Eu si Gheorghiu-Dej

       La 19 martie 1965, murea Gheorghe Gheorhiu-Dej, in urma unui cancer la ficat. Intamplarea face sa am o carte despre Dej scrisa de  Gheorghe Apostol. Nu am de gand sa scriu niciun cuvant in plus despre Dej ori despre Apostol, pentru cine e interesat am pus linkuri. In schimb, o sa urc primul capitol din cartea lui Apostol, intitulata "Eu si Gheorghiu-Dej". Aceasta carte se adreseaza, dupa cum se poate vedea de la lectura primelor cateva randuri, electricienilor, din a caror tagma a rasarit Gheorghiu-Dej. Ea mai poate fi citita si de turnatori, ceferisti, grevisti, sindicalisti, artileristi si malagambisti.

Apostol cu Kim Ir Sen

Dej cu Ciu En Lai

        L-am cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1929. Eram în anul II al Şcolii profesionale a Atelierelor C.F.R. din Galaţi. Lucram ca ucenic la turnătoria de bronz şi fontă, într-o zi s-a produs un scurtcircuit şi am rămas fără lumină. Şeful de partidă, Ion Ifrim, m-a trimis la atelierul de electricitate să vină să repare instalaţia de iluminat. In acest atelier se afla un coleg de an, Dumitru Crăciun, pe care l-am întrebat la cine să mă adresez pentru a-l ruga să meargă la turnătorie. Mi s-a spus că numai un singur lucrător electrician poate să facă acest lucru şi mi l-a arătat, îndreptând privirea spre el. Acest electrician a dat mâna cu toţi turnătorii care l-au primit cu multă căldură şi respect.

-  Bine ai venit, tovarăşe Gheorghiu! Să ne dai lumină!

Gheorghiu le-a răspuns:

-  Unde este lumină mai multă este şi dreptate mai multă şi exploatarea muncii noastre mai redusă. Uniţi în luptă, muncitorii vor obţine mai multă libertate şi o bucată de pâine mai mare şi mai bună.

         Gheorghiu a reparat instalaţia electrică, şi-a pus scara pe umăr şi a părăsit atelierul nostru de turnătorie spunând tuturor:

-  La revedere!

Aceasta a fost împrejurarea în care l-am cunoscut pentru prima dată pe electricianul Gheorghe Gheorghiu, căruia nu i se spunea pe atunci, Dej.

Eu lucram ca ucenic pe lângă un lucrător mai în vârstă, un meseriaş de înaltă clasă. Era de origine neamţ, pe nume Carol Kesler, căruia i-am povestit despre discuţia avută cu electricianul.

Mi-a spus: „Gheorghiu este un electrician de înaltă calificare şi un militant pentru întărirea şi dezvoltarea unităţii de luptă a muncitorilor organizaţi în sindicat”. Electricianul avea posibilitatea să meargă în toate atelierele şi secţiile de producţie pentru repararea instalaţiilor electrice. Cu acest prilej, discuta despre necesitatea organizării în sindicat şi despre lupta unită pentru condiţii de muncă mai bune şi o viaţă mai bună şi mai demnă.

La adunările generale ale sindicatului, care aveau loc o dată pe lună, electricianul era foarte activ. Nu era doar orator, nu se ocupa de teorii, ci de practica vieţii şi muncii. Orice intervenţie a lui se termina cu aplauze. Acest lucru l-am constatat cu ocaziile create de neamţul meu, Carol Kesler, care mă lua cu el la adunările generale ale sindicatului. Ucenicii, elevi ai şcolii profesionale, nu aveau voie să se înscrie în sindicat şi să participe la adunările sindicatului care îşi avea sediul în afara atelierelor, pe strada Gării, vizavi de ateliere. Eu, însă, aveam un avantaj. Puteam să ies în oraş cu aprobarea secretarului şcolii profesionale, Radu Georgescu. Viaţa de internat era foarte severă. Eu, fiind primul în promoţia mea, după regulile vieţii de internat, am devenit şeful clasei, iar în anul IV, şeful tuturor claselor. Aveam, deci, avantajul de a ieşi, cu permisiune în oraş şi astfel participam la adunările mai importante ale sindicatului, împreună cu sfetnicul meu, Kesler.

Atunci când l-am întâlnit pentru prima dată, în împrejurarea arătată mai sus, eu aveam 16 ani, el fiind mai în vârstă ca mine cu circa 11-12 ani. Deci avea 27-28 ani.

Gheorghe Gheorghiu a fost căsătorit cu fiica unei familii care avea o sifonărie. Se afla pe strada Balaban, în dealul oraşului Galaţi. În urma acestei căsătorii, s-au născut cele două fiice - Lica şi Tanţi (Constanţa).

Gheorghe Gheorghiu, devenit membru al Partidului Comunist, şi având activitate ilegală clandestină, venea deseor acasă după miezul nopţii. Această situaţie a creat o stare încordată în viaţa de familie. Nemulţumirea soţiei a ajuns la urechile Siguranţei, care a captat-o ca informatoare.

Când Gheorghiu a fost transferat din Galaţi la Dej, din ordinul directorului general al Atelierelor C.F.R., soţia sa nu a vrut să-l urmeze. Atunci s-a produs ruptura în căsătorie şi, mai apoi, divorţul.

Gh. Gheorghiu nu s-a mai recăsătorit. El şi-a iubit foarte mult soţia. Era o femeie frumoasă. Ea era conştientă de farmecul frumuseţii ei. Acest lucru a uşurat dorinţa Siguranţei de a se apropia de ea şi de a o determina să devină informatoare.

Părinţii soţiei munceau din greu la unitatea lor de îmbuteliat sifoane. Aceasta era unica lor posibilitate de existenţă.

Socrii lui Gheorghiu ţineau mult la el. ÎI adorau şi îi acceptau activitatea sa comunistă. Eforturile personale ale lui Gheorghiu şi ale socrilor lui de a o convinge pe fiica lor de dreptatea luptei lui au fost zadarnice.

În timpul trăit în închisori, în special în închisorile din Aiud şi Doftana şi în ultimii ani, 1943-1944, în lagărul din Tg. Jiu, nu a încetat să menţină legătura cu socrii săi, care s­-au ocupat de creşterea şi educaţia fetiţelor lui.

După 23 august 1944, Gheorghiu-Dej şi-a adus fiicele, care erau de acum fete mari, dar şi socrii, la Bucureşti, refăcându-şi astfel familia.

Soţia sa putea să vină de câte ori vroia să-şi vadă fetele şi părinţii, care trăiau sub acelaşi acoperiş cu Dej.

Nu cunosc nimic despre părinţii lui Dej. Din cele povestite de acesta, la Bârlad era o puternică organizaţie comunistă. Unii dintre fruntaşii acestei organizaţii erau prieteni ai tatălui său. Aceştia s-au apropiat de el, cultivându-i spiritul ideilor socialiste.

Părinţii săi, fiind oameni săraci, l-au determinat să meargă undeva la oraş să se facă meseriaş şi să-şi câştige singur pâinea cea de toate zilele. Astfel Dej a ajuns la Comăneşti devenind electrician. Acolo a intrat în mişcarea sindicală şi a participat la greva generală din 1920.

După această grevă a fost concediat.

Părăsind Comăneştiul a ajuns la Câmpina, unde a fost angajat ca electrician la una din rafinăriile din această localitate.

De câte ori mergea cu diferite treburi în Moldova, mergea regulat şi la Bârlad. Avea nostalgia locului unde s-a născut şi unde a copilărit. Aşa a fost cu putinţă, după mulţi ani, că prima întreprindere din ţară care trebuia să producă rulmenţi a fost construită la Bârlad.

Şi ţinând cont de nivelul cultural al Bârladului, a sprijinit construirea unui teatru dramatic acolo.

Avea prieteni şi la Bârlad, şi la Comăneşti, şi la Câmpina, nu mai vorbesc de prietenii săi din oraşul Galaţi.

Din când în când aceşti prieteni îl vizitau.

Prin anul 1931, absolvisem şcoala profesională de 4 ani şi devenisem calfa în meseria de turnător. Nu mai aveam nevoie de permisiunea nimănui să particip la activitatea sindicatului. Făceam parte din comisia culturală de tineret a sindicatului şi devenisem şeful tineretului sindical. În 1931, România intrase şi ea în criza economică care s-a întins până în 1933-34.

Tot în acel an, electricianul Gheorghiu, din dispoziţia directorului general al tuturor Atelierelor C.F.R. din ţară, a fost transferat din Galaţi la atelierele C.F.R.-Dej. În oraşul Dej, tehnicianul gălăţean a căpătat repede încrederea muncitorilor şi, mai ales a conducerii sindicatului. Aici, a reuşit să convingă muncitorii şi conducerea social-democrată a sindicatului să intre în grevă pe baza unui program de revendicări salariale dintre care cea mai importantă fiind îmbunătăţirea a condiţiilor de muncă. Drept urmare, Gh. Gheorghiu a fost concediat nemaiavând dreptul să fie angajat la niciunul din atelierele C.F.R. din ţară.

În această situaţie, conducerea de pe atunci a P.C.R., a hotărât să-l determine pe Gh. Gheorghiu, zis şi Dej, ca urmare a grevei ce a avut loc la Atelierele C.F.R. Dej, să intre în activitatea clandestină a mişcării sindicale ceferiste. Numele de Dej i-a fost adăugat de Siguranţa generală a statului, spre a-l deosebi de alţi militanţi ai sindicatelor ce purtau numele de Gheorghiu.

Ştiu că s-a hotărât înfiinţarea unei Comisii centrale sindicale C.F.R., al cărui secretar general a fost desemnat, din partea Conducerii Centrale P.C.R. - Gh. Gheorghiu- Dej. Din această Comisie faceau parte şi social-democraţi, printre care Bogătoiu, de la Atelierele C.F.R. Griviţa, Cristocea, de la Atelierele C.F.R. Braşov, Ilie Pintilie de la Atelierul C.F.R Iaşi, Picalschi de la Atelierele C.F.R. Paşcani, Petre Isăcescu, Constantin Mârza de la Atelierele C.F.R. Galaţi şi alţii. S-a realizat un front unic muncitoresc cu social-democraţii în această Comisie Centrală, aşa cum se hotărâse la Congresul P.C.R. care a avut loc în acel an, 1931.

Membrii acestei Comisii Centrale s-au deplasat în toate centrele ceferiste, acţionând pentru realizarea "frontului unic muncitoresc” în activitatea sindicatelor şi trecerea la luptă unită pentru revendicări economice şi sociale ale muncitorilor. Etapa memoriilor înaintate la conducerile administrative ale Atelierelor C.F.R. şi la Direcţia Generală din Bucureşti, trebuia să fie abandonată, fiindcă nu a dat rezultate.

Se preconiza trecerea la o fază superioară de luptă. Numai greva muncitorilor C.F.R. din toate atelierele din ţară mai putea să impună rezolvarea revendicărilor.

Primele greve de avertisment au avut loc la Griviţa- Bucureşti, apoi la Cluj, Iaşi, Galaţi şi alte Ateliere din ţară, culminând cu greva generală a muncitorilor din Atelierele C.F.R. din toată ţara. Cea mai sângeroasă înăbuşire a grevei a avut loc la Atelierele Griviţa-Bucureşti, cu mulţi morţi şi răniţi. Poziţia guvernului naţional-ţărănist a fost puternic zdruncinată. Acesta a fost nevoit să sisteze „curbele de sacrificiu” şi să renunţe la aplicarea „planului de la Geneva”.

Coordonatorul şi conducătorul pregătirii şi organizării grevelor din februarie 1933 la toate Atelierele C.F.R. din ţară a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, în calitate de secretar general al Comisiei Centrale ceferiste, formată din comunişti şi social-democraţi. Comisia avea ca sarcină prioritară, organizarea şi conducerea marilor acţiuni greviste ale muncitorilor din Atelierele C.F.R. din întreaga ţară. în aceste împrejurări s-au remarcat pentru prima dată deosebitele calităţi organizatorice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Trebuie remarcat faptul că de la declanşarea crizei econmice din 1929 până în 1933, au mai avut loc greve muncitoreşti: în Valea Jiului, la Lupeni unde au fost împuşcaţi mai mulţi muncitori; greve la întreprinderi metalurgice din Bucureşti şi din ţară, în întreprinderile textile din Buhuşi, greve ale petroliştilor.

Cele mai puternice şi mai bine organizate au fost însă cele ale muncitorilor din C.F.R., care au culminat în februarie 1933. Ele au avut şi un fond naţional mai precis conturat împotriva „planului de la Geneva”.

,,Planul de la Geneva” era planul băncilor elveţiene care acordaseră împrumuturi României la cererea Guvernului P.N.Ţ. Împrumuturile trebuiau rambursate o dată cu plata dobânzilor împovărătoare. De unde aşa numitele „curbe de sacrificiu” pentru populaţie şi controlul experţilor străini asupra politicii fiscale a Guvernului. Ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă astăzi cu experţii F.M.I.

Grevele muncitorilor ceferişti şi masacrul de la Atelierele feroviare Griviţa-Bucureşti au zguduit nu numai România, ci şi întreaga omenire progresistă şi democrată, opinia publică din Europa.

Guvernul P.N.Ţ. a fost nevoit să sisteze „curbele de sacrificiu” şi să renunţe la „planul de la Geneva”. Experţii şi controlorii veniţi de peste graniţă au trebuit să plece de unde au venit, iar în noiembrie 1933, guvernul P.N.Ţ. a trebuit să demisioneze.

În zilele noastre, la mulţi ani de la eşuarea „planului de la Geneva”, se repetă, deşi în alte condiţii politice decât acelea de atunci, planurile Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii Mondiale, care nu acordă împrumuturi României pe degeaba, ci în condiţii politice şi economice din ce in ce mai greu de suportat, mai înrobitoare.

Mi-a rămas întipărită în minte cum a fost cu putinţă ca adunarea generală a sindicatului din Atelierele C.F.R. Galaţi să hotărască intrarea în grevă în seara zilei de 15 februarie 1933 în condiţiile în care conducerea sindicatului era dominată de social-democraţi care nu erau de acord cu declanşarea grevei.

Despre poziţia social-democraţilor a fost înştiinţat Gheorghiu-Dej cu câteva zile înaintea convocării adunării generale a sindicatului. Gheorghiu-Dej a sosit la Galaţi fară să ştie Siguranţa din acest oraş. Discuţiile adunării generale atinseseră temperaturi foarte ridicate. Muncitorii, în mare majoritate, erau de acord cu intrarea în grevă (inclusiv muncitorii membri ai Partidului Social-Democrat), dar conducerea social-democrată, majoritară în conducerea sindicatului, se declara împotrivă. Se putea produce o ruptură între conducerea sindicatului şi această adunare.

S-a cerut şi s-a acceptat o pauză de 15 minute, pentru calmarea spiritelor şi încercarea de a se ajunge la o înţelegere. Conducătorii social-democraţi nu vroiau să cedeze. La redeschiderea şedinţei se anunţă că în sală se află Gheorghe Gheorghiu-Dej şi că doreşte să i se dea cuvântul. Această veste a produs o explozie de aplauze şi strigăte de simpatie pentru Gheorghiu. Social-democraţii din conducerea sindicatului au rămas stupefiaţi, de asemenea şi agenţii de Siguranţă care erau destul de numeroşi şi care erau postaţi pe scara ce ducea de la parter la etajul unu.

Sala sindicatului era arhiplină de muncitori. I se dă cuvântul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta prezintă situaţia în care muncesc şi trăiesc muncitorii ceferişti din toate Atelierele C.F.R. din ţară.

A vorbit despre guvernarea antimuncitorească şi antipopulară a Partidului Naţional Ţărănesc, despre înfeudarea economiei naţionale de către capitalul monopolist internaţional, despre „planul de la Geneva”. Singura armă la care trebuie să recurgem pentru sistarea „curbelor de sacrificiu”, pentru condiţii mai bune de muncă şi de viaţă, pentru obţinerea celor 12 permise gratuite de călătorie pe calea ferată, pentru plata orelor suplimentare, etc., etc., este greva.

S-a adresat conducerii sindicatului cu întrebarea:

-   Câte memorii a înaintat conducerea sindicatului, administraţiei Atelierelor C.F.R. Galaţi şi câte au fost trimise Direcţiei Generale a Atelierelor C.F.R. Bucureşti?

Răspunsul a fost:

-     Nici unul!

-   Dacă administraţia Atelierelor din Galaţi şi Direcţia Generală Bucureşti au fost surde la strigătele mizeriei şi durerii muncitorilor C.F.R, şi a familiilor acestora, ce putem face pentru a le destupa urechile ca să audă şi să înţeleagă această stare de lucruri şi să rezolve revendicările noastre juste?

Din sală, strigăte majoritare.

-   Grevă!

S-a pus la vot această propunere. S-a votat în unanimitate intrarea în grevă a Atelierelor C.F.R. Galaţi. După acest vot pozitiv, muncitorii au năvălit la tribună, îmbrăţişând pe conducătorii social-democraţi din conducerea sindicatului şi pe Gheorghiu-Dej.

Prezenţa lui Gheorghiu-Dej la această adunare generală a Sindicatului C.F.R. Galaţi a fost hotărâtoare. Frontul Unic Muncitoresc gălăţean s-a realizat, asigurându- se astfel unitatea de voinţă şi de acţiune în organizarea şi conducerea grevei ce a avut loc pe 16 februarie 1933.

In acordurile imnului "Internaţionala”, cântat de muncitori, Gheorghiu-Dej a ieşit din sală, a coborât scările spre ieşire, în stradă.

Agenţii de Siguranţă s-au retras pe trotuarul de vizavi de sediul sindicatului, fiind foarte agitaţi, Gh.-Dej trebuia să fie arestat. El sosise clandestin la adunarea generală a Sindicatului C.F.R. Galaţi. Siguranţa generală a statului l-a descoperit la Galaţi şi trebuia să-l aresteze, fiind periculos pentru Guvernul Naţional Ţărănesc.

Gheorghiu-Dej având în spate peste 1000 de muncitori s-a adresat agenţilor de Siguranţă:

-  Domnilor agenţi, ştiu că aveţi dispoziţie să mă arestaţi. Nu vrem să se producă o baie de sânge pe această stradă pe care merg muncitorii la muncă în Atelierele C.F.R. şi se întorc spre casele lor după o zi istovitoare. Cred că nici dv. nu doriţi acest lucru.

Agenţii s-au retras. Dej a fost înconjurat de muncitori. Era noapte, după miezul nopţii. Cum a dispărut Gh.-Dej din Galaţi, nu se ştie. Fapt este că el a ajuns nevătămat la Bucureşti, şi a declanşat greva muncitorilor C.F.R. de la Griviţa, care a fost înăbuşită în sânge de către Guvernul Naţional Ţărănesc în frunte cu primul-ministru Vaida- Voievod.

Armand Călinescu, adjunctul ministrului de Interne, a condus operaţiunile poliţieneşti şi militare împotriva muncitorilor de la Griviţa, şi din dispoziţia sa au fost arestaţi în noaptea de 14-15 februarie 1933, toţi „instigatorii” din ţară, fiind ridicaţi de la casele lor, în jur de 1600 muncitori. În aceeaşi noapte a fost arestat şi Gheorghiu-Dej. Guvernul şi-a făcut iluzia că decapitarea mişcării greviste, va conduce automat la stoparea luptei clasei muncitoare pentru libertate şi un trai mai bun. Din contră, grevele au continuat cu mai mare îndârjire, cerând eliberarea celor arestaţi.

Multe adunări şi mitinguri cetăţeneşti, care au avut loc atunci, au adoptat moţiuni adresate guvernului, moţiuni care exprimau solidaritatea cu lupta ceferiştilor şi cereau punerea lor în libertate.

După câte ştiu, şi cred că nu greşesc, grevele muncitoreşti care au avut loc în ţara noastră după sfârşitul primului război mondial, nu au fost organizate după indicaţii de la Moscova.

Grevele au fost pregătite de conducători care s-au ridicat din rândurile muncitorimii române. Elementele autohtone, „băştinaşii”, au organi2at şi condus acţiunile greviste ale muncitorilor şi nu alţii din afara ţării.

Gheorghiu-Dej cunoştea faptul că P.C.R. era socotit ca o secţie a Kominternului. Dar el facea permanent o diferenţă între conducerile P.C.R. care, în principal, nu trăiau în ţară, ci în străinătate - la Moscova, Praga sau Viena, şi conducerile organizaţiilor din ţară ale partidului care acţionau pe baza condiţiilor concrete din fabrici, uzine şi întreprinderi, „băştinaşii”.