Din spatele portii negre (1)

In anul 1918, acuzat de tradare pentru ca scrisese in niste ziare ale nemtilor ocupanti, Tudor Arghezi a fost bagat la zdup, mai precis la inchisoarea Vacaresti, unde a avut prilejul sa cunoasca mai indeaproape decat omul obisnuit diverse bube, mucegaiuri si noroi(uri). A stat acolo aproape un an si a intalnit o multime de lume buna. Dupa 11 ani, in 1930, a scos un volum intitulat "Poarta Neagra" in care deapana amintiri de dupa gratii. In 1931 a aparut varianta in versuri a "Portii Negre", sub titlul "Flori de mucegai". 

Volumul din 1930 se deschide cu un "Preludiu", in care Arghezi face un portret de zile mari al Bucurestilor.. Cititi si intrebati-va daca multe s-au schimbat de atunci in capitala Romaniei.

Preludiu

Oraşule, pe care te iubesc, ce-ai să aduci tu ţărilor unite laolaltă sub putredul tău prestigiu? Ce-ai să dai tu milioanelor de oa­meni, care vin la tine ca la o cetate sfântă? Ce miruri porţi în mâinile tale de noroi, ca să le ungi sufletul şi să li-l întăreşti?

Din închisoarea de unde te privesc peste cântecul broaştelor din smârcurile ce mă des­part de tine, îmi dau seama, oraşul meu de reverie şi de suferinţă, că tu n-ai avut ce face cu mine, că nu ţi-a păsat de inima mea, că nădejdiile mele te-au ofensat.

Am fost în tine un locuitor supărător şi m-ai trimis între puşti, cu ordinul ca să mă gândesc la trecutul meu ca la o greşală şi la visurile mele ce te priveau, ca la o crimă. M-ai zidit aci, unde-ţi trimiţi escrocii, hoţii de buzunare, spărgătorii şi bandiţii, lângă cimitirul unde-ţi trimiţi dricurile ca nişte caleşti de mireasă, în vecinătatea casei unde-ţi trimiţi nebunii; m-ai zidit în regiunea ta de­şartă, în infernul tău, ale cărui munci le-ai învecinat cu o pustietate.

Trecutul meu, ascultă, nu am să mi-l tăgăduiesc, nici după ce un tribunal de popi m-a osândit pentru ceruri, nici după ce o poruncă m-a pedepsit pentru oameni, nici după ce furia putregaiurilor tale s-a răscolit, ca să-mi aducă în şoaptele sufletului cuvin­tele de părere de rău. Au putut cei de o seamă cu mine, lucrători şi canoniţi ai ideii, să se lepede de prizonierul tău, să-l alunge dintre dânşii, să-l blesteme şi să-l bârfească; oraş al încercării şi al neputinţei, insulă de liliac şi de mătrăgună, baltă stătătoare a purulenţei, în care se îneacă din zbor şi se fac leşuri toate păsările ce vin tinere pe deasupra apelor şi de printre munţi. Cloacă de nenufari.

Dar mă gândesc la viaţa ta, capitală a unei ţări întinse, prin care trec astăzi, pe mijloc, Alpii şi şerpii mari ai norilor negri. Cum te înfăţişezi tu astăzi, când fruntariile s-au depărtat şi holdele noastre ating răsăritul, amurgite de apus? Ce suflet şi ce pu­teri aşezi tu la temelie? Ce sânge bate în vintrele tale?

Mă adâncesc în tine şi caut, cetate cu gloată numeroasă, o elită care să-ţi dea dreptul să te mândreşti că din tine a purces în cele patru unghiuri ale lumii cântecul de adunare laolaltă a întregii odrasle. Tu ai vorbit cu înlesnire toate limbile drumeţilor şi te-ai supus obiceiurilor lor, trecând de la unele la celalte, ca de la o zi la ziua viitoare, încălţându-ţi simţirea cu cizmele sau cu pan­tofii celui mai de curând sosit. Sufletul tău e ca bucătăria ta: toţi i-au lăsat câte ceva, halvaua şi stridiile, porcul si fazanul, sarmalele şi pateul, Mavrocordat şi Paul Verlaine, mastica şi şampania «gout americain», tutunul turcesc şi marylandul, papucii sultanei şi tocul Louis XV.

Ai hipodrom ca Londra şi Parisul, bătaie de flori ca Nissa, rulete ca Monte-Carlo, mo­diste pariziene, croitori englezi, băcani greci, grădinari bulgari, misiţi armeni şi evrei, ai cluburi şi tripouri, automobile, covoare persane, dancinguri şi varieteuri; ai o Academie a la Richelieu.

Dar n-ai avut niciodată niciun sfânt şi nici un scelerat strălucit. Şi tu n-ai dat nici pe Eminescu nici pe Anton Pann, nici pe Creangă nici pe Veniamin Kostachi, nici pe Cantemir, nici pe Kogălniceanu. Tu n-ai putut să dai un Domnitor.

Ai o bibliotecă închisă cititorilor, pentru şoareci. Ai câteva sute de biserici în care cântă greierii de vecernii. Ai arhierei, ne­gustori de acatiste şi de cadavre, ai episcopi care fac negustoreselor măritate copii şi vă­duvelor lepădături. Ai profesori fără stu­denţi şi studenţi fără profesori şi ai mulţi copii fără tată.

Ai restaurante, hoteluri şi o sumedenie de case închise.

Nu voi exagera nimic, oraşul meu iubit şi ticălos, de o ticăloşie minusculă. Mă voi duce însă din casă-n casă, în toate casele tale mari, din club în club, din local în local, şi voi spune ce am văzut. Voi însemna cu o cruce mesele numeroase la care mănâncă doi domni şi o doamnă elegantă. Unul din ei e soţul doamnei şi celălalt e însoţitorul, care plăteşte restaurantul, teatrul, chiria, bijuteriile şi echipajul nobilei căsnicii fără descendenţă. Soţul consumă mulţumit şi în vreme ce pierde la cărţi, însoţitorul îi dis­trează perechea într-un alcov împrumutat. Voi face iarăşi un cârd deosebit din soţii bătrâni, dregători în societate, care întreţin pe cheltuiala lor vigorile tinerilor insepara­bili, prepuşi la egalizarea temperamentului soţiei tinere şi luxoase.

O, Metropolă! Ziua nimeni nu stă acasă şi noaptea nimeni nu-i în casa lui. Fiecare bărbat îndulceşte singurătatea voită a femeii prietenului său şi femeile, adunate în casele cu perdelele groase, slujesc ritului tău pentru bani. Îmi este neuitată sinuciderea acelui bărbat frumos şi de-o construcţie fizică uriaşă, care ascuns cu viţiile lui într-un apartament cu tripoul în faţă şi cu camerele spre curte, a dezmierdat fără să ştie trupul fiicei lui, plecată la şcoală. Urîtul te alunga totdeauna într-altă parte, nomad. Medicul, omul de ştiinţă, omul politic, avocatul, inginerul, pro­fesorul, îşi lasă vatra goală şi nevestele lor îşi lasă întâmplătorii copii pe seama unguroaicei.

Cu ştirea soţului, femeia unui factor în­semnat vilegiatureaza în societatea unui şef de partid, care va îmmulţi onorurile cuvenite soţului. Cu ştirea soţiei, bărbatul se bucură de graţiile servitoarei. Începătorul se înru­deşte noaptea cu femeia şefului său. Băr­batul divorţează de nevastă şi se căsăto­reşte cu sora ei, cu care a concubinat, unind într’un acoperământ, ca fii ai lui, pe verii născuţi din încăierarea cu un singur mascul, a două surori — şi-i cea mai înaltă culme de cavalerism şi moralitate la care poate ajunge unul din cetăţenii tăi aleşi. Căci de obicei nu se simte nevoie nici de primul divorţ nici de a doua căsătorie, idila merge paralel.

S-au văzut în tine învăţaţi măsluind căr­ţile, ca să poată sustrage zestrea proaspătă a unui partener şi apărători împărţind cu hoţul, drept onorariu juridic, bocceaua cu lucruri furate.,

Mănâncă porceşte scumpa mea cetate şi te împreună ca muştele şi gândacii, din zbor sau între molozuri.

Şeful familiei deboşează pe verişoară, pe soacră, pe mătuşă, pe cumnată, pe nepoată. Mă duc la un cunoscut si dacă nu-i iau soţia, mă provoacă ea să încerc. Vine prietenul la mine şi-mi acostează nevasta, după ce desbrăcându-se de blană, a frecat cu spinarea ţâţele servitoarei. Il primeşti bine şi el se crede pensionarul autorizat al bunurilor în­tregii familii. Unchiul se informează la ne­poată de câte ori e strânsă în braţe în timpul unei nopţi şi acest unchi s-a întâmplat să fie şi Mitropolit.

Când se întrunesc la ceai în saloanele tale, soţiile cetăţenilor tăi distinşi comentează forma, lungimea şi elasticitatea unui atribut la persoanele încercate, după cum bărbaţii fac, în colţul lor, confidenţe asupra facultăţi­lor secrete ale doamnelor măritate, din ve­cinătatea canapelelor pe care fumează agale.

Ceea ce mă revoltă la spectacolul tău ne­ruşinat, de universală şi neîncetată streche, nu e în primul rând tinereţea care se iro­seşte pe canal, creşterea copiilor, nelepădaţi la timp în casele tale bogate, căci toate acestea le plăteşti cu bătrâneţea precoce şi cu putregaiul. Mă revoltă consimţirea gene­rală şi liniştea normală a monstruosului tău coit. Nicio dramă, nicio tragedie nu izbucneşte din smârcul în care zeci de mii de broaşte zac încălecate.

Mă revoltă că nici măcar cuvântul «înşe­lăciune» nu caracterizează starea de priapism desgustător a cetăţenilor tăi. Mă revoltă lipsa de pasiune, absenţa dragostei, absenţa inimii, a curajului şi a primejdiei din actele elitei tale presupuse. Soţiile nu-şi ucid bărbaţii, bărbaţii nu-şi ridică din pă­mânt coarnele ca să-şi împungă adversarul, fetele seduse nu-şi răpun seducătorul. Urăsc în tine indiferenţa care devine o carieră, urăsc în tine sfatul şi tactul prudenţei. Fata sedusă şi cu averi îşi găseşte întotdeauna bărbatul care să-i dea în schimbul traiului comod şi al evoluţiei sociale, condusă de legăturile alianţei, numele lui, tot aşa după cum fetele slute, cocoşate, foanfe şi cu al­beaţă îşi găsesc arhitecţii, medicii şi pro­fesorii de care au trebuinţă.

Urăsc în tine tiparul după care situaţiile cele mai complicate şi mai scârnave se aranjează fără morţi, ca o afacere între moşte­nitori libidinoşi. Urăsc în tine, oraş care făgăduiai reveriei mele trepte de ascensiune fără sfârşit, identificarea sufletelor cu banul abject. Pasiunile tale sunt microscopice, ne­bunia ta e cunoscută numai în forma pa­raliziei generale, sângele tău e păstrat cu îngrijire.

Asasinatele tale apar în forma minoră a pungăşiei prudente. Morţii tăi mor de in­digestie sau de cantaridă, niciodată de un vârtej de patimi, de o răscoală de suflet, de o vijelie. Şi după cum năzuinţele se li­niştesc cu un scaun în Parlament şi cu o sinecură, avânturile tale amoroase sfârşesc printr-o socoteală cuminte. Eşti o capitală care deteşti toate excesele, şi în cutezanţă, şi în răutate, şi în revendicare, şi în bunătate. Eşti un oraş cu măsură, un oraş intermediar, un oraş samsar. Nu crezi în nimic, nu nădăjduieşti nimic.

In plină tragedie istorică bărbaţii tăi de seamă, bătrâni şi gârbovi, se căsătoresc vlă­guiţi cu femei tinere, cari ştiu că vor apar­ţine altora. Când trupul nu mai ajută pe marii tăi cetăţeni, sufletul lor nici atunci nu se vindecă de luxură. Obsedat de lubri­citate, el a luat forma, încă demult, a unui singur organ.

Pentru simţirea ta degradată, o, cetatea mea, când se va cutremura pământul, ca să te doboare şi să te învieze pură, ca pe Lazăr, în tinereţea, naivitatea şi lumina pe care le merită ţărâna ta binecuvântată?