluc în casă, preşedintele comitetului de locatari i-a spus:

— Casa noastră excelează în toate privinţele. A ieşit pe primul loc în întrecere. Reparaţiile s-au făcut la timp. În rîndurile locatarilor domneşte o unanimitate deplină în toate problemele de bază. Şi numai dumneata ne tulburi viaţa noastră tih­nită cu tot soiul de nimicuri. Du-te acasă şi fă ce ştii. Ca să te mai reeduce cineva, trebuie mai întîi să-şi iasă din minţi.

Rămas cu mama-soacră, inginerul a căzut pradă disperării şi nu se ştie cum s-ar fi sfîrşit toată tărăşenia asta, dacă seara nu s-ar fi întors la el prietena din Rostov, arătînd în felul acesta că inima ei nu se împietrise chiar aşa ca aceea a soţiei.

E adevărat că a doua zi a vrut să se întoarcă şi soţia, dar aflînd de la maică-sa că aia din Rostov i-a luat-o înainte, a rămas la prietena ei.

Curînd după aceea, soţia s-a consacrat cu to­tul muncii de la spital şi nu de mult s-a căsăto­rit cu un medic psihiatru de acolo. Şi acum e foarte mulţumită şi fericită.

Pictorul, aflînd de fericirea ei, a felicitat-o din toată inima la început de viaţă nouă şi, suspinînd tandru, i-a cerut permisiunea de a o vizita mai des.

Pe scurt, după atîtea zdruncinături, cele trei inimi s-au liniştit de-a binelea.

Cît despre cea de-a patra inimă, a pictoru­lui, e de presupus că ea nici n-a participat la povestea noastră adevărată despre consecinţele nefaste ale flirturilor de la băi.

   Cît priveşte anunţurile, încetineala din acest sector nu corespunde de loc cerinţelor vieţii. În direcţia asta trebuie lucrat cel puţin de şase ori mai repede.