Doua povesti surori ale lui André Gide (14)

Scoala femeilor (n)

                                                                                                               16   iulie.

Genevieve nu-şi iubeşte tatăl. Cum de mi-a trebuit atîta vreme pînă să-mi dau seama? La drept vorbind, în ultimul timp nu m-am prea ocupat de Genevieve. Toată grija mea a fost Gustave, căci starea sănătăţii lui cerea să-i fiu mereu în preajmă. Recunosc însă că mă simţeam mai atrasă de el decît de Genevieve, căci, ca şi Robert, fiul meu ştie să se facă iubit. Regăsesc în el tot ceea ce m-a fermecat altădată atît de mult la Robert, tot ceea ce m-a dezamăgit mai apoi atît de crunt. Pe Ge­nevieve o credeam cu totul absorbită de învăţătură şi, ca atare, indiferentă la tot ceea ce se întîmplă în jur. Mă întreb acum dacă am procedat bine încurajînd-o să stu­dieze. Am avut mai adineauri cu ea o convorbire îngro­zitoare, în cursul căreia am priceput că, dintre toţi, ea e fiinţa cu care mă pot într-adevăr înţelege, dîndu-mi în acelaşi timp seama de ce nu vreau ca această înţele­gere să ia fiinţă. 

      Mi-e frică să nu descopăr în Genevieve propriile mele gînduri, dar mult mai îndrăzneţe decît ale mele, atît de îndrăzneţe încît mă înspăimîntă. Toată ne­liniştea, toate îndoielile care m-au încercat uneori le văd în fata mea cristalizate în negaţii sfidătoare. Nu, nu vreau să recunosc gîndurile mele în vorbele ei. Nu pot ac­cepta s-o aud vorbind despre taică-său cu atîta lipsă de respect. Cînd am încercat să-i arăt că ar trebui s-o mustre conştiinţa, mi-a spus: „Da ce, parcă tu îl iei în serios!“ Mi-a aruncat drept în faţă aceste cuvinte atît de brutal încît n-am găsit nimic să-i răspund. Simţeam că mă roşesc din cap pînă în picioare şi că nu-i puteam ascunde fetei tulburarea mea. Mi-a declarat îndată după aceea că, întrucît o priveşte, ea nu poate admite căsăto­ria, dacă acest act îi dă soţului anumite prerogative şi că ea una nu va consimţi niciodată să se supună voinţei bărbatului, fiind hotărîtă să nu devină decît asociata, tovarăşa celui de care se va îndrăgosti, şi că, poate, ar face chiar mai bine să nu se mărite deloc. Experienţa pe care-o făcusem eu îi deschisese ochii, arătîndu-i de ce anume va trebui să se ferească în viitor. Pe de altă parte, nu ştia cum să-mi mulţumească pentru că-i dădusem posibilitatea să înveţe carte. Ca atare putea acum să ne judece în cunoştinţă de cauză, să trăiască cum crede de cuviinţă, să nu-şi lege viaţa de cea a unui om care să fie mai prejos de ea.

In timp ce Genevieve vorbea, tot plimbîndu-se în­coace şi încolo prin odaie, eu rămăsesem nemişcată în fotoliul meu, copleşită de cinismul spuselor ei. Am ru­gat-o să vorbească mai încet, temîndu-mă să n-o audă taică-său.

—     Şi ce dacă ne aude... Tot ce ţi-am spus ţie sunt gata să-i spun şi lui; dacă vrei poţi să-i spui chiar tu. Ai face chiar foarte bine să-i spui. Spune-i, zău, spune-i.

Mi s-a părut că-şi ieşise cu totul din fire; am plecat din odaia ei. N-au trecut decît cîteva ceasuri de cînd s-a întîmplat asta...

                                                                                                              17    iulie.

Da, toate astea s-au petrecut ieri înainte de cină. Fără îndoială că Genevieve a fost impresionată de tristeţea pe care n-am putut-o ascunde tot timpul mesei. Seara, tîrziu, a venit la mine în odaie. S-a aruncat în braţele mele, cum făcea cînd era mică. Mă mîngîia şi mă săruta ca altădată, cu atîta dragoste încît mi-au dat lacrimile.

— Măicuţă dragă, te-am mîhnit tare de tot. Să nu fii supărată pe mine. Vezi tu, faţă de tine nici nu pot şi nici nu vreau să mint. Ştiu că tu eşti în stare să mă în­ţelegi, şi eu te înţeleg poate mai bine decît ai vrea. Trebuie să stăm mai mult de vorbă. Datorită ţie am în­văţat să judec unele lucruri la care tu nu îndrăzneşti să cugeţi nici în sinea ta, lucruri pe care tu mai crezi că le preţuieşti încă, lucruri în care eu ştiu bine că nu mai cred defel.

Tăceam, neîndrăznind s-o întreb la ce lucruri anume se gîndea vorbindu-mi astfel, cînd, fără de veste, m-a întrebat dacă din cauza ei şi a lui Gustave rămăsesem credincioasă tatălui lor, „căci n-am nici o umbră de îndoială că i-ai fost credincioasă", a adăugat Genevieve uitîndu-se ţintă la mine, cum te uiţi la un copil pe care-l dojeneşti. Oricît de monstruoasă mi se părea această răs­turnare de roluri, am răspuns că ideea de a-mi înşela bărbatul nu mi-a trecut niciodată prin minte; fiica mea mi-a spus că ştia foarte bine că-l iubisem pe Burgweilsdorf.

—     Se prea poate, dar fără ştirea mea, i-am răspuns aspru.

—     Poate că n-ai vrut să-ţi mărturiseşti asta nici ţie însăţi, dar el ştia, pun mîna în foc.

M-am ridicat în picioare, hotărîtă să plec din odaie, dacă ar fi continuat să-mi vorbească pe tonul acela; ho­tărîtă în orice caz să nu-i mai răspund. S-a aşternut o tăcere care a durat destul de mult şi m-am aşezat iar, sau, mai bine zis, m-am prăvălit în alt fotoliu, căci eram la capătul puterilor. Genevieve mi s-a aruncat din nou în braţe, s-a aşezat pe genunchii mei şi, mai plină de drăgălăşenie decît înainte, mi-a spus:

—     Dar, măicuţă dragă, de ce nu înţelegi că eu nu consider asta o vină.

Am tresărit auzind aceste cuvinte, şi atunci Gene­vieve m-a apucat de amîndouă mîinile, ţintuindu-mă pe scaun şi rîzînd, ca şi cum, întovărăşite de rîsul ei ştren­găresc, cuvintele ar fi putut să pară mai puţin necu­viincioase şi mai puţin brutale.

—     Aş vrea numai să ştiu dacă, întrucît te priveşte, a trebuit să faci un sacrificiu

Devenise din nou foarte serioasă. La rîndul meu, mă străduiam să nu las să mi se citească nimic pe faţă. Ge­nevieve a priceput că nu aveam să-i mai răspund, aşa că a reluat:

—     Ce frumos roman aş putea scrie sub dictarea ta! Ar putea fi intitulat Datoriile unei marne sau jertfa inutilă.

Şi văzînd bine că n-am de gînd să-i răspund, a început să clatine uşor din cap, manifestîndu-şi astfel, pe în­delete, dezaprobarea:

—      Nu fiindcă ai devenit sclava datoriei tale... — apoi a precizat: — a unei datorii imaginare... Nu, nu, ştii bine că nu-ţi voi fi niciodată recunoscătoare pentru asta. Nu spune nu. Cred că n-aş putea să te mai iubesc dacă aş şti că am datorii faţă de tine, dacă aş simţi ca mă ţii datoare. Virtutea ta îţi aparţine; nu vreau să mă con­sider legată de tine pe acest considerent. Apoi, pe cu totul alt ton, m-a rugat: Acum spune-mi repede ceva, orice, un cuvînt măcar, pe care să mi-l pot aminti cînd voi fi singură la mine în odaie, un cuvînt măcar, ca să nu-mi pară rău că ţi-am spus toate astea.

Mă cuprinsese o tristeţe de moarte şi n-am putut face nimic altceva decît s-o sărut pe frunte.

N-am închis ochii toată noaptea. Cuvintele Genevievei răsunau în golul înfricoşător din sufletul meu. Vai, n-ar fi trebuit s-o las să vorbească. Acum nu-mi mai dau bine seama dacă vorbele pe care le rostesc în sinea mea sunt ale mele sau ale ei. Voi înceta oare vreodată să aud vocea asta, căreia i-am îngăduit să ţîşnească din adîncuri? Nu mă tem prea mult, ştiind cît sunt de laşă. Numai cu gîndul mă răzvrătesc; în pofida mea, rămîn sclava datoriei. Mă întreb mereu, zadarnic, ce altceva aş fi putut face, pe ce altă cale aş fi putut apuca; de voie de nevoie, sunt legată de Robert, de copiii mei, care sunt copiii lui Ro­bert. Caut mereu un loc în care să mă adăpostesc, dar îmi dau seama că dacă aş fi avut vreodată libertatea după care tînjesc, n-aş fi ştiut ce să fac cu ea. Şi îmi răsună în urechi ca un dangăt de moarte vorbele pe care într-o zi Genevieve mi le-a spus rîzînd:

—     Degeaba te tot străduieşti, măicuţă. Orice ai face, vei fi întotdeauna o femeie cinstită.

                                                                                                                22    iulie.

Voi nota aici gîndurile mele aşa cum îmi trec prin minte...

Doream să mă bucur de stima copiilor mei şi în do­rinţa asta mi-am găsit un reazem ca să nu mă abat din drum. Pînă şi reazemul ăsta Genevieve mi l-a răpit acum. Nu-mi mai rămîne nimic pe care să mă pot bizui. Acum nu mai am de luptat decît împotriva mea. Nimic nu mă mai ţine legată în afară de propria-mi virtute, a cărei prizonieră voi rămîne pe veci.

Dacă cel puţin aş avea ce să-i imput lui Robert! Dar nu-i găsesc nicio vină; defectele lui care mă chinuie şi-mi sunt atît de nesuferite nu mă ating direct şi n-am de ce să mă plîng, în afară doar de faptul că Robert e aşa cum e. De altfel, nicio altă dragoste nu mă stăpîneşte şi nici nu mă gîndesc să plec cu altcineva, ci numai să plec de lîngă el. Atîta aş vrea numai, să plec de lîngă el...

Dacă l-aş şti infirm, neputincios! Dacă aş simţi că nu poate trăi fără mine, poate că...

Doamne, nici n-am împlinit încă patruzeci de ani şi trebuie de pe-acum oare să renunţ la viaţă? Nu mi se va cere oare niciodată altceva decît să trăiesc în umbră, hrănindu-mă numai cu o searbădă resemnare?

Cine mi-ar putea da un sfat? Şi ce sfat mi s-ar putea da? Părinţii mei îl admiră pe Robert şi, de altfel, mă cred pe deplin fericită. De ce să le spulber iluziile? Ce pot nădăjdui adresîndu-mă lor decît o compătimire de care nu simt nicio nevoie?

Abatele Bredel e prea bătrîn ca să mă mai poată în­ţelege. Şi ce-ar mai putea adăuga faţă de cele ce mi-a spus la Arcachon, cînd m-a îndemnat să ascund faţă de copiii mei defectele lui Robert? Cuvintele lui m-au cu­fundat într-o deznădejde şi mai cumplită. De altfel, mai pot oare ascunde copiilor... Nu vreau să-i povestesc con­vorbirea mea cu Genevieve; n-aş face decît să întăresc părerea proastă pe care ştiu că preotul o are despre fiica mea; şi ştiu bine că, la primul cuvînt pe care-l va spune împotriva Genevievei, voi trece de partea ei. Fiica mea nu l-a putut niciodată suferi pe abatele Bredel şi singurul lucru pe care-am izbutit să-l obţin de la ea a fost să nu se poarte obraznic cu el.

Să vorbesc cu Marchant?... Cu el desigur m-aş putea înţelege. Poate prea bine. De aceea n-am să-i spun nimic. Şi nu mi-aş ierta niciodată vina de a tulbura feri­cirea Yvonnei. Îi sunt prea bună prietenă ca să nu-i as­cund ceea ce mă frămîntă.

Tot scriind aici, mi-a venit o idee. E poate absurdă, dar simt că pune din ce în ce mai multă stăpînire pe cugetul meu. Cel căruia trebuie să-i vorbesc este Ro­bert. Da, lui Robert şi nimănui altcuiva. Sunt ferm hotărîtă: îi voi vorbi chiar deseară.

Cap13